În sfârşit era mai liberă. Nu atât pe cât ar fi vrut el, dar cel puţin erau unul lângă altul în vârful patului. Deşi afară era lapoviţă şi maşinile vâjâiau dintr-o parte în alta, în cameră era destul de cald şi linişte, încât amândoi îşi permiteau să rămână dezveliţi, în pijamale şi şosete. O asculta citind diverse studii de caz pentru nu ştiu ce seminar. Avea o voce subţire ca de copil, dar felul grav în care ondula tonalitatea nu numai că îl fermeca, de parcă ar fi fost legănat de valuri, dar îl făcea să înţeleagă imediat despre ce era vorba. Chiar o întrerupsese de câteva ori să o întrebe câte ceva şi să comenteze pe marginea cazurilor. Trecuse de douăsprezece şi băiatul dormea în camera lui. Robert o ascultase o jumătate de oră, dar era prea obosit şi aţipi cufundat în braţele ei. Ea citea în continuare încet fără să-l observe. El n-a mai apucat să afle cum a fost fraierit Al Capone de un escroc şi nici cum Ninon de Lenclos îl instruia pe nefericitul marchiz de Sévigné în arta seducţiei. Abia când încheie capitolul ridicând ochii dintre pagini şi atingându-l uşor peste obraz, Ioana observă că el nu mai asculta. Puse cartea pe măsuţă şi se ridică să închidă lumina. El se trezi deodată, clipind des, vădit incomodat de becul de deasupra.
- Ce-ai făcut? Ai visat ceva?
- Da, răspunse trecându-şi mâna peste partea de jos a feţei, gândindu-se că iar a uitat să-şi ia cremă de ras. Am uitat să-mi iau cremă de ras.
- Dacă vrei, poţi să iei din spuma mea de păr.
- Ştii ceva? Mi-e foame. Aş mânca un iaurt cu şuncă.
Ioana tocmai trăsese jaluzelele în sus şi perdeaua la fereastră, iar zgomotul acoperi vorbele lui. Nici nu-l mai întrebă ce spusese. Închise lumina şi intră sub plapumă. Îi simţi ochii deschişi aţintiţi spre ea, deşi nu se acomodase încă la întuneric.
- De ce nu poţi să adormi? Adineauri dormeai buştean...
- Trebuie să mănânc ceva întâi. Mi-e rău de foame.
Ea se întoarse, încălţă papucii în formă de lei şi aduse un iaurt cu şuncă şi musli şi o linguriţă. La întoarcere, îl găsi pe Robert tras pe partea ei cu o mână atârnată la podea. O privi şi îi zâmbi. Doamne, ce-o avea? Ea se lăsă în genunchi la marginea patului şi îi puse mâna pe frunte. Dezlipi folia de pe paharul iaurtului, o puse pe şerveţel, luă o linguriţă şi o întinse spre gura lui.
- Parcă suntem la spital. Mi-aduc aminte când aveam hepatită în clasa a doua şi venea tata la Victor Babeş să-mi ungă pâine cu unt şi cu gem. Mă asculta la tabla înmulţirii. El tăcea şi înghiţea iaurtul. Mai lua şi ea câte o linguriţă. La un moment dat el spuse:
- Am visat numai aiureli...
- Ce-ai visat?
- Vrei să-ţi spun?
- Da, spune-mi.
- Parcă eram undeva în Deltă. Ne plimbam de mână pe o limbă de pământ. De-o parte şi de alta era apă. Dunărea. Era ceaţă foarte deasă în jur şi noi ştiam şi nu ştiam unde se termină pământul. Mergeam înainte, dar ne tremurau mâinile. Deodată în faţă ceaţa se deschise şi apăru un castel mare de tot. Era într-un stil pe care nu l-am mai întâlnit de când sunt eu arhitect. Cu nişte turnuri spiralate ca ADN-ul. Când m-am trezit, totul părea mai clar, dar acum nu mai reţin decât frânturi. A, parcă era undeva deasupra apei şi-i atârna o scară de funii. Plutea acolo sus.
- Ce vis ai avut..., spuse ea când îl auzi râzând.
- Stai că mai este, adăugă luând iaurtul şi linguriţa în mâini. Era o babă acolo care ne-a spus că numai unul dintre noi poate să urce. Frânghia este slabă şi nu va ţine decât pentru unul. Ne-am certat în vis rău de tot, pentru că fiecare vroia sus. Până la urmă tu ai cedat şi m-ai lăsat pe mine. Am simţit aşa o teamă când mă ţineam de scară. Acuma parcă se rupea. Mă gândeam că ai să râzi de mine urmărindu-mă cum mă voi prăbuşi. Am ajuns în sfârşit în palat care se dovedi a fi o cocioabă slab luminată, prăfuită şi rece, plină de păianjeni. Aici m-am trezit.
- Mă, da’ tu ai visat de-a binelea. Ce noroc ai tu să visezi la mine în braţe!
- Îţi mai aminteşti când am fost în satul ăla, la mama zmeului? Când ne-a dus Corbu pe dealurile alea unde nu aveau mobilurile acoperire, încât Gabi, ziaristul, se dădea de ceasul morţii, cum o să trasmită el ce-o să se petreacă. Şi ce le mai picasei la toţi cu tronc! Aveai rochiţa aia cu flori roşii. Mai ştii ce zicea ăla, nu mai ştiu cum îl cheamă, primarul, că l-a născut maică-sa la marginea drumului pentru că nu a mai apucat să ajungă la un medic. Parc-am fi în evul mediu, nu alta! A avut noroc. Trecuse pe acolo nea Tache. Parcă aşa îl chema pe nenicul ăla care ne-a invitat la cafea şi ne-a cântat doine. Ce bucuros era că i-ai cântat şi tu doine! Şi pe urmă ne-am dus la scăldătoare. Întâi voi, fetele, şi dup-aia noi.
- Da, îmi amintesc. Ce vă mai holbaţi la noi!
Ea nu-şi amintea chiar aşa de bine. Îşi amintea numai că era o tipă foarte trăznită. Şi că viitorul primar, vărul lui Gabi, îi culesese un buchet mare de ciulini şi i-l întinsese de faţă cu toţi, în mijlocul curţii lui cu poarta aia mare uriaşă, sculptată cu soare, lună şi brâie de lemn.
- A fost demult. Eram în ultima lună de liceu. Şi pe urmă, în august... Ce nebună am fost să fug cu tine la mare înainte de admitere! Erai şi tu un proaspăt absolvent de arhitectură, fără pile, fără tupeu. Dar, ce să zic, m-ai corupt.
- Toate colegele tale erau stresate de examen şi tu umblai pe plajă ca o stafie. Mai ştii când ne-am lungit pe nisip şi-am rămas aşa cu ochii la stele? Şi ce potecă ne întindea luna peste valuri!... Uite că devin romantic. Nu-ţi place de mine aşa romantic?
- N-ai terminat iaurtul ăla, Rob? Vreau să sting becul.
Robert puse paharul de plastic gol pe noptieră şi rămase pe marginea patului. Ea închise lumina şi intră în plapumă. Trecură aşa câteva minute. Ea începu să respire din ce în ce mai rar.
- Dormi, Io? întrebă întrând în plapumă.
- Nu, nu încă. Într-un minut, două.
- Te rog, nu adormi înaintea mea.
- Hm, răspunse ea, mutându-se puţin mai înspre el.
Robert se trase mai mult spre ea, trecându-şi braţul peste al ei, încolăcindu-i pieptul. Se jucă o clipă cu nasul în părul ei şi întinse un picior peste stângul ei.
- Io, mă doare ceafa. Mi-ar plăcea să-mi faci un masaj.
- Ai, mă, că aproape adormisem. Ştii că nu-mi place să mă trezeşti imediat după ce adorm.
Se întoarse spre el şi îi frământă ceafa de câteva ori. Se mai oprea moţăind cu ochii închişi şi iar îl masă puţin.
- Ioana?
- Ce e? Ce mai vrei?
- Aş vrea să mă masezi pe tot spatele şi pe mâini, spuse desprinzându-se de ea şi întorcându-se cu faţa în sus. Mă dor toate oasele.
Ea se trezi de-a binelea.
- Să nu-mi spui că vrei să mai creşti!
- Ba da, râse el. Chiar! Ce mă mai dureau picioarele când eram în liceu. Creşteam şi maică-mea credea că n-o să mă mai termin.
Ea îl masă pe spate, când mai încet, când mai tare.
- Nu pot să mai adorm, Io. Ia-mă iar în braţe şi mai spune-mi ceva. Spune-mi ce lucruri îţi plac cel mai mult şi ce deteşti.
- Ei, na! Ai, mă, ce-ţi veni la ora asta? Spune-mi tu dacă ţii neapărat.
El o atinse cu mâna pe şold.
- Mi-ar plăcea să... Îşi puse iar piciorul peste al ei... Ai adormit?
- Nu.
- Eu vreau... Vreau ceva ce nu s-a mai văzut. Nici eu nu ştiu ce. Să nu râzi de mine. Aş vrea să am mulţi bani să-i întorc cu lopata. Să-mi fac studioul meu unde să nu intre nimeni decât tu. Să nu mai vină Lelia să mă bată la cap. Aia nu-mi place, aia nu-mi place, când de fapt ştiu bine ce fac. Să am timp să creez după capul meu, nu după ce vor clienţii ăştia snobi. Am aşa de multe vise. Numai ţie ţi le-aş spune cu mult înainte de a le pune în proiecte. Aş mai vrea să vorbeşti mai des cu mine. Să-mi spui dacă te doare când... ştii tu. Niciodată nu-mi spui. Crezi că mie îmi place să văd că te închizi în tine? Nu, nu-mi place. Prefer să mai urli şi tu din când în când. Mă rog, te-am auzit cântând odată în baie. Mie de ce nu-mi cânţi doine? E prea linişte, uneori îmi ţiuie urechile. Ce dacă o să se mai spargă o fereastră, două. Am şi eu motiv să schimb tocurile, să-mi pun în practică calităţile de reparator, finisator estetic. Să-mi spui ce vrei să facem cu Vlăduţ. Adică la ce te gândeşti. Să-l dăm la grădiniţă sau să-l mai ţinem cu noi şi să-l trimitem la ai tăi? Ştiu că ţi-e teamă că se va urca iar pe vreo scară şi-ar putea să cadă să-şi rupă iar barbia şi să vină bandajat să-ţi spună mami, io-s moş căciun. Dar, ce zici? Are talent. Auzi tu, alba ca zăpada şi cei trei purceluşi. Ştii ce mi-a zis? Că dacă albă ca zăpada mai e aşa fraieră, o s-o împăieze şi-o s-o agaţe în cui pe perete. Cum adică să nu-şi dea seama unde vrea să o trimită cotoroanţa? Da, mă, Io. Se dă mare vânător de mistreţi. Şi-aş mai vrea să mergem la vară în concediu în Deltă. Nu te lua după visul ăla al meu. Am auzit că e foarte frumos acolo unde se varsă Dunărea în mare. E o întindere de nisip alb. Spune-mi şi tu acuma. Ce faci, ai adormit?
- Ai, mă, lasă-mă că mi-e somn. O să-ţi spun când oi fi mai trează.
- Mă gândeam că vorbim şi noi, dar văd că n-ai chef.
Ea încercă să se dezlipească de el, dar nu prea reuşi. O sărută pe omoplat. Îi asculta respiraţia mai rapidă decât a lui. Încercă să respire ca ea, dar i se păru un efort inutil. Auzea televizorul deschis al vecinilor de sus. Se pare că el dormea buştean sau nu era acasă. Nu se auzeau nici insulte, nici lovituri. Nu mai vreau să stau aici fără tine. Când nu eşti aici, aerul mă apasă, lumea e un nimic cu mâneci. Când nu eşti aici, nici nu ştii ce draci îmi fac. Îi modelez aşa cu mâinile astea două, le pun aripi, le las câte un picior şchiop şi le dau drumul pe fereastră. Doar doar. Când nu eşti aici, nici sfinţii călare pe cai albi şi suliţe înfipte în balauri pictaţi nu ştiu unde ai plecat. Nu mai vreau să continui aşa, cu inima fără stăpân. Am nevoie de un cer fără stele, fără paradisul ăsta infernal. Nu ştiu. Nu ştiu ce să mă mai fac cu tine. Dacă nu eşti aici, lângă mine... Îşi aminti că a doua zi trebuia să se întâlnească la firmă cu un turc pe care nu-l mai văzuse înainte. Ştia doar că avea o casă în centru, dar vroia să-şi mai ridice una într-o zonă mai liniştită. Îşi imagină apoi cum ar fi fost să se trezească a doua zi păşind pe tavan ca şi cum aşa ar fi fost normal. Sau cum ar fi fost să urce amândoi pe scara aceea ducând deasupra ceţii. Se foi de câteva ori când pe o parte, când pe alta. Nu era cald, dar, în fine, nu ştia ce are... O stare nedefinită. Îşi aminti de săptămâna de după nuntă când a avut impresia că lumea din jur nici nu există. Io era atât de frumoasă şi ocupa tot câmpul lui vizibil. Parcă avea carnea de miere şi orele cugeau ca o cascadă de stele. Deşi îi dureau ochii de cât se uitau unul la altul, nu s-ar fi oprit niciodată. Simţi un fior în piept când prea rece, când prea cald. Îl cuprinse o stare vecină cu greaţa şi spuse oh, doamne, aş vrea să pot adormi.
- Io?
Ascultă copilul. Se foia în camera de alături şi scâncea în somn. Se întoarse pe burtă şi ar fi vrut să plângă. Dar îi era ruşine. Totuşi ochii i se umeziră involuntar. Se ridică uşor din pat şi duse paharul de iaurt la bucătărie, intră la baie şi se spălă pe dinţi şi pe faţă. Intră la băiat în cameră şi se aşeză pe vine lângă el. Acum un sfert de veac era şi el cam la fel. Maică-sa lucra noaptea în televiziune şi taică-su venea tot aşa la marginea patului şi-i mai spunea câte ceva înainte să adoarmă. Uneori se jucau multă vreme de-a calul şi călăreţul, se luptau şi se alergau prin toată casa. N-avea stare şi le lua ceva până obosea. Vlad dormea cu obrazul într-o parte, serios şi candid în acelaşi timp. Se ridică şi se întoarse în bucătărie, unde deschise fereastra şi fumă două ţigări consecutiv. Intră şi se aşeză la masă. Încercă să citească ziarul, dar faptele şi oamenii despre care se spunea în ştiri i se păreau atât de departe. Se ridică şi închise lumina. Mie nu mi-e teamă de întuneric. Sunt bărbat. Bărbaţilor nu le e teamă de nimic, cu atât mai puţin de întuneric. La vreo doi ani am chemat-o pe mama afară în faţa blocului să-i arăt cât de frumos e un teric. Un teric? Da, un teric. Ce-o fi ăla teric? Şi a ieşit mama cu mine şi am privit amândoi în sus spre vârfurile plopilor. Ia, arată-mi, îmi spusese şi-mi dădu drumul la mână. Uite, e unteric! Şi i-am arătat strigând şi deschizându-mi braţele. Aaaaa, întuneric? Da, da, da. Clipe în şir îl priveam apropiindu-se pas cu pas. Am urcat şi am coborât sute de trepte cu lumina stinsă. Am privit în ochii nopţii. Îi trasam cu furie contururi. Ea se depărta rânjind şi mi se făcea dor. Uneori se cocoţa undeva aproape de tavan şi mă privea. Aveam inundaţie în inimă pentru câteva secunde, dar. Am strâns din ochi şi m-a învăţat cum să gust din fructele focului fără să mă frig nici pe mâini, nici pe limbă. Mi-a desenat un semn pe piept, întinzând arătătorul către mine. Da. Dacă nu ar fi noapte, niciodată n-aş mai visa. Păi nu? Umblu încet pe holul nostru lung fără capăt. Aici e întrerupătorul cu beculeţ. Cineva a iubit o femeie pe nume Ariadna şi a inventat întrerupătorul cu beculeţ pentru copiii lor. Simpatic inginer. Aş putea să aprind lumina. Aţi putea vedea un tip la treizeci de ani în pijamale. Neras. Mai bine încă nu. Mai rămâi aşa cu mine. În întuneric nu vezi peste ce păşeşti, dar auzi mai bine. Locomotiva privirii trece pe linie moartă şi celelalte simţuri se ascut. E un exerciţiu de orbire. Dacă vei orbi vreodată, ce-ai să faci, ha? Percepi frecvenţa undei unui gând gândit acum cine ştie când. Şi dacă cine-ştie-când-ul este un ceva repetat aproape identic ca prima dată? Cine eşti tu de râzi aşa? Ce penibilă eşti! Hai să-ţi spun ce-am înţeles. Şi-i spune. Vino mai aproape să te văd în cameră. Ea se apropie şi râde. Dar ce, parcă ştii tu cum a fost prima dată?... De-aş şti şi nu ţi-aş spune... De ce? Nu-i răspunde. Of, ce să mă mai fac eu cu tine? Mă aduci la sapă de lemn. La feudalism. La cremene. Auzi? Ce mai e? Ia, răspunde-mi la o întrebare! Dacă pe lumea cealaltă este aşa de întuneric cum se spune, atunci cum a fost posibilă orbirea orfeică? Pe cine a văzut el privind înapoi şi cum a fost posibil să vadă? Dar pui şi tu nişte întrebări, zău aşa... Hai, spune-mi. Ori pe acolo nu este atât de întuneric pe cât se zvoneşte... Ori cine a dat blestemul n-avea ce face şi a inventat cuvinte cu semnul exclamării în coadă... Sau poate întoarcerea este numai o scăpărare de câteva clipe când într-adevăr poţi vedea. Întoarcerea... Vezi, de-asta îmi place mie să torc. Şi tăcură amândoi. Se lumina de ziuă. Privea peste case şi peste şosea. Se întoarse în dormitor. Noaptea stătea lipită de geam şi-i zâmbea deşi afară lapoviţa nu încetase. Tot îi era rău şi nu-i dispăruse starea de ameţeală. În pat ea respira rar, acoperită cu totul de plapumă. Se întinse alături.
- Fă ceva cu ea. Fă ceva cu mine, Doamne!...