Consecventa, mă străduiesc să mă ţin de promisiunea făcută Adinei, aceea de a veni zilnic, pentru a aduce un dram de lumină (zicea ea) celor bantuiţi de singurătate şi plictiseală.
Ca să profit cat mai mult de ultimele zile însorite ale anului, îmi îndrept paşii tot către parcul azilului. Deoarece nici una dintre bănci nu era neocupată, mă orientez către cea pe care stătea o femeie singură, adusă de spate, fixând cu ochii strânşi a miopie, un punct din asfalt. Dau bună ziua şi cer voie să iau loc, hotărâtă să n-o deranjez din cine ştie ce cugetări ori aduceri aminte. Dar ţi-ai găsit! Femeia avea chef de vorbă, mai multă decât aş fi vrut eu, mai ales la acel ceas al dimineţii, când mi-aş fi dorit să rămân cu mine şi propriile-mi gânduri. Mă priveşte cu ochii miopi, făcând mâna streaşină deasupra lor:
- Hai, maică, oi fi venit la careva dintre noi?
- Nu, nu. Eu...sunt prietenă cu doamna doctor.
- E-n cabinet. Mă duc s-o anunţ.
- Nu e nevoie. O voi vedea mai târziu. Acum vreau doar să mă odihnesc puţin.
Ce mi-o fi venit să pronunţ cuvântul ăla?
-S’te hodineşti? Oi fi fost la smuls fasolea cu noaptea-n cap! Da’ nu prea arăţi ca când ai veni de la câmp.
- Nici nu vin. De fapt, nu sunt obosită, vreau doar să mă bucur de soare.
- S’te bucuri!?! Arză-l-ar să-l arză! Acuma nu zic, că şi io mă bucur să-mi încălzesc niţel oasele-astea bătrâne, da’ l-am cam duşmănit o viaţă-ntreagă, mai ales când eram copil şi mă duceam cu-alde tăticu’ la câmp. Că ce de pământ mai avea! Nu se mai sătura de el! Cu ce scotea într-un an, mai cumpăra o bucată. Şi noi tot desculţe şi ne-mbrăcate eram. „Ia-mi, tăticule, şi mie o rochiţă!” ne smiorcăiam şi io şi sor’mea Stănica, aşa mai pe la vremea culesului, da’ el doar că nu ne plesnea: „Rochiţe, hai? Să vă ia bărbaţii când v-oţi mărita! Că io tre’ să hrănesc vaca şi oile şi porcii. Că voi nu mâncaţi rochiţe,’tu-vă muma-n cur!” Aşa. Şi cu ce s-a ales? Că i-a luat ăia tot pământu’ când a fost cu colectivizarea. Mă mir că n-a murit pe loc de inimă rea. Da’ nici bine nu i-a fost, că s-a luat de băutură şi-a mai dus-o aşa vreo zece ani, pân-a ajuns unde-i fusese lui mai drag – în mijlocu’ pământului. Da’ cred că s-a-ntors în mormânt când a venit revuluţi-aia, sau cum îi zice. M-am dus şi eu cu sor’mea la ceapeu să vedem ce ni se cuvine, că băgase tăticu’ şi boi şi căruţă şi cal, ce mai cal...o frumuseţe! Când, ce să vezi? Stănica s-a ales cu nişte foi de tablă, că tot le zburase vântu’ de pe clădirea ceapeului. „Şi ţie, Mariţo – îmi zice unu’ – uite colea!” „Ce să văz, bre, ce să văz?” „Uite scândurile-astea, ia-le şi nu mai face pe chioara cu mine! Şi hai mai repede, că n-avem timp cu d-alde voi!” „Ce scânduri, bre, alea-s scânduri?” Erau vreo patru beţe mai mari aşa, puse-n formă de ramă, cine ştie de la ce-o fi fost. „Ştii ce – zice ăla – dacă nu le vrei, nu le lua! S-o găsi vr’unu’ să se bucure de ele.” Le-am luat, ce era să fac? Parcă nu prea-mi venea mie să cred că doar cu-atât m-am ales. Zic las’ că să mai liniştesc treburile şi-o veni mai târziu careva să-mi aducă ce mi se cuvine. Că doar l-am văzut la televizor pe preşedinte când a zis, cu mâna pe inimă, c-o să se dea tot înapoi. D-apăi cum să nu-l crezi? Că d-aia l-am şi votat. Aşa că m-am dus cu beţele-acasă, mă uitam la ele şi vorbeam singură prin curte: „Vezi, bre tăticule, ce s-a ales de munca matale? D-aia ţi-ai rupt oasele o viaţă, ca să mă pricopsesc io cu trei beţe, nici coşciug nu pot să fac din ele. Le-oi pune pe foc, aşa de ciudă, da’ nici la foc nu-i bune, că nu-i cine ştie ce lemn.”
Eh, Dumnezeu să-l hodinească! Ce, parcă el a ştiut? El ştia una şi bună – muncă, muncă şi iar muncă. Biata mămica se cocoşase de tot, de mergea-ndoită, da’ el tot n-o ierta. Norocu’ meu că m-am măritat de tânără. Că dacă mai stăteam mult, nu mai eram bună nici de măritiş.
Da’ am avut noroc, draga maichii, cum îţi spui, că io cred în vorb-aia: „prost să fii, noroc să ai”. Când aveam şaişpe ani, m-a cerut Ilie, notaru’ satului, el era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Şi tăticu’ m-a dat imediat, i-a convenit că ăla n-a cerut nimic de la el, c-avea şi case noi, din cărămidă (cine mai avea pe vreme-aia?) şi pământ destul, ’cea că nu-i lipseşte nimic, decât nevastă. Da’ io nu m-aş fi măritat cu el, am avut şi io o dambla-n viaţă – mi-a fost drag omu’ frumos – şi ăsta era vai de mama lui. Că doar nu putea să le aibă şi el pe toate. Nici să joace nu ştia, juca-l-ar ielele, că mie tare mi-a fost drag şi n-am avut cu cine. Da’ tăticu’, când m-a văzut cum dam din colţ în colţ, să mă bată şi mai multe nu: „’Tu-ţi grijania mă-ti! Să nu te-aud! După ce că te-a făcut mă-ta urâtă, după ce că te vaiţi de muncă toată ziua, după ce că omu-ăsta – nu orş’cine, notaru’, vorb-aia – te ia fără să ceară zestre, mai faci şi nazuri acuma. Iete, mă, îţi trebe om frumos! Ce să faci cu el? Să-i faci o poză s-o pui în ramă, s’te uiţi la ea pân’ s-o-ndura să vie de la altele! Să mai hie şi vr’un sărăntoc, să-mi ia şi chelea de pă mine, ha? Ieşi, să nu te-aud!”
Şi uite-aşa, mai de gura lu’ tăticu’, mai ca să le fac în ciudă la bleandele-alea care ’cea că dacă le-a făcut mă-sa frumoase, musai să le fi dat şi noroc, m-am măritat. Ilie, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un om bun să-l pui la rană. Nici la treabă nu m-a pus. E, mai făceam şi io, ca orice femeie, p-acolo pân casă, mai o mâncare ceva...da’ io n-am ştiut ce-i aia sapă. Cât a trăit el. Că după ce l-a luat Dumnezeu, n-am avut încotro. Cu timpu’, îmi mai trecuse şi de frumuseţe, parcă nici nu-l mai vedeam chiar aşa de urât. Da’ tot mă-njunghia în inimă când vedeam câte-o mândreţe de bărbat şi deh! Îmi mai aruncam şi io ochii. Da-mi trecea repede, că aflam ba că-i curvar, ba că-i băutor, ba că-şi bate nevasta, ori că n-aduce bani acasă la copii...
Doar de unu’ singur n-am aflat nimic din toate astea, un neamţ ce stătuse cu alţi vreo doi la noi în gazdă, pe vremea războiului. Frumooos neamţu’, frumos! Da’ numa’ ce i-a căşunat într-o zi că cică să ne duşmănim. O rupea cât de cât pe româneşte, chit că n-aveam nevoie de prea multe vorbe să
ne-nţelegem.
Io n-am prea priceput, maică, ce-i cu războiu-ăsta. La mine bărbaţii e de două feluri: eşti frumos, bine, al meu eşti! Eşti urît, du-te-n pălăria mea la nevastă-ta! Şi cu asta basta. Ce nevoie am să mă duşmănesc? Da’ p-ăsta nuş’ ce l-o fi apucat într-o dimineaţă, că numa’ ce-l aud: „Ei, Maritza, eu acuma duşman la tine, pricipit?” şi una-două scoate pistolu’ şi mi-l arată, de era să mor de spaimă, nu alta. „Ce-ai, bre- zic – ai mâncat ciuperci otrăvite? Azi-noapte, când Ilie sforăia de să tai lemne pe el, nu s-ar fi zis deloc că mă duşmăneşti. Ba din contra. Şi-acuma scoţi pistolu’ la mine? Nu ţi-e oarecare? Au poate l-oi fi-ncurcat cu...bre, Friţe, bre, astâmpăr’te n-auzi!” Da’ el nu şi nu, îi tot trăgea cu duşmanu’, de zici că alt cuvânt nu mai ştia. Îl ciupesc, şugubeaţă, s-o dau în glumă, el nimic. „Maritza, eu trebuie omor tu, aşa zice regulument. Voi a vrut!” şi râdea. „ S-o omori pă mă-ta de tâmpit! Ce-am vrut io, mă, ce-am vrut? După ce c-am fost femeie cumsecade şi
v-am dat de toate...Ia, hai, roiu din casa mea! S-a-nţeles? Căraţi-vă!” „Cărat, cărat...” şi-mi arată trăiştile gata făcute cu toate hangaralele-alea de le târa după ei.
Da’ ce să zic? Pân’ la urmă a fost un domn – tot ce consuma, plătea. Că eu am pus picioru-n prag de la-nceput: „Auzi, coane Friţule (nuş’ cum îl chema, da’ eu le ziceam Friţ la toţi), să ştii o vorbă de la mine şi să n-o mai uiţi: una şi cu una fac două. În viaţă totu’ se plăteşte. Şi să mai ştii că nici mama nu i-a dat lu’ tata degeaba. ’Ţeles?” Nu ştiu ce-a priceput el, da’ n-am avut probleme, plătea regulat, ba mai dădea şi pe deasupra. Numai că nici acu’ nu-s eu prea lămurită, de ce-o fi plecat aşa tam-nesam pe nepusă masă. Te pomeneşti că i s-o fi făcut şi lui de femeie frumoasă! Ducă-se! Cu regulamentu’ lui cu tot. Mi-a bălmăjit Ilie ceva cum că, vezi doamne, ne-am dat cu ruşii şi-ăştia, nemţii nu mai erau de nasul nostru. Ete na! Şi dacă ne-am dat cu ruşii, ce? Unde merge rusu’ merge şi neamţu’. Nu zic bine?
Auzi, da’ tu pe cine ziceai că vrei să vezi?
- Eu, pe nimeni. Sunt...
- A! Da, uitasem,bată-te norocu’ s-te bată! Că m-am luat cu-ale mele din tinereţe...Aaaaaa....te pomeneşti c-oi fi ziarist-aia de care ne-a zis doamna Adi.
Dau din cap, neconvinsă, în semn că da, minciuna făcându-mă să mă simt nelalocul meu.
- Aşa zi! Şi-ai să scrii şi de mine ce ţi-am zis?
- Păi...nu vreţi?
- Ba da. Da’, auzi, vezi chestia-aia cu Friţu n-o spune, rămâne-ntre noi, da? Că ce era să fac şi eu, femeie tânără...bărbatu’ stătea la Sfat toată ziua, de ziceai că să-nsurase cu Sfatu’...şi când venea acasă adormea buştean. Şi când nu dormea, era urât...şi nu mă trăgea inima deloc...şi neamţu’ băiat fin...eh! de nu l-ar fi apucat nebuneala-aia....Da’ măcar m-am distrat. Ce mai chefuri am tras! Da’ tu asta să n-o scrii! Să scrii aşa (ţii minte?): „Mariţa lu’ Ilie Lungu a fost o femeie tare de treabă, care şi-a iubit bărbatu’ şi l-a respectat...cum a putut şi ea. N-a fost nici frumoasă, nici deşteaptă, da’ a ştiut ce să ia de la viaţă.” Şi mi-a dat, nu pot să mă plâng. Da’ haină cum e, mi-a luat exact ce-aveam mai de preţ, da-o-aş de pomană s-o dau! Mi-a luat singurul copil pe care-l aveam şi pe care-l făcusem la şaptişpe ani. S-a prăpădit acu’ câţiva ani, de-abia împlinise şaizeci. Io de-atuncea om nu mai sunt. Până să se ducă el, nu m-a durut nimic în viaţa mea, nu tu cap, nu tu măsea, nu tu picioare. Da’ după moartea lui, au tăbărât pe mine toate deodată. D-aia m-am şi cocoşat, d-aia nu mai vâz nici pe unde merg...Ce să zic? Numa’ c-un lucru nu mă pot împăca: de ce mi-a lăsat mie Dumnezeu zilele? Că nu mai am, zău, ce să fac cu ele. Am trăit destul.
Acuma am vândut casa, i-am dat banii lu’ nor’mea şi m-a-ncântat să mă duc la ea (le luasem casă mare-n Ploieşti şi maşină, de când trăia Ilie). Am stat io vreo săptămână, nu-mi găseam locu’. Ce caut aici, dacă băiatu’ nu mai e? Aşa că mi-am luat pensia şi-am venit încoa. N-am spus unde plec, să mă caute dacă le-o fi dor, ea şi cu nepotă-miu, Ionuţ. A trecut luna şi n-a venit niciunu’. Să fie sănătoşi! Nu că m-aş fi-ntors acolo, da’ vroiam măcar să văd că le pasă...Ehei, draga maichii, nu-i nicio sfârâială s-ajungi bătrân!
Hai că io mă dau mai la umbră, a-nceput să ardă tare rânjitu-ăsta şi ţi-am spus că nu mai pot să-l sufăr de când ne târa tăticu’ la câmp ca pă boi. Hai, sănătate!