Venise toamna. Venise la fel ca altădată – cu umezeală şi dureri de oase, cu pomi care-şi plâng de milă cu frunze uscate. Ei şi ce! Parcă nu mai fusese?
Dar oricât încerca să se liniştească, un sentiment straniu muşca nemilos din liniştea-i de altădată. Un nu ştiu ce plutea în aer, stând parcă gata să-l comprime.
Îşi luă „Psalmii” şi se duse în curte, pe o buturugă, în bătaia soarelui cu dinţi. Mai zise o dată rugăciunea de dimineaţă, tot fără niciun folos. Parcă în loc să se-apropie de Dumnezeu, îl îndepărta mai tare. Deschise cartea la întâmplare, cu speranţa în puterea tămăduitoare a rândurilor. Altădată, era de ajuns s-o atingă, că o linişte desăvârşită îl învăluia pentru multă vreme. Acum, ochii-i fugeau peste rânduri de parc-ar fi fost în căutarea unui „ce” pierdut, iar în minte îşi făceau de cap, amestecându-se printre versete, sumedenie de ganduri fără niciun rost, de care îi era ruşine şi pe care se străduia din răsputeri să le alunge.
Nici nu-l auzise pe Dumitru cand deschisese poarta. Îi simţise răsuflarea în ceafă şi, întorcându-se, dădu cu ochii de ditai muntele de om, stând în picioare şi citindu-i peste umăr.
„Doamne păzeşte! Am ajuns să mă sperii de un om!” Parcă şi Dumitru avea azi ceva ciudat în înfăţişare, chit că n-ar fi putut spune ce. Iar să se sperie de el nici atât nu era cazul, toată lumea ştia că-i cel mai paşnic om din sat, numai să nu-l calci pe coadă, şi muncitor cât zece la un loc.
„Da’ ce-o fi căutând la mine aşa de dimineaţă? I-o fi murit poate cineva.”
- Săru’mâna, părinte! Am venit.
- Să trăieşti, Dumitre! De ce-ai venit?
Acesta bulbucă ochii cât cepele şi-ncepu a se bâlbâi, cum făcea de câte ori ceva sau cineva îl lua prin surprindere:
- Ppp...ăi, cccum de ce, pppărinte? Nnn-aţi zis dddumneavoastră sssă viu? Ammm venit, ia!
Cum uitase? Acum îşi aducea aminte că-i zisese să vină să-l ajute să bage porumbul. Tocmai azi îşi găsise! N-avea niciun chef de el, dar nu se cuvenea să-l trimită pe bietul om acasă, de bine ce poate-şi lăsase din treburile lui ca să-i dea o mână de ajutor. Simţea că el n-o să-i poată fi de vreun folos, nici să-l lase singur nu-i venea. Nu prea ştia ce să-i spună.
- Stai!
- Păi eu să stau am venit? Ziceţi-mi ce să fac, m-oi apuca de treabă, iar dumneavoastră puteţi să mai staţi oleacă să citiţi la cele bisericeşti, că tare frumos le mai ziceţi şi la slujbă!
Hm...dac-ar şti! Dac-ar ştii el, Dumitru, că nu mai departe de-alaltăieri, la slujba de pomenire a morţilor, uitase să citească un rând de pomelnice! Noroc cu dascălul, care i-a atras atenţia discret! Îl întrebase pe Dumnezeu, chiar acolo-n biserică, în gând, fireşte: „Doamne, de ce ne-ai mai dat minte, dacă ne laşi să ne-o pierdem? Am învăţat atâtea, am adunat în creierul ăsta o grămadă...la ce-mi folosesc, dacă uit un lucru pe care-l fac de-o viaţă?”
Dumitru stătea în picioare în faţa lui, cu privirea întrebătoare, parcă cerându-i socoteală. Nu se putea aduna. Trebuia să-i spună unde-i coşul, unde să pună porumbul. Nu era-n stare.
- Stai! Stai, Dumitre!
- Las’ c-oi sta destul cu mâinile pe piept!
Observaţia aceasta banală avu darul să-l mai aducă la realitate. Privea la Dumitru, care se orientase deja. Găsise un coş şi începuse s-arunce în el ştiuleţii, după ce, mai întâi, îi golea de foi, cu o dexteritate ce trăda exerciţiu îndelungat. Îl auzea vorbind de unul singur, fără să priceapă la început ce zice. Avea şi omul ăsta un defect: nu-i tăcea gura, cât timp îi mergeau mâinile. Când îl mai mustra unul, altul, le-o reteza scurt: „N-oi tăcea destul între patru scânduri? Ia mai vedeţi-vă de treabă! Şi să mai ştiţi de la mine – de omu’ care vorbeşte să nu te fereşti, ca de câinele care latră! Că barem ăsta ştii ce-are-n dovleac. Da’ cînd oţi vedea pă unu’ că tace, şi tace azi, tace şi mâine, şi-n zi de lucru şi de sărbătoare, şi la nuntă şi la botez, apoi de ăla să vă feriţi ca de ăl cu coarne! Că ce-are mutu-n minte, nici ăla nu ştie. Şi ţi-o trânteşte aşa, pe nepusă masă, de te lasă paf.”
- Părinte, dacă vă e rău, dau acu’ o fugă peste drum, la dispensar.
Dădu din cap în semn că nu-i nevoie, fără să-ngaime vreun cuvânt.
- Bine. Da’ dacă vă răzgândiţi, eu tot aicea sunt.
Brusc, îşi schimbă decizia. Aruncă în coş ştiuletele pe care îl migălise, scuipă în palme de două ori, apoi şi le frecă una de alta, după care se năpusti asupra preotului, înconjurându-i fruntea, fără ca acesta să aibă putinţă de scăpare.
- Oţi fi deochiat, părinte. Las’ că le ştiu io pe muierile-astea care vin la biserică! Pune câte una o uitătură, de nu te mai mişti trei zile. Vă zic eu acuma un deochi pe care-l ştiu de la bunică-mea, care l-a-nvăţat şi ea de la bunica ei. De nu v-o trece, să nu-mi ziceţi mie Dumitru!
- Nu-mi zice nimic, decât „Tatăl nostru”, dacă insişti!
- Bine-atunci! Ce-i drept, pot să vă zic şi „Căţeluş cu păru’ creţ”, că io tot am leac. Parcă-s paratrăznet, toate relele se scurg prin mine şi n-am teamă că m-ar atinge vreuna.
Ce-i făcu, ce-i zise Dumitru, că devenise deodată alt om. Angoasa care-l însoţea de dimineaţă dispăruse brusc, de parcă n-ar fi fost.
Dacă ar fi stăruit asupra cauzelor, ar fi fost nevoit să admită că simpla atingere pe frunte a mâinii unui om bine intenţionat făcuse minuni. Şi faptul că cineva se rugase pentru el. Ce-i drept, în atâţia ani de rugăciune pentru alţii, nu-şi pusese întrebarea dacă se roagă şi pentru el cineva.
Apoi, dacă nu s-ar fi temut, ar fi recunoscut, de asemenea, că suferinţa nu-i venea nici de la Dumnezeu, nici de la diavol şi din nici o altă parte decât de la singurătate.
Sunt zile în care, oricât ai inventaria, găseşti lista completă, nimic nu pare să lipsească din cele trebuincioase omului, dar parcă nimic nu-i ajută să simtă că trăieşte. La ce bun hambarul plin, dacă nu-i nimeni să se bucure cu tine? La ce bun frumuseţea câmpului înverzit, dacă paşi-ţi îl străbat însoţiţi doar de umbră? La ce bun miracolul poeziei, dacă versul care te-a cutremurat cel mai tare nu-l poţi împărtăşi nimănui? La ce bun cinstea şi onoarea, la ce bun frumuseţea şi inteligenţa, dacă nu-i nimeni să se poată bucura de ele?
Părintele Darie ştia prea bine că Dumnezeu n-a dorit ca omul să trăiască de unul singur, dar prefera să nu se gandească la asta de când îi murise soţia. Şi totuşi, prea des în ultima vreme, gânduri ca ielele îi jucau prin cap, aruncându-i săgeţi otrăvite: „Dacă nu ne-a vrut singuri, de ce nu v-a lăsat să fiţi doi? De ce nu v-a dat copii? De ce? De ce?”... Se cufunda în rugăciune pentru a scăpa de ele şi zi de zi sufletul îi era otrăvit la gândul că păcătuieşte ascultându-şi întrebările. Azi dimineaţă, mai mult ca oricând, se simţise pe marginea prăpastiei. Şi Dumnezeu i-l trimisese pe Dumitru – de care şi uitase – să-l smulgă din întunecimea lui şi să-l aducă la viaţă, cu vorbe neticluite, de om simplu. „Niciodată nu ştii de unde-ţi vine salvarea!”
Brusc, îl cuprinse pofta de-a asculta interminabilele poveşti ale lui Dumitru şi se-ndreptă cu paşi vioi către grămada de porumb, unde acesta îşi continua nestingherit discursul, fără să-i pese dacă cineva-l ascultă sau ba:
- Io i-am zis, nu o dată, de mai multe ori: „Fă femeie, bagă-ţi minţile-n cap! Io slugă la ăla nu mă duc, de-ar fi să-mi mănânc mizeria de sub unghii!”
- Despre cine vorbeşti?
- Păi nu v-am spus? De ăla a’ lu’ Teaşcă, de nu face doi paşi fără să pupe-n cur partidu’. Să mă ierte sfânta zi de luni şi Sfinţia Voastră, Părinte, da’ când pupi în cur partidu’, omori şi pe mă-ta şi pe tac-tu, dacă partidul ţi-o cere. Nu zic bine? Păi cum să nu zic!
Mai demult, când era cu comuniştii, a cugetat să intre la mine-n curte şi să-mi pună o hârţoagă sub nas, cică să semnez să mă fac membru. Io mai întâi am făcut pe prostu’:”Ce semnătură, tovarăşu’ Teaşcă, ia uite care-i semnătura mea! o pun de mii de ori în câmp” şi-i arăt sapa. Ăla, rău la mine: „Auzi, cin’ te crezi? Vezi că n-avem timp de pierdut cu de-alde tine! Am văzut eu mulţi d-ăştia la viaţa mea. Hai, semnează!” Atunci nu m-am mai putut abţine, că io nu ştiu multe, şi zic:” Auzi bă, tovarăşu’ Teaşcă, 'mneata mai ştii ce se face cu sapa?” „Hai, bre, lasă că ştim şi noi, că doar am fost fii de ţărani, origine sănătoasă ce mai...” Zicea „am fost” de parcă alde tac-su ajunsese-ntre timp ministri. „Păi bine bă, şi dacă AI FOST odraslă de ţăran, nu te-a-nvăţat tac-tu ce se mai face cu sapa?” Şi până s-apuce să se dumirească, i-am şi proptit-o la jugulară. „Ei, tovarăşu’ Mitică, stai bre aşa, că oameni suntem, ce-ai înnebunit? Am zis şi eu că-ţi fac un bine, nu-l vrei, nu-l vrei...e vreo supărare?” C-o fi, c-o plesni, las’ că te mai gândeşti matale...Şi dus a fost. Nici că mi-a mai călcat bătătura. Ce-am mai râs atunci! Da’ după aia, nu spun cine-a râs mai tare.
Eh, asta-i viaţa, părinte, cu bune, cu rele,...Da’ lăsaţi porumbu-ăla, că şi-aşa mai mult îl mângâiaţi! Ăsta nu-i Biblie, are şi el rostu’ lui. Lăsaţi că fac io toată treaba, mi-oţi pune şi mie o vorbă bună colo sus. Sănătoşi să fim! Am scăpat noi de-alde Teaşcă, om scăpa şi de porumb.

Ascultând porunca lui Dumitru, se retrase pe buturugă, privind absent la mâinile dibace ale acestuia.
Îşi auzea gândul, fără a mai încerca să-l alunge: „Când toamna vine, singurătatea strigă mai tare din noi. Cu cât te prefaci că n-o auzi, cu-atât ea strigă mai tare. Să strige! Şi omul face asta când dă cu ochii de lume.
Şi-apoi? La urma urmei, nu-i decât o altă toamnă – umilă haltă în drumul spre veşnicie.”