scenariu + scenetă + teatrul absurdului

Scenetă oarecum în “K”

O cantină la un colhoz. Kostea de la “diribau”, asudat și plin de praf, intră și dă să intre în bucătărie. Katea, “dejurnaia”, îi iese înainte.
Katea: Tî kuda?
Kostea: Na kuhne.
Katea (vigilentă): Stoi! Kto tî?
Kostea: Ia kamandir.
Katea (pufnind în rîs neîncrezătoare): Kakoi kamandir?
Kostea: Kamandir karaulî.
Katea: Hm! Kak tibea zavut?
Kostea: Kostea.
Katea (întinzîndu-i mîna): Katea!
(Își strîng mîinile tovărășește)
Kostea (face semn cu mîna la gură): Katea, kușat’ nado!
Katea: Nicivo kușat.
Kostea: Kak nicivo?! (disperat): Katea, Katiușa! Kușat’, kușat’ nado.
Katea (neînduplecată): Nicivo.
Kostea (schimbînd foaia): Katea, tî kalhoznița?
Katea: Kaneșno. Ia kambainerka i kasirșa.
Kostea (iluminat): Katea, tî kulturnaia, krasivaia! Katea…
Katea: Ni-ci-vo!
Kostea: Katea, kaketka, ne kaprizniceai! Șto tî, kinozviozda?
Katea: Kapustu dam, kartoșki i kașu.
Kostea: Katea (se apleacă la urechea ei), a kalbasa, kampot, a?
Katea: Ni-ci-vo!
Kostea: Kaniak, a?
Katea: Niet. Kvitanția nado. Kamandir korpusa kritikuet menia.
Kostea: Katea, Katiușa… Kilo tol’ko!
Katea: ?!
Kostea (resemnat): Ai, kakoi kașmar!
Katea: Kaneț! (apoi sieși) Aista-i greu de cap, bre!
Kostea (sare din loc mirat la culme): Da’ ce, ești moldovancă?
Katea (mirată și ea): D-apăi cum?
Kostea: Ăleu! Și eu ziceam că…
Katea: D-apoi și eu ziceam că ești rusnac.
Kostea: Na-ț-o bună!
Katea (după o scurtă meditație): Stăi olecuțîcă. Mă duc la kuhne să-ți aduc o hașchină de slănină.
Kostea: Da’ o butîlcă?
Katea: S-a găsî ș-o butîlcă.
Kostea: Katea, tî karaleva karalev! (Rămînînd singur): Ai, kakaia krasavița!
Cortina

Monumentul

Personaje: tânărul Matei, bătrânul, o domnișoară asistentă și trei gealați (figuranți).

O încăpere mică de spital cu pereții vopsiți în alb. În spațiul ei o masă și un pat de spital. Printr-o fereastră înaltă , zăbrelită, pătrunde lumina dimineții.

- Sunt mort! Nu se aude? Luați-vă labele de pe mine!
- Se aude? Ăsta nu e un mod politicos de a vă comporta cu un om mort. Puțină decență vă rog, aveți un mort aici. Pe onoarea mea, stimată domnișoară, sunt mort. și încă de la orele trei din noapte, ceea ce, dacă calculăm raportându-ne la planul terestru, fac cam șase ore și un sfert de când nu mai exist. Nu mai exist! Se ințelege? Of, oamenii ...
- Moartea a „survenit” prin propria-mi decizie, adică am ales: să mă recunosc ca fiind mort. O decizie ca și o sinucidere. O asumare morală, dacă vreți, da....dar cu tot tacâmul unei morți reale. Acu' aștept dezintegrarea..
- Deci nu există mister și ca atare: gata, luați-vă lăbuțele de pe mine că nu vă mai aparțin! Sunt mort, mort cum mort a fost și mosu' meu și al tău, și al tuturor iar acu' vreau să fiu lăsat în pace. Iată aici, în mâna stângă am firul, care mi-a înlănțuit viața și visarea. Acum e rupt. Sunt liber. Sunt liber să mă pot odihni departe de rușinea voastră. Să mă pot odihni!

În cadrul ușii un grup format din trei barbați tineri în halate albe par să plănuiască ceva, fiind îndemnați de o „domnișoara”asistentă îmbrăcată și ea, deasemeni, în alb.

- Hei, dumneata tot nu intelegi, domnișoară? Nu aveți ce căuta aici? Eu sunt mort iar dumneavoastră sunteți vie. Eu vă rog sa vă întoarceți frumușel acasă și să nu mai tulburați morții. O lume de nepotrivire ne desparte. Cu o lege.. Vedeți dară cât de imposibil ne este sa fim în împreună, acum și aici.
- Stai bre, liniștit.
- Eu mă mișc liber de acum și nu mai pot fi oprit, nu mai aparțin materiei. Uite, vezi astea două? Sunt aripile mele... Faptul că nu le poți vedea sunt o vie demonstrație. Ei bine, ca să mă exprim intelectual: materia a refuzat spriritul sau invers. A renunțat carevasăzică. Ha, ha. Mă rog, tot una-i. S-a dovedit incapabilă de a-l mai urma. Pe el. Pe spiritul meu adică și anume: pe mine.
- Bine, bine, ești liber, ești liber, dar numa' să-ți schimbăm pijamaua că ai facut pipilică pe materia ei. Stai bre, liniștit că acuș chem doctoru’și dai de dracu, să știi.
- Dracu, ha, ha. De-abia ce m-am despărțit de el acu' vreo 2 ceasuri..
Cu greu îi înnodară brațele încă vânjoase și dovedindu-l îl aruncară pe mușamaua ce acoperea patul. Dibace asistenta, apoi, îi și administră un calmant.
- Sunt liber! Sunt liber! Nu mă mai puteți înlanțui. Sunt dincolo de antenele puterilor voastre.
Serul îi pătrunse cu iuțeală printre celulele minții, și eliberându-i voința, îl lasă pradă nevinovată la poarta viselor. Acolo unde, se pare, că avea vechi ștate de plată.
.........................

Un spațiu larg luminat de neoane, asemănator unei cantine. De jur împrejur, mese. La acestea, grupuri de bolnavi în pijamale. Câțiva dintre ei vorbesc tare. La masa aflată în centru scenei, doi bărbați jucând „razboi”pe cărți. Unul tânar și un altul bătrân.

… - Și nu e usor să păcătuiești căci începi să te întrebi: e corect, nu este, ba una, ba alta. Ce mai, începi cu toate gândurile astea și în final tot o calci strâmb. Toată teoria se duce pe pustii. Apoi vine remușcarea. Renumita „ remușcare”. Și tu stii. Și ea știe. Și cu cât știai mai bine, ea cu atăt mai dihai te mușcă. Și uite așa, începe să îți pară rău de teoria aia care umblă de acum, necrezută, năroadă și singură prin pustii și de acolo dai vina numai și numai pe tine pentru nefericirea ei. O auzi cum urlă și se jelește. Te înmoaie. Începi s-o îndupleci ca s-o aduci casa. Mai drăgută, c-o fi, c-o păți, mai te lași, mai se lasă, căci, și ea, și tu, aveți deacu' nevoie unu de altu', se înțelege. Păcatul, dragule, e mâncare dulce când e servită caldă. Apoi, se acrește și te acrești și tu, cu ea în pântec. Așa începi să înțelegi mai bine. Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule?
- Acuma tu ești băiat tânăr și de-aia îți zic, ca să știi. Când ți-or veni mințile acasă, și ăștia ți-or da' drumu', ai să-ți amintești toate vorbulițele mele. Căci mintea, măi băiete, e pașaportu' tău de-a călători afară.. Nu-l ai, stai aici. Atât e de simplu. Și numa' trebuie să vrei. Ia să văd, ce ai acolo? Un optcar. Și eu un zecar. Ia pune-l aici. Îl pun și eu pe-al meu. Nu e război dar eu caștig. Câștig fară răzbel. Anume câștig în mod democratic. Bun, iaca le-am luat.
- Hei,calm. Nu e tăticule, nu e încă război. Lasă-l că vine el, niciodată nu întârzie el peste măsură. Iți spun eu când e.
... - apoi cu Ileana am fost și mai înțelegător. Gândeam că am greșit cu prima și că nu se face să greșesc la fel. Cum zicea, așa făceam. Nu ieșeam nici cu un pas din cuvântul ei. Și crezi că a ajutat? Aș! Mai rău. În final am răbdat așa, cam vreo zece ani. Până am dat în ulcer. Apoi nu am mai putut. Simțeam așa cum devin mic, mic și supărat, atât de mic că aveam impresia că mă putea mânca și o mâță, de-ar fi poftit la mine. Munca era, era și casă, dar numai muncă și casă nu erau pentru mine. Bașca, acasă parcă mai tare munceam și fără să fi făcut ceva. Ei asta mă obosea peste măsură. Stai pune cartea jos. Pișicherule. Damă, ohooo, și încă din aia de verde. Acu' eu am juvete. Și ăsta tânăr ca și tine. Vezi tu, dama ia juvetele întotdeauna. Nu există să greșească. Îl ia o data, îl ia de două ori, îl ia de câte ori îl întâlnește. Asta e regula. Ia și pune-i acolo în căsuță pe amândoi. Pune-i acolo pan' divorțează și aștia. Și eu care mă încredeam în juvete. Că-i băiat cu potențial. C-o prinde și el un zece. Aș! De unde?! tânăr și făr' de minte, când a văzut dama, o urmează ca un mielușel. Ce mă-sa pe gașcă, mă așteptam eu, să se întâmple? Da, chiar, acum stăm noi aici și ne întrebăm: ce așteptăm? Unii zic că moartea, eu zic altfel, eu zic că așteptăm „nimicul”. Asta e : nimicul. E frumos să te găndesti că raiul, Dumnezeu și ăi șaptezeci de samurai ai lui stau și te așteaptă, pe tine moț. Rahat. Nu te așteaptă nimeni și nimic. Adică, cum ti-am zis, te așteaptă : nimicul, mă înțelegi?
-Așa-i măi băiete, nimic, dar nu ar trebui să îți spun eu toate astea și tu să-ti faci inima rea de pe-acuma. Mai bine tac. Tac si jucăm. Când ești tânăr vrei să joci și iti zici că trebuie să fie ceva acolo. Îți trebuie. Și cauți. Nu e medicament mai bun la oboseala căutării decât să crezi că nu e totul, rahatul ăsta de aici, că mai e și ceva, pe deasupra.. ...Și nu e. Dar căutatu' iți ia ceva timp. Apoi când mai îmbătrânești începi să cauți și mai cu disperare. Trebuie sa fie ceva, îți zici. E musai. Nu poți muri așa, fără nimic. Și tocmai că exact așa e. E un cer, o bucată de pământ, ceva pâine și suferință cât mai multă. Și fiecare dintre noi încearcă sa se poarte politicos, ca și cum am aștepta în fața camerelor de gazare și ne-am da unul altuia prioritate.
- Hopa! Război. Ei da, acum e război și încă din ăla marele. Pe câte? La As cu As nu poți să spui pe câteva, hai să zicem pe zece că nici tu nu ai prea multă muniție. Da? Bine.Uite...Ah! ... Pe Jupiter!
Băiatul continua impasibil să privească în sus înspre tavanul cu neoane albe, atras acolo de un corp inexistent.
- Nu-ți pasă, ești un general fără inimă. Auzi? Trebuie să-ți pese, e important să-ti pese. Batrânul bătu puternic cu palma în tăblia masei..
- Mă auzi? Uite aici, sunt mai batrân și tot îmi pasă. Tu nu înțelegi că trebuie să ară-ți că iți pasă? Chiar și atunci cand nu iți pasă câtuși de puțin e necesar să apari ca purtând masca umanitații. Hai că îți pasă și ție, nu ești tu atât de băiat rău să nu îți pese. Așa, deci pe cinci, ramâne pe cinci. Bun, iaca pun și eu cinci. Uite: una, a doua,..cinci...of !
- Când m-am dus s-o pețesc pe prima, trei trăsuri am luat cu mine. În prima am așezat pe banchetă un buchet de flori, bastonul și jobenul meu. I-am dat adresa surughiului și ordin să nu grăbeasca. În a doua am îngrămădit muzicanții iar cu a treia m-am pornit și eu în urma lor. Așa a fost. Cu trei trăsuri. Ca la paradă. Nu imi permiteam să risc. De-asta am și câștigat. Și a venit cum vine “dama” când îi dai cu “popa”.
- Ție ți-a venit un decar acum. Vezi, nu iți trebuie minte ca să fii norocos. Norocul nu are treaba cu mintea omului, el umblă pe aiurea și nu iubește pe nimeni. E o consecință a nimicului din lumea asta. E lege. Da, e o lege fără de lege. Acu’ vine la tine, apoi la altu’, de aiurea, se mișca printre oameni...Făr’de minte ca și tine este, bată-te-ar să te bată norocul.. Auzi-mă și pe mine, sărac de mine. Ce-ți vorbesc eu ca la o babă surdă? Și ce s-o întâmpla cu lumea asta, toată, la urma-urmei.?
…- Când ai ajuns la pijama și papuci, ai dat de dracu'. Ăsta e rege acolo. Căci ajungi la îndurarea lui. Asta e, ce a numit cineva: „a doua realitate”. E singura lume care trăiește paralel cu asta. Atât. Nu sunt mai multe. Doar două. Zice lumea de rai și iad. Aș’. Nu există decât astea două : afară sau aici. Sănatos sau bolnav. În haine civile pe bulevard sau în pijama și cu papuci. Când mi-au adus pijamaua am știut: până aici mi-a fost. Mi-am simțit inima ca incepea să atârne ca umplută cu nisip. Înțelegi, de parcă deja murisem pe juma’. Cu cât priveam mai mult la pijamaua aia așa așezată pe pat, cu atât mai mult mi se îngreuna și inima.Ce mai: jale! O minge dacă a-i umple-o cu nisip, apoi nici ea nu mai sare, darămite o biată de inimă. N-are rost să o lovesti. te uiți afară și vezi cerul, vezi norii și te întrebi care să fie legatura între ei si tine. Ei bine, nu este. Sunt niște jigodii care te mint și norii aștia. Îți mint ochiul și ochiul minte și el, ce să faca la randu-i? minte si el mintea, cum zicea și poetul… Că nu a fost și el pe aici? A fost. Nu e ciudat? E drept așa să se întâmple, te întreb eu? Deștept ori far' de minte ca tine, ajung cu toții oricum aici. La nebuni. Zic doctorului: „ce trebuie să fac să scap de aici, domnu' doctor ?”
- El perfidul, armă în mâna societații. Stătea așa ca un somon pe fundul apei și de colo se uita la mine, dar nu cu milă ori înțelegere, nu, ci ca unul ghiftuit cu din aștia ca mine. „Să prinzi puteri tataie”. Atâta zise. Să prind puteri. Păi ce puteri să mai viseze unul la vârst mea?! Eu mă fac că nu știu de joc și îl intreb mai departe: “dar Matei”, zic, “baiatu', ce ar trebui sa facă?” Adică tu. Și el amabil: “să-i vină mințile”. Bine ma gândesc eu, că și așa nu era nimic altceva de făcut, bine, eu am minte, Matei are tinerețe, deci una peste alta am cam avea de toate laolaltă. Și nu îi dau pace: „păi nu am putea pleca, așa, noi doi de aici? Că o minte care să ajungă la amândoi aș avea-o eu, iar el, putere în perechea lui de picioare, îndeajuns pentru noi doi”.” Nu se poate”, raspunde morocănosu’, și zice: „Nu există simbioză.” Auzi-l, Doamne, și pe asta: „nu există simbioză”. Ha,ha,haa. „Rahat” ii spun, așa în fată: „ce simbioză îți trebuie ție să închizi un ochi și nouă să închidem ușa spitalului după noi?”. Dar el nu, nu și nu. Păi, dacă le scapă toți nebunii pe stradă, nu le vine usor, se ințelege.
- Acu pentru ei, nu e mare diferență, dacă mor la șaptezeci și opt ori la o sută. E diferență doar la buget, ca să zic așa. Asta e tot. Aici vine realitatea aia, dintâi, de se bate cu asta, de-a doua. Așa că, așteaptă și ei cu speranță ca tot omu', să vină Crăciunul, că atunci zic statisticile că se treieră bătrânii. Așteaptă de mănâncă cozonacul și pe urma, hopa, s-au dus. Nu e bai, că vin alții. Și uite așa , dau și ăia de pe acum din picioare. Ei, dau acolo, afară. Noi dăm aici. Dar dăm diferit. De-a-ndoaselea. Cum să vină asta oare?
- Deci, totu-i costă, dacă mă înțelegi? Îi costă, mă pricepi? Și cum totu-i pân' la ban, după un timp îi ia îngrijorarea. Așa că, nouă ce să ne ramână? Singura arma pe care o mai avem: să stăm cât mai mult în viață., adică să îi slabești economic. Asta ne ramâne de făcut…Eu m-oi duce, dar tu în schimb ești tânăr. Mă auzi? Ești tânăr, măi Mateiule, tu poate apuci să-i bagi pe ăștia în faliment. Mă, tu ai șanse și pe doctor să-l scoți la pensie, așa fără de minte cum ești. Bolnavul lui Molliere. știa asta, de-aia o făcea pe împuțitu’…
- Cică, nu am mințile la loc. Stai, că pot să îți dovedesc asta, și asta, și aialaltă. Of, sacâz, ifose. Un ban nu cade. Nimic. Cică, avem o singură datorie, noi aștia odata intrați aici: să murim repede și în liniște. Repede, că e pe cheltuiala „semenului tău”. Ei, o și recunosc, că așa stă socoteala.
- Băi, dar eu trăiesc în dreptul meu, pe șina mea. Cănd mi se termina șina, gata, accept și eu, și mă duc să dorm un „pic”. Dar până atunci, până atunci, lăsați-mă, fraților, liber. Liber!
- Să îmi tai singur din șină, nu îmi prea vine. Să nu îi vad eu capătul curat, cum se cuvine? Și care-i graba? Speranța, acum, e și ea de luat în calcul. DeșI, e o reacție chimică, ea, să nu crezi că ar vătăma la șine. O, nu! Din contră, ajută. Păi, de ce beau oamenii? Păi, alcoolul vine și îmbunătățește reacția, chimicală. Bei și îți mai faci un picuț de speranța, acolo. Nu multă, puțină cât să mai treacă o zi. Adam, saracu', și cu muierea lui, se zice în poveste, ce crezi că făceau acolo în rai cu atâta fericire? Că, deșI, altfel și în rai tot o plictiseală, era. Erau ei mai deștepțI, sau mai proști? Nu. Și uite așa, beau ei acolo, toată ziulica, pâna ce i-a dat afară proprietaru', că devenise grădina grădina de vară. Beau ei și înjurau pe toți sfinții. Asta nu dădea bine în poză și ca atare: zvârr, cu ei afară! Ei, când s-au văzut afară, au început a se simți singuri și părăsiți. Bașca, neputința. Și iar, dară, cu mâna la butoi. În schimb, leacul era și mai scurt acuma și fericirea, vezi bine, limitată. Numa’ femeia, femeie. I-a pus capăt la băutură, că-i mai mare cu un cap decât bărbatul și a înțeles că-i degeaba. Și s-a pornit sa implore cerul. Adam nu și nu, nu accepta și basta.El tot pe a lui o ținea…păi ce e ușor să vezi că totul în jur e nimic, pentru asta îți trebuie ouă, nu glumă. Nici chiar el, chit că a fost tatăl tuturor, tot nu avea decât vreo două. Avea Adam dreptatea lui, săracu' … Ptiu, Domnu' se uita la el și se înciuda, căci o cam dădu-se-n bară. Păi, dacă chiar dorea el, îi făcea pe amândoi bine din prima, dar se pare că l-a cam furat și pe el inconștientul. Acu’, că a vrut ori că nu, că s-a pripit ori nu, nu știm, cert e că el nu bea. Păi, ce bea Dumnezeu? Zice-se că nu. Nu? De-aia zic eu: “e ceva greșit aici și poate de-aia se și dă așa, cu ascuns”. A greșit-o și o dă prin bălării acu’. Iar dacă se dă ascuns, e ca și cum nu e, mă gândesc eu. Ce bază să își mai pună omul într-unul ce se ascunde?! Ori nu e, ori ascuns, mie îmi sună la fel. Deci, nimicul e tot ce ramâne, murim și încă de-a binelea. Nimic aici și nimic după. Nimic după nimic. Adică noi suntem așa cum ne visa Virgiliu “ Nimiciul”. Trăim, murim, apoi mai stăm oleacă așa, apoi pârț, se împuțește trupu’ și asta-i tot.
- Hei, hai, nu plânge. Măi, Matei, hai, măi băiete, ce te–ai întristat și tu așa? O fi, mă, ceva, până la urmă, și în mintea ta, de te-ai supărat la asta. Hai, gata, stai ușor. Așa. Cu calm, băiete.
- Dar, să termin. Ai răbdare și nu pune la suflet că dai în ipohondrie.Și cum zic. Se împute trupu’. Nu mai știi nimic, ești ca într-o gaură neagră, făr' de lumină și fără să simți cu gândul care se stinge și el, ca și cum ai închide televizoru’. Lumea asta e o apă murdara ,băiete, într-un ochi de pământ. Rațiunea e făcută cât să măzgălești lumea cu întrebări. E un joc teribil care nu te duce nicăieri, te lovești de nimic precum capu’de fier. Ce ramâne? Te întrebi. E bine să te intrebi. Ei bine, nu ramâne nimic de făcut. Tot ce s-a putut face, s-a făcut deja. Jocul, e politicos, să îl joci în tăcere, că le au și alții pe ale lor… Ce probleme au? Aceleași probleme. Nu vor să fie prea treji că-i apucă, și pe ei, nebunia. Preferă, dară, cu toții, să se prefacă cuminți că nu știu, căci, altfel, omenirea si-ar tăia, ea singură, dintr-o lovitură, beregata.
- Dați-mi, domnu' doctor, cortizol, și îmi dau. M-am gandit că poate și eu ar trebui să mă fac băiat de treabă, curat , îngrijit și cu mințiile așezate, poate așa aș scapa și de aici.Aș’, nici chip. Odat’ intrat, mai ieși nicăieri. Terminat.

Intră în scenă aceeași asistentă, împingând o roabă plină cu pastile diferit colorate. Mai multe zeci de pilule alunecă pe podea scenei. Câțiva dintre bolnavi se reped și încep să le adune, înghițindu-le cu lăcomie. Fără să acorde vreo atenție acestora, domnișoara se oprește la fiecare masă și începe să distribuie pilule fiecărui pacient. Folosește pentru asta un polonic uriaș din aur.
Toți încep sa cânte: „chimicala-mi cade greu, hei, hei , chimicala-n capu' meu”.
La sfârșit, domnișoara aruncă un polonic, două, de pastile, și înspre spectatori. Printre aceștia, câțiva „platiți”, încep să cânte același cântec. Când zgomotele se opresc, se continuă.

-Acu despre suflet, măi, Mateiule, să-ți zic cum vine și cu asta. Mare lucru nu te aștepta să-ti zic. ȘI, deșI, nu e mare lucru pan’acu’, am tot ținut în secret. Nu am mai zis la nimeni. Că nu e prea de zis. Dar ție îti pot zice, că ești tânăr și serios.Nu dintre ăia de pe stradă. Ei...na: sufletul e o impresie. Asta e. O impresie. Te agăți de el și el nu se dovedeste a fi mai mult de cât o impresie. Ca atunci, când vrei să pupi pe vreuna la cinematograf, unde în loc de buze moi și dulci, dai cu nasu’n cearceaf. Și te mai faci și de toată bafta. Așa, și cu sufletul. Nu ai dovezi palpabile, doar comentarii la adresa lui șI, disperațI, oricare dintre noi ar putea comenta la infinit, dacă ar trăi o viață infinit de lungă. Nu, ca a lui Adam. Mai lungă.
- Aici a nimerit-o, pungașu'. Că de trăiam la infinit, asta era egal cu a vedea că-i totul de căcat. Îl prindeam cu mâța cocoloș, facută chiar în surmanul lui, cu alte cuvinte. Mare lucru nu îi puteam noi face, doar așa un reproș etern. Oricum îl are și așa, ca să zic. Sau cel puțin, cât o ține umanitatea. Ca ăla, ferească păcatul, care are un copil schilod. Zău, nu stii cui să-i plângi de milă. Nouă, ori lui Dumnezeu?! Of!
Umanitatea e și ea o mulțime, daca ma înțelegi, se uită unii la alții și asta creează confuzia.Din cauza asta, reproșul nu e cu volumul la maxim. Ici-colo, câte un piuit. Dar cum ziceam de suflet, idee frumoasă, dar ramane doar o impresie, din păcate.
Suntem impresionați de slăbiciunea noastră și vrem mereu ceva cald și frumos. Ei, bine, negăsind, i-am dat un nume la negăsirea asta și i-am zis: suflet.T u ești tânăr, cum ziceam, și e păcat, nu de mințile care ți-au fost luate, ci de faptul că te țin aștia închis aici și nu poti vedea, cum trebuie, alea de sunt adevaratele și singurele minuni: soare, munte, floare, mare ori o femeie care să te îmbrățișeze. Ei, din astea. Adică, te simti tu bine, chiar de mai țipi, dar astă nu e țipătul tău, e așa o aiureală, care îți aminteste, ție, de lumea de afară. Altfel, e musai că ai fi fericit, cum zice și la ceaslov. M-aș face eu o idée, să pot să ma bag oleacuță în mintea ta, să vad cum e. Ca să verific și asta. Dar nici asta nu pot să fac, ca să o aduc dovadă. Dar sigur, tu trebuie sa fi mai fericit decăt noi toți ceilalți. Mateiule, măi, băiete, cât timp am fost afară, mi-am zis mereu că nebunii trebuie să fie ăi mai fericiți pe pământul ăsta. Mereu v-am suspectat. Acu' că sunt și eu aici, deși diferim puțin în fișierele ăstora, eu gasesc că suntem la fel: eu știu că sunt nefericit, pe când tu nu știi că ești fericit. Asta e și cu noi, Mateiaș, tu și eu, Bătrânul. Dar faptul că tu nu știi, face din tine o persoană aleasă, nobilă, un rege, măi, printre oameni, și dacă erai și nemuritor, erai bun de Dumnezeu, nu alta. Iar, ție, mai că m-aș fi închinat cu plăcere, căci așa, fără de minte, tu te-ai asemăna cu norocul, dacă mai ții tu minte, cum iți spuneam.
Ei, dar hai, că de-acu’chimicala cade chiar greu.
- Așaaa. Doctoru’ zice că am multă imaginație și cu asta e foarte greu să poți avea un dialog rațional. Păi, îi zic: „dacă nici imaginație, atunci ce-i ramâne omului?”. El acu’ nu îi prost. Știe. Îi unu’ din ăia de știu. Mai, că ii venea să îmi dea dreptate. O țâră de îl mai scormoneam și era gata, de îl puneam să îmi culeagă din palme. Ca pe un puișor de găină. Dar l-am lăsat. Nu am eu dreptul. Și dă să plece, se răzgândește ceva înăuntrul lui și îmi zice: „ești subțire, tataie”. Sunt, dar și el e tot subțire, că imediat a și șters-o. Cum a știut să plece la timp, da, îi învață la școlile lor să nu creadă o vorbă din ce spun nebunii. Cică să le privească ca pe instrumente. Adică vorbele pentru ei sunt scule, ca toporul și mistria, din astea. Și ei, apoi, muncesc cu ele. Da, măi, Mateiule, ei muncesc cu vorbele noastre, ne muncesc pe noi cu ele, că așa vine… Dar bine, cu tine e mai greu. Că ești mut și iaca i-ai lipsit de instrumente. Cu tine chiar au o problemă grea, aștia. Apoi, cum ziceam, dacă ei ar crede o vorba doar din tot ce aud, apoi, de acolo nu mai e departe și în câteva zile ar juca război cu noi, aici, la masa de cărți. Nu e ușor nici ptr ei, vezi bine… De’… nu au prea multe de ales. Puțin, dacă înclină catargul, gata, ca șcarabeta cu roțile în sus. Vorba lui: „ești subțire, tataie „ , dar subțire e și ața. Și ca și ața de subțire, e și granița dintre ei și noi, și ușor se poate rupe.Mă, tu mă auzi, măi, Mateiule? Subțire, a dracului, ca și chestia aia care te ține pe tine cu ochii toata ziulica, în tavan, de nu știu cum e mai bine: să îți tai subțirimea aia și să te las să vezi ce e în jurul tău, ori ba?
- Hai, mai dă o carte!

Bătrânul continuă să joace cărți cu Tânărul absent. Pe scenă și în sală liniște, doar zgomotul cărților azvârlite pe masă la intervale.
Cortina cade, după ce spectatorii au așteptat îndelung, nerăbdători, să se mai întâmple ceva.

Tune in

Piiiiiiiiing. Emisiune stereofonică. Așezați-vă comod în fața receptoarelor. Mișcați butonul balans până sunetul se aude în centru. Verificăm fiecare difuzor în parte. Mai întâi veți auzi semnalul în difuzorul din dreapta. Piiiioooooiiiig. Acum în difuzorul din stânga. Piiiioooooiiiig. Stingeți aparatul radio. În continuare semnalul se va auzi doar în mintea dumneavoastră.

Voice over

Acesta este un spectacol de pantomimă. Marele poet Bucinski, aflat în turneu mondial, se află chiar acum în orașul nostru. El va interpreta câteva dintre faimoasele sale creații pe scena operei improvizate în centrul orașului, căreia oamenii îi spun arena cu lei, fiindcă ne aflăm în plină campanie electorală și mitingurile organizate de partide se desfășoară în această locație, amenajată prin inițiativa fracturii neofasciste a bisericii Sf. Steilman. Este vorba de un amfiteatru aproape natural, creat în punctul zero al urbei de o companie de construcții care a săpat fundația unei clădiri.

Intrată în faliment, cu mai bine de 7 ani în urmă, compania nu a putut dezvolta marele proiect imobiliar care ar fi trebuit să schimbe inclusiv numele localității noastre, cea mai mare parte a activelor companiei au fost vândute, fiind recuperate aproape 2 procente din sumele avansate de consiliul local. Vinovații nu au fost găsiți și au fost declarați nuli. Terenul rămas, o groapă suficient de mare cât să ascunzi acolo un teatru național, a devenit obiectul de dispută al mai multor investitori locali cu titlu nobiliar de baron. Între timp, tineretul local și din împrejurimi folosește acest spațiu pentru diferite manifestări cu tentă mai mult sau mai puțin culturală – nunți, concursul de miss și mister al eternului feminin, balul bobocilor în viața sexuală, cât și ca piață pentru produsele care nu se găsesc în supermarketuri.

Voice over over

Spectacolul, dedicat în special acestor tineri dezinhibați din orașul lor natal, este organizat sub înaltul patronaj al Protectorului Cultelor și Incultelor din localitate, reales din primul tur al alegerilor de acum 10 ani, domnia excelența sa Mr. Punami Lickerr.

În ce privește leii, aceștia sunt foarte blânzi în orașul nostru, nu i-am văzut niciodată ieșind la vânătoare. Tot ce știm despre aceștia este că trudim din greu pentru ei apoi îi trimitem undeva, ni se spune că este un fel de grădiniță cu program prelungit, unde vor fi crescuți și educați pentru a putea presta în folosul comunității. Din păcate, de fiecare dată am avut impresia că au ajuns la orfelinat, sau mai rău, pe mâna unui tiran care i-a pus la muncă în folos propriu. Dar asta e o altă problemă. Revenind la spectacolul nostru, vă reamintim că Bucinski ne-a încântat anul trecut cu un poem de o acută actualitate. Permiteți să-l citez aproximativ din memorie:

ziua ne sodomizează
aveți păreri împărțite despre autobuze sau despre tramvaie?
omul este un animal care se aglomerează
omul este un animal care transpiră
omul pute.

omul este un salam cu păr.

Voice over threes

Cu toate că este un spectacol radiofonic, facem apel către ascultătorii noștri să înțeleagă posibilitățile limitate ale radioului local. Lipsa imaginilor va fi susținută de exercițiile de imaginație pe care vă rugăm insistent să le urmați. Pentru o recepție cât mai fină a gesturilor și întregii mișcări scenice, vă sfătuim să încercați să reproduceți dumneavoastră înșivă, fiecare dintre mișcările care vă sunt sugerate. NU GARANTĂM O LUME MAI BUNĂ, astfel că nu ne așteptăm să reușiți toate mișcările sau să surprindeți toate sensurile acestui spectacol. Pentru cei care se vor răni în timpul spectacolului, există o linie fierbinte 333 – half of evil – vă rugăm sunați insistent!

Tune & Car-Tune

Un vehicul cu aspect deosebit oprește în apropierea operei improvizate. În fond seamănă cu un atelaj, însă în locul bidiviilor sunt înhămate patru motoscutere pilotate de băieți în salopete pe care scrie destul de citeț “livrări pizza la domiciliu tel 89-89-89”. În trăsurica acoperită cu un coviltir de catifea roșie se află trupul pe jumătate însuflețit al poetului Bucinski, acompaniat de mai multe sticle de vin roșu.

Lights on

Bucinski face exerciții de respirație. Inspiră puternic apoi își eliberează pieptul cu zgomot. Își suge burta pentru a se uita mai clar la penis. “Târfa! O omor!. Iar mi-a dat lăței”. Începe să se scarpine. La început mai timid, ca și cum s-ar fi atins din greșeală peste pantaloni. Apoi a băgat mâna până la cot, fără jenă, ca și cum ar fi scăpat un diamant într-un veceu.

La un moment dat se oprește. Fața i se luminează ca unui sfânt în grădina Ghetsimani. Are între buricele degetului mare și arătător un animăluț. Un lățel chel și cu burtă, cu cearcănele până la urechi. Un lățel de poet.

“Ce frumos ești tu, ucigașul dragostei mele! Ah, stârpitură, te-aș juca în picioare împreună cu toți pe care i-ai supt până la mine! Și totuși, ce vină ai tu, animal, natura te-a făcut să spui adevărul. Tu și sângele supt din corpurile fără nume care au furat căldura fructul iubirii mele - voi nu mințiți. Vai mie, sunt un poet înșelat, un poet în derivă, m-am depărtat de realitate și beau umbra apei în deșertul iluziei. Vai vouă, celor care credeți că înșelându-mă v-ați îmbogățit”

Își desface cureaua pantalonii îi pică în vine. Trage puternic de elasticul budigăilor albi cu buline care îi acoperă comoara. Mulțimea îl privește cu un interes deosebit. Intensitatea luminoasă a reflectoarelor crește de parcă cineva ar căuta să penetreze intimitățile tainice ale poetului. Omorâte de curiozitate sau de gravitatea lucrurilor descoperite, o parte dintre ele pocnesc aruncând jerbe de scântei.

“Poetul a spus și totuși este trist în lume. Ce lume? - vin eu să vă spun, o lume lovită de jogodie, o lume în care zâmbetele au gust de săpun, ele spală păcate, ascund găunoșenii, o lume cu picioare de argilă, o lume pe care trebuie să urinăm să le topim talpa, să asistăm la prăbușirea ei. O lume pe care trebuie să o demolăm din proprie inițiativă, din timp, ca să o protejăm de ea însăși, de propria prăbușire. Să dăm drumul furiei galbene, să inundăm porii tot mai mari ai acestui edificiu al decadenței, sortit pieirii prin propria definiție. Lumea are nevoie de un nou început!”.

Spunând acestea, Bucinski se îndreaptă către pupitrul pregătit în partea stângă a scenei. Nu citește încă niciunul dintre minunatele sale poeme, în schimb se aude un zgomot de lichid deversat cu presiune. Este evident ce se întâmplă.

A new start, the same end - exercițiu de imaginație

Luminile se sting brusc. Se aude o muzică instrumentală, cu acorduri prelungi, tânguitoare. Scena e inundată de femei-viori, cu mijloc suplu și forme rotund conturate. Apoi în zgomot de tălpi goale pe tablă încinsă intră bărbații. Cu gesturi ferme, interpretează uvertura din Don Giovanni pe trupurile femeilor. Energia crește, vocile tuturor nasc un cor amplu. Mișcările tuturor se precipită, muzica atinge angoasa, bărbații își posedă instrumentele cu o evlavie asemănătoare lui Jimi Hendrix, care și-a ars chitara la Monterey.

În timp ce muzica se estompează, poetul se împleticește spre mijlocul scenei. În mâna dreaptă are o sticlă de vin de Burgundia. Gesturile sale neclare, mersul mai puțin cursiv dau impresia unei atmosfere decadente de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

“Am să vă iubesc pe toți! La fel cum mă iubesc pe mine! În gură!”, spune maestrul, și apoi trage o dușcă prelungă din sticlă.

“Primiți poezia mea!”

Fading voice

Poetul se îneacă apoi vomită o zeamă roșie, asemănătoare sângelui închegat. Spectatorii se emoționează și încep să se agite. Câteva firi mai sensibile sunt empatice cu starea poetului și încep a-i ține isonul. Agitația este întreruptă de un gest îndrăzneț din partea unuia dintre spectatori, care sare în ajutorul maestrului. Mai întâi îl ajută să se așeze pe spate, apoi se așează la rândul lui, tot pe spate, cu tălpile lipite de ale poetului Bucinski, ca și cum intre ei ar fi o podea invizibilă. Imediat, cei doi încep să își miște picioare, pășind pe acest drum nevăzut. Încep să recite pe rând, cu voci în crescendo grandioso, versuri din panoplia impresionantă a maestrului.

Voice 1

merg pe spate
nu e nevoie să întrebați cum reușesc asta
e o chestiune de evoluție

Voice 2

nu mai sunt un gândac impardonabil
care nu se poate refula
pe cămilele caravanei
din dragoste

v1

nu sunt un țestos
cu fraude multiple
așezat comod pe spate în carapacea
insensibilă la schimbarea anotimpurilor
guvernelor

v2

nu sunt un fante cu aripi
întinse pînă în elveția
în conturile obținute cu greu
flebologic
de strămoșul hamal al lui samsonite

v1

nununu

în lumea asta
nu merg pe burtă
pintenul meu ar deranja îngropările de toamnă
colectivizarea intereselor
papuciadele perene de la castelul de apă
acolo unde se pun la cale
noile metode de irigații după metoda franceză
toujours cherchez la femme
sau cea engleză
you piss me off show me the money

v2

prefer răceala germană
kleines nichts
mersul meu pe spate

v1

și un lățel care să-mi spună adevărul

În sală rumoare. Se aud zgomote de fermoare, exclamații, aplauze pe față. Înjurăturile se scurg precum eversele pe un jgheab de tablă. Apoi își face apariția acalmia. Când liniștea își căuta un loc să se cuibărească întocmai ca un dulău bătrân, s-a auzit foarte clar un soț gelos admonestându-și nevasta. “Tu ai fost aia, tu ai fost, scroafă, parașută ordinară! Tu i-ai dat lățeii!!! Ofofofofof, ce dramă! Nu mă mai iubești nenorocito, credeam că numai eu am să mă bucur de acești lăței, dar tu, espece de cicalacă de cea mai joasă speță, a trebuit să dai și altora!”

După ce termină de țipat aceste replici, personajul se năpustește pe scenă. Îl ridică pe Maestru, se așează în genunchi, la picioarele lui, îi sărută tivul pantalonilor. Cu o privire bovină, îl privește pe Bucinski în ochi, spunând cu o voce plângăcioasă:

“Stăpâne, nefericitul de mine și-a pierdut dragostea și încrederea în oameni. O iubeam, preasfinte, era lumina ochilor mei, și ea m-a înșelat. Mi-a distrus viața, a dezonorat numele nostru, familia, a așezat anathema pe fruntea mea. O vedeți acolo, în rândul doi, blonda aia vaporoasă, îmbrăcată la casa de modă, care ne face cu mâna și ne zâmbește ca un porumb copt - fumează mult săraca - în realitate nu e decât o țeavă fără număr!!. Stăpâne, dacă ea v-a dat lățeii, permiteți-mi, vă rog, să o execut de față cu toată lumea pentru necinstea care a adus-o Numelui Dumneavoastră, Sfintei Poezii și acestui locaș al aripii dechise la orice a fracturii neofasciste a bisercii noastre care are magazinul acela erotic, în care doamnele noastre se îmbracă pentru a fi mai scump dezbrăcate!”

Spunând acestea, omul scoase de undeva un pistol cu amortizor. “Și restul e tăcere!” încheie el, apoi se năpusti către femeia pe care o descrisese câ atâta pasiune și amănunte și pe care mulțimea o impinsese în față, în lumina reflectoarelor.

Bucinski făcu un gest cu mâna și întreaga adunare își ținu respirația.

“Nihil est in intelectu quid fuerit în sensu”

Spunând aceste cuvinte pe care nimeni nu le înțelese – cei de față au impresia că spuse o formulă magică prin care păcatele femeii au fost iertate. Redevenintă inocentă - chiar și virgină – bărbatul uită de intențiile de călău și începu să o sărute cu poftă, să o mângâie fără opreliști, dezvelindu-i cărnurile albe sub care se vedeau venele intens colorate. Fără să-i pese că este în văzul tuturor, omul începu să-și posede femeia.

“Dacă lățeii spunt adevărul, atunci acesta este adevărul suprem!” declamă Bucinski. “Priviți! Bărbatul își iubește nevasta, îi iubește handicapurile, îi onorează necinstea. Aceasta este Viața pentru care murim!”.

inVoice over

Datorită evenimentelor care se precipită pe scenă, suntem nevoiți să întrerupem pentru scurtă vreme transmisia pentru a anunța că acest program este interzis cu desăvârșire persoanelor care suferă de inimă sau sunt impotente. Pentru aceștia programul va continua în compania liricii originale a poetului Bucinski în interpretarea de excepție a cvartetului de coarde și travesti Apopocaliptica, voce She Martin.

Voice over and over

Pentru persoanele lipsite de prejudecăți ne continuăm programul. Pentru cei care au deschis mai târziu aparatele de radio, ne aflăm la momentul în care poetul Bucinski a redat viața și cinstea și dragostea bărbatului și femeii, care acum își consumă efluviile sexuale în fața unui public numeros. Se pare că o parte, puternic implicați în evenimentele petrecute, au î’nțeles mesajul și îl exprimă fiecare după gradul de înțelegere și posibilități.

Bucinski scuipă spre cele două trupuri care se acuplează. “Să nu se deoache!”, spune publicului.

“Dragii mei!”

În acest moment toți se opresc de parcă ar fi fost deconectați de la sursa de energie. Un tablou care probabil i-ar fi inspirat pentru o capodoperă atât pe Hyeronimus Bosch cât și pe directorul casei de producție Private Movies.

“Sunt un om obișnuit. Am să vă spun o poezie a unui om obișnuit.“

îmi place marlboro (își aprinde una)
ocazional camel natural flavour (își aprinde una)
îmi place concertul de vioară al lui beethoveen (imită pe cineva care cîntă la chitară, frecându-și mâna de șlițul pantalonilor)
îmi plac
fasolea bătută (Bucinski se pune cu fundul către public ca și cum ar fi dat drumul la gaze)
femeile frumoase (mișcă ostentativ din șolduri)
filmele cu gangsteri (împușcă)
fordul mustang gt (conduce)
mersul în străinătate odată pe an
să port fustă & bocanci cu ținte
îmi place slayer (își agită șuvițele rare de păr)
dead can dance
dansul vampirilor în cluburile goth din germania (imită pe Nosferatu din filmul lui Murnau)
îmi plac săruturile tandre
prăjitura rasă cu gem făcută de mama
cărțile lui nicuță tănase
drogurile ușoare (își aprinde un joint de mărimea unei havane cubaneze)
îmi place noul meu sacou maron cu cotiere luat din victoria
îmi place cum bate lumina în geam în diminețile cu soare
îmi place cum se termină
romeo și julieta
frankenstein
fosta mea prietenă (face acel semn cu antebrațul mâinii stângi prins în încheietura dreptei)
narcis și gură de aur
stan și bran
goana după aur
bărbații în filmele porno (mimează e excitație gargantuelică)

îmi place jocul de-a vacanța
luna plină
melodia aia nu știu cum se cheamă
din reclama aia de la connex (fluieră fals un refren)
o carte din care nu am putut citi primul capitol
al doilea începea de genul (se împunge cu indexul în tâmplă)
dacă nu ați citit primul capitol sunteți prea proști să citiți această carte
îmi plac chefurile (mai trage o dușcă din sticlă)
barurile afumate (se clatină)
femeile care vin la mine acasă din prima să vedem barfly
vodka tonic
vodka energy (își aduce o nouă stică din culise)
jack
jack & vrejul de fasole
să îmi văd iubitele cu ochii albaștri
când am chef (se bucură)
din nou fasolea de data asta cu ciolan
yello cu lost again (se întristează)
pantalonii strâmți
să gătesc (se bucură)
să stau mult în baie
să uit lucrurile neesențiale de pildă numele la prima întâlnire
să am bani
să am bani de dat (se întristează)
să cînt odată cu jim pe break on through
să trag apa după
să sărut femeia după
să aduc flori după dacă mai vreau
să dau din picior cînd conduc și ascult la habanera în varianta wolf hoffman
să fiu liber și să iubesc în același timp
să fiu singur în baie doar cînd am chef să mă masturbez (imită gestul)

îmi place luna plină (urlă prelung ca un câine în călduri)
îmi place să fumez hașiș cînd e lună plină și apoi să fac din venele mele o coardă
pe care să o sară femeile în ritm mayoumba / claro que si (mimează un act sexual cu mai multe femei)
să vin acasă beat
de fericire (se întristează)

îmi plac
trofeele mele de copil cireșele furate
magicianul de fowles la 14 ani
primele jocuri erotice uite cum se fac copiii
îmi plac insulele pacifice
sufletul meu care călătorește în fiecare an acolo
să umple cu bucăți de mărgean alb o scoică pentru fiecare iubită
pielea bronzată în contrast cu albul colierului de mărgean
îmi place să lenevesc
să stau așa degeaba fără să fac nimic
și să mă gîndesc la tine

(Se întristează. Se așează în fund și își aprinde ultima țigară. Mototolește pachetul, apoi îl aruncă fără o țintă anume).

Mulțimea rămâne tăcută. Cei mai mulți încep să se îmbrace. O parte însă continuă sporturile erotice începute mai devreme, plictisiți de fenomenul petrecut pe scenă. Există câțiva care își instalează laptop-urile. O roșcată disperată strigă pînă îi plesnește corsetul “mi-o trag cu primul care îmi dă un IP să mă loghez!”.

Voice over and done – intermezzo liric

Pentru cei care nu își pot imagina starea lui Bucinski, propunem să ascultăm Requiem scris de Moțard Năsturel, la moartea animalului său favorit, sfârtecat sângeros de o pitulice. Poemul este inspirat de cazul limacșilor, deposedați de case de însăși Mama Natură, analogia inspirată de miile de persoane fără adăpost de la noi din lume fiind evidentă. Jalea resimțită de Moțard atinge paroxismul în care acesta se întreabă dacă limacșii vor primi case pe lumea cealaltă.

YM Party

Întrerupem programul pentru un scurt anunț publicitar. Suntem un grup de tineri entuziaști, plictisiți de patosul cotidian și sărăcia sufletească a celor care se înfig cu tot dinadinsul la astfel de evenimente. Cu tot respectul pentru domnul Bucinski, spectacolul dumnealui ne lasă reci. Invităm cu această ocazie pe toți cei care simt ca noi la o petrecere virtuală pe Messenger. Aveți toate minunile tehnicii la îndemână, există posibilitatea de a da ignore oricui vă plictisește, puteți consuma oricât alcool doriți și nu trebuie să vă mai fie teamă că vă pute gura sau că sunteți în stare de ebrietate, vi s-a făcut somn și trebuie să mergeți acasă.

Rosenborg

Bucinski se dezbracă la bustul gol. Execută un clătinat perfect. Apoi începe să vorbească pe o voce scăzută despre cicatricele și tatuajele sale. “Nu am fost niciodată în Rosenborg, drept pentru care nu am niciun tatuaj de acolo. Ar fi fost singurul tatuaj pe care mi l-aș fi făcut. În ce privește cicatricile, unele le am de la fosta mea iubită, altele nu.”

Exercițiu de volumetrie

Maestrul își pregătește ieșirea de pe scenă. Ca și cum ar îmbrățișa pe după umeri un personaj imaginar, care îl ascultă cu interes, poetul Bucinski pășește către buza scenei. Înainte de a se prăbuși în mulțime și de a se contopi cu ea, spune cu o voce puternică.

Trăiesc într-o țară.
Țara mea se numește www.Eu.com.

Aceasta este țara pe care o iubesc.
Aici sunt oamenii pe care îi iubesc.
În mine se află moartea pe care mi-o doresc și pe care o merit mai mult decât oricine.
Moartea mea poartă chiloți rupți sau murdari înte picioare, moartea mea vorbește cu dezacorduri și ascultă manele, moartea mea fură în Italia și Spania, moartea mea se prostituează, moartea mea are frauda în sânge, moartea mea mă minte și se minte pe sine. Moartea mea moare de dragul ei, eu mor împreună cu ea. Moartea mea înseamnă iubire față de cei care trăiesc doar pentru a muri.
Moartea mea râde când îi arăt degetul.

Final & Cut

Stimați ascultători, programul nostru a luat sfârșit. În continuare, redifuzăm acest program până la autodistrugere.

Personaje: Ea și El.
Acțiunea se petrece în pat, lângă ei, un televizor luminează apatic.

Ea: - Nu! E clar, nu mai am nicio nădejde... Așa vei rămâne toată viața: un URS!
El somnoros: - Te rog..., nu te mai mișca.
Ea: - Și ce vrei să fac?! Am energie, sunt vie..., nu ca tine! E încă devreme, nu mi-e somn!
El căscând: - E unsprezece noaptea...
Ea: - Exact! Este fix ora când Popeștii strâng aperitivele care au mai rămas prin farfuriuțe...
El: - Dragă, Popeștii sunt șomeri, au alocație mare, nu ca salariul meu. Și mai au și toată ziua la dispoziție, timp liber... berechet!
Ea: - Mereu te vaiți! Parcă eu te-aș fi trimis să lucrezi la turcii de la Credit Europe Bank.
El: - Of! Unde ești tu Mircea..., Ștefan...
Ea: - Știi că la petrecere s-au dus și Ioneștii? Și ei lucrează tot la o bancă turcească și uite că nu mor.
El căscând: - Doar se chinuie..., stinge te rog televizorul.
Ea: - Nu-l sting! La felul doi au sarmale de la Nick!
El: - De post?
Ea: - Aș! Din carne de porc, cu smântână și ardei iute!
El căscând: - Bine, acum stinge...
Ea: - Nu vreau! Hai să recapitulăm ce faci tu toată ziua? Te scoli la șase, bei cafeaua, pleci la serviciu, te întorci seara la șapte, mănânci, te uiți la jurnal, apoi te așezi lângă mine și caști. Lângă soție, jumătatea ta... Păi, asta-i viață?
El căscând: - Scuză-mă..., nu e vina mea dacă...
Ea: - Na! De bine ce spuneam...: cască! Ai putea intra în Guinness Book la categoria căscat!
El: - Nu sunt eu de vină că...
Ea: - Sigur că da, oi fi eu?! Ascultă, trebuia sau nu să mergem la Popești?
El căscând: - Nu.
Ea: - Ba da! De dimineață, de când te-ai trezit, ți-am spus că azi e ziua lui Popeasca. Or să ne considere cu toții niște mujici! Nu mergem special, să nu le cumpărăm cadouri...
El: - Femeie, e mijlocul săptămânii... Și apoi ce să fac dacă muncesc mult la bancă?
Ea: - Ce să spun..., muncești mult. Dacă ai munci mult, ai câștiga și tu bani ca Popeștii!
El: - Ți-am mai spus: turcii nu plătesc cum fac ăștia de la șomaj! Of! Cui ne-ai lăsat tu Ștefane..., Mircea...
Ea: - Atunci de ce nu te faci și tu șomer!
El: - Trebuie mai întâi să mă dea afară și uite că nu vor... Știi tu cât mă străduiesc? Întârzii mereu dimineața, stau câte două ore în loc de una în pauza de masă, ei nu și nu! Stinge te rog televizorul...
Ea: - Nu-l sting! La ora asta au terminat sarmalele și strâng farfuriile... Or fi mâncat tot, tot?
El căscând: - Tot...
Ea: - Nesătui!
El: - E aproape miezul nopții, stinge odată!
Ea: - Precis! Cu siguranță acum beau expresso scurt și fac glume despre sex.
El: - Dragă, mă plictisești. Mi-e somn și mâine dimineață mă scol devreme.
Ea: - Of mamă, mamă! Mi-ai spus că voi avea noroc dacă mă mărit repede și uite ce-am ajuns: toată ziua mă plictisesc în casă, iar noaptea... Tocmai noaptea când mă întâlnesc cu ‘mealui, soțul, cu promisiunea vieții mele..., cască!
El: - Stinge televizorul...
Ea: - Ascultă, tu chiar nu ai nicio fărâmă de ambiție?
El căscând: - Ambiție? Ba am, dar e rezonabilă.
Ea: - Adică se termină repede, e casantă..., se reduce la zero!
El: - Bine că ai tu ambiția mare!
Ea: - Nu fi porc! Fără mine n-am fi..., nu ne-am fi mutam în București!
El: - Că la Bârlad strănutam...
Ea: - Acum servesc desertul... choix a la crem.
El căscând: - Cine, dragă?
Ea: - Popeștii... , iar noi stăm la povești!
El căscând din nou: - Tu, nu eu.
Ea: - Normal, tu ai treabă: caști. Acum își sorb digestivul, că deh! așa-i pe la casele mari...
El abia murmurând: - Dacă-s șomeri...
Ea: - Află că numai Popeștii sunt șomeri! Restul lucrează ca tine... De ce n-or fi cu toții obosiți cum ești tu? Că tot pe la bănci își pierd timpul... Dar tu nu, tu ești altfel, ești delicat, ai program de somn ca bebelușii, de opt ore! Dacă nu-ți faci norma, te doare burta, dai în grețuri și intri una-două în medical, ca să mă împiedic toată ziua de tine. Uite că-i douăsprezece..., miezul nopții! Gata, acum fiecare pleacă la casele lor, au stomacurile vesele și sunt puși pe hârjoană. Auzi tu: se hârjonesc, nu cască... Hei? Dar ce faci, dragă? Na, uite c-a adormit! Dragă... Scoală, puiule de-nchide televizorul că mi-e urât singură...