În azil era mare fierbere. Toţi ocupanţii, cu excepţia personalului, se adunaseră într-o sală unde avea loc repetiţia programului pe care-l pregătiseră pentru Crăciun. Era cadoul surpriză pe care urmau să-l ofere celor care aveau zi de zi grijă de ei, de la bucătărese până la directoare – de altfel şi singurul lor public. Dar asta avea mai puţină importanţă, cu mult mai însemnată era bucuria acestor oameni, aproape decăzuţi din drepturi, de a face loc în vieţile lor unui eveniment care să-i scoată din rutină. Fusesem acceptată înăuntru cu condiţia să nu dezvălui nimic.
Din mulţime se evidenţia un bătrân scund, numai piele şi os, semănând cu o virgulă, care făcea pe regizorul. Se agita în colo şi-ncoace, dădea din mâini, făcea observaţii, cu o vioiciune surprinzătoare pentru anii pe care-i afişa, punând multă patimă în fiecare vorbă, în fiecare gest. Deodată, îl văd zburând din celălalt capăt şi m-am trezit cu el în faţă, speriată că avea de gând să-mi dea şi mie vreo indicaţie regizorală.
- Bine-aţi venit la noi! Sunt Yorick, şi mă străduiesc să-i organizez cât de cât pe derbedeii-ăştia care n-au habar de scenă. De ce nu luaţi loc?
Neştiind dacă să râd sau să plâng la auzul numelui, m-am bâlbâit total neprofesionist încercând să-mi amintesc cum mă cheamă. Pricepând de unde mi se trage buimăceala, râse scurt – ca omul care nu pierde vremea cu fleacuri – şi începu să mă dumirească:
- Iertaţi-mă! Când mă prezint nu-mi mai dau seama cum sună. Numele, de fapt porecla, mi se trage de pe vremea când lucram ca figurant la un teatru din capitală. Nepricopsiţii ăştia mă numesc „actorul”, dar eu ţin la numele meu pentru că e singura legătură cu lumea pe care am iubit-o, cu toate că mi-a fost potrivnică. Odată, când se repeta „Hamlet” (unde-am făcut şi eu figuraţie de peste o sută de ori), un recuziter care încurca lumea pe-acolo, făcu să răsune teatrul de vocea-i de măgar răguşit:
- Ia uitaţi-vă la Radu-al nostru! (Adică la mine). Gropare, când ţi-o subtiliza vreunul craniul, care va să zică obectu’ muncii tale, poţi să-i foloseşti cu nădejde ţeasta ăstuia. Seamănă ca două picături de apă. Hă, hă, hă!
Şi de-atunci aşa am rămas – Yorick. Cu toate că n-am fost niciodată măscărici. Dar aşa-i soarta nedreaptă cu unii! Nici măcar nu mă puteam supăra, ar fi-nsemnat să neg că am oglindă. Şi să vă mai spun un secret: întâmplarea asta, aparent banală, a constituit cea mai fericită întorsătură din viaţa mea. Aşteptaţi o clipă, să le zic ăstora când reluăm repetiţia , apoi vă spun!
Ia te uită! O caricatură de om îmi vorbeşte de fericire. Chiar nu pricepeam ce-a vrut să spună.
- Aşa, ziceam de Yorick – reluă după o scurtă absenţă. E o poveste mai lungă. Să ne-aşezăm!
De mic copil mi-am dorit să mă fac actor. N-aş şti să spun de unde mi-a venit ideea. Sau dacă ceva anume m-a determinat, acel ceva a rămas bine ascuns în pâcla memoriei. N-a fost nimeni în jurul meu să mi-o insufle, am crescut la Casa de copii, iar acolo singurul lucru pe care-l auzeam zilnic era: „O s-ajungeţi în stradă, să daţi altora-n cap!” Şi, pornind de la acest raţionament de netăgăduit, ne aplicau pedepse anticipate, spre-a răzbuna toate viitoarele capete sparte, ridicate la pătrat.
Când am terminat şcoala, am fost nevoiţi să ne descurcăm care cum am putut. Pe mine, şi dacă aş fi avut de gând să dau în cap cuiva, nu mă ajuta fizicul, ajungeam eventual numai sub centură. Aşadar, odată şcoala terminată – o amărâtă de şcoală, dar eu studiasem mult de unul singur – traista-n băţ şi p-aci ţi-e drumul! Nu m-am întrebat nicio clipă unde-am să merg. M-am dus întins la cel mai mare Teatru din oraş, am reuşit să dau buzna peste director şi i-am spus că VREAU să lucrez acolo. Câtă impertinenţă! Spun asta acum, dar atunci îmi părea cât se poate de firesc să-mi impun voinţa în faţa unui om a cărui funcţie nu mă impresiona mai mult decât cea a bucătăresei de la Casa de Copii căreia, pe acelaşi ton, îi spusesem de multe ori ”Mai VREAU o porţie!” Culmea e că o şi căpătam! Asta în cazul în care nu era prost dispusă, moment în care mă alegeam doar cu două palme după ceafă. Dar având experienţa refuzurilor, învăţasem de mic o lecţie al naibii de necesară: un şut în fund, tras de altul, se uită şi se iartă mai uşor decât piedicile pe care ţi le pui singur, neîncercând să-ţi exprimi voinţa.
Revin la director. M-a studiat fără nicio expresie timp de câteva secunde, care mi s-au părut lungi precum aşteptarea unui vapor în Sahara, apoi m-a întrebat plictisit ce ştiu să fac. Îmi aruncase colacul de salvare, căruia eram decis să nu-i mai dau drumul. În inconştienţa pe care ţi-o dă disperarea, sau poate doar tinereţea, am dat răspunsul cel mai idiot posibil: „de toate”. Dându-mi seama pe loc ce-mi scăpase, am încercat să repar tâmpenia cu una şi mai mare – am început să declam roluri întregi, de-a valma, din tot ce citisem şi ingurgitasem rând cu rând. Mă mir şi-acum de răbdarea acestui om. Dac-aş fi avut ochi să-l privesc ( de unde! Căci în momentele acelea mă transportam imaginar în decorurile ce mi se păreau adecvate fiecărui rol), aş fi văzut, de bună seamă, figura unui biolog care studiază la microscop o gânganie oarecare, doar pentru că în ziua aceea nu are altceva mai bun de făcut. Când în cele din urmă am făcut o pauză (O, nu ca să mă opresc! Eram doar nehotărât asupra rolului pe care urma să-l atac), mi-a aruncat întrebarea: „Aşadar eşti hotărât să prestezi orice fel de muncă?” am dat prosteşte din cap de sus în jos, uitând că „orice fel de muncă” poate însemna şi să speli scările de la intrare.
Sfântă înfumurare! Eu pricepusem că acest „orice fel” presupunea întreaga paletă de roluri, de la cele mai cutremurător tragice până la cele mai zgomotos comice. Auzisem că actorii cu adevărat buni interpretează cu succes atât rolurile de tragedie cât şi pe cele de comedie.
Atunci şi-a chemat adjunctul şi l-a întrebat, sugerând răspunsul printr-o întrebare de genul „nu-i aşa că?”, dacă mai este liber vreun loc de figurant .
Cât de jignit m-am simţit! Ce cutremur nemaisimţit a provocat această ofensă pe care mi-o adresase (să nu râdeţi! Şi azi îmi mai simt picioarele muindu-se şi orizontul întunecându-se brusc). Atunci am făcut una din crizele de epilepsie de care, în ignoranţa mea, crezusem că m-am vindecat, doar pentru că nu mai avusesem una de vreun an de zile.
Când mi-am revenit, am semnat un contract din care reieşea că de a doua zi lucram ca figurant la Teatrul cu pricina, pe o perioadă nedeterminată.
N-am aflat niciodată ce l-a motivat pe director să mă angajeze – mila, admiraţia faţă de efortul depus, sau Dumnezeu mai ştie ce. Fapt e c-am realizat curând situaţia nouă în care mă aflam şi, din instinct de conservare, am încercat să îmblânzesc realitatea în proprii mei ochi: aveam o slujbă, un venit (care-mi permitea şi-o amărâtă de chirie la o mansardă) şi trăiam în lumea care mă fascina.
Aşa se-ntâmplă când ceri prea mult de la viaţă dintr-o dată, fără să fii pregătit: porneşti cu vise grandioase, sclipitoare, apoi încet-încet mai laşi din pretenţii pentru ca, în final, tot din instinct de supravieţuire, să-ţi înăbuşi de tot visele, ba chiar să te convingi că nu le-ai avut niciodată. Cortina se lasă grea peste vise şi amăgirile toate. Culmea ironiei – constaţi că nici măcar nu-i cine să aplaude! Doar tu, singur spectator la zbuciumul de zile şi nopţi, tu – prea obosit ca să mai poţi aplauda.
În ce mă priveşte, n-am uitat niciodată (cum aş fi putut?), dar m-am consolat cu traiul în mediocritate. Până acolo, însă, a fost cale lungă. Douăzeci de ani, atât mi-a luat, timp în care am sperat nebuneşte că într-o bună zi voi JUCA într-o piesă. Douăzeci de ani, era sau nu nevoie de mine, asistam la repetiţii, la reprezentaţii, învăţam piese pe de rost...speram ca un actor să se îmbolnăvească subit iar pe dublura lui să-l lovească, paradoxal, damblaua în acelaşi timp. Că lumea, îngrozită, va întreba ce-i de făcut, pe cine să pună în loc, întrucât reprezentaţia nu se poate amâna, biletele sunt vândute, ar ieşi un scandal, etc., etc. Şi-atunci aş fi apărut eu, salvatorul, din conul meu de umbră, interpretând dumnezeieşte rolul lui Hamlet, sau măcar pe cel al lui Laertes, sau...sau....Ca să fiu sigur că nu ratez ocazia, le învăţasem pe toate – şi n-au fost puţine şi nici uşoare. Dar ce conta? Oricum altă viaţă n-am avut afară de teatru. Şi nici n-aş fi ştiut ce altceva să fac cu timpul meu. Douăzeci de ani! După care....după care a venit întâmplarea cu „Yorick”. Acum înţelegeţi de ce am spus că a fost cea mai fericită întorsătură din viaţa mea. Remarca privitoare la fizicul meu m-a izbit pentru prima dată de-o realitate pe care am fost dispus s-o accept. Am înţeles că nici ceilalţi nu mă priveau altfel, că bunăvoinţa de care dăduseră dovadă cu toţii nu putea fi, în nici un caz, confundată cu admiraţia. Cine eram eu, de fapt? Un amărât de figurant care tropăia sau umplea scena cu urlete sau doar cu simpla-i înfăţişare hidoasă, după cum i se cerea. Înafară de mine, cine mai credea în şansa mea de-a ajunge actor? Nici măcar nu-mi trecuse prin cap să-mi continui studiile la Teatru (ce nevoie aveam? Eram prea convins, în înfumurarea mea, că puteam învăţa totul de unul singur şi asta ar fi fost de ajuns). Pentru prima dată am realizat că viaţa imaginară pe care mi-o făurisem în minte n-avea mai nimic în comun cu lumea reală în care trăiam. Şi-atunci abia, părăsit de vârtejul obositor al iluziilor, am început să trăiesc. Dar ce viaţă! Dacă o pot numi aşa...Ce durere, ce agonie, ce mare nimic! Să nu te mai culci cu gândul la ceea ce vei face, să nu te mai trezeşti asaltat de bucuria viitoarelor împliniri! Dar măcar viaţa asta era reală. Nu-mi mai doream nimic, nu mai luptam pentru nimic, mâncam, dormeam şi-mi făceam necesităţile, ca orice dobitoc de pe faţa Pământului. Şi-a doua zi o luam de la capăt. Aşa au mai trecut douăzeci de ani, pe care i-am petrecut tot în teatru, de data asta conştient că nu eram cu nimic mai presus de machiozele, sufleurii, cabinierele, recuziterii şi alţi mişunători din lumea teatrului. Cumplită lecţie a modestiei! Dar măcar am învăţat să preţuiesc fiecare meserie, fără de care- mai ales în lumea noastră (ah! Spun tot „a noastră”! După atâţia ani, încă mă mai identific cu teatrul) – fără de care, zic, alte profesii n-ar fi posibile.
M-am pensionat şi am venit aici. Aşa au mai trecut zece ani, ascultând pe unul şi pe altul, care cu laudele, care cu neîmplinirile sale. Şi ştiţi ce-am observat? - să râd sau să plâng? – până la urmă, oricare dintre noi, indiferent în ce situaţie, am fost măcar o dată-n viaţă figurantul ce s-a crezut actor. E plină, e plină lumea de figuranţi, doamnă! Aproape mi-e ciudă câteodată – ăştia toţi mi-au furat meseria! La mine a durat douăzeci de ani ca să aflu ce sunt. Dar ştiţi ceva? Unora s-ar putea să le ia mai mult, poate chiar o viaţă!
Trist, doamnă, trist...