Sună. E undeva pe lângă ea, nu, visează… Unde e? Întinde mâna pe jos. Alarma?
               - Alo? Da… da… eu sunt. Tată? Bună, tată! Da, păi… cât e? ah, doişpe… se mai întâmplă… Cum?... Azi. Bine… Tot acolo?… Mă bucur să te-aud. Vara trecută ţi-am zis că plec, să mă chemi până atunci dar n-ai zis nimic…şi nu te-am mai sunat de Crăciun… Ai observat? Da… Vin, pe mai târziu atunci…Nu, n-ai observat Da, da….
              Maria închide şi adoarme. Când se trezeşte, priveşte în tavan câteva minute. Caută telefonul, chiar a sunat. Se adună, se spală, se îmbracă, e elegantă, cum e mereu mama. Întotdeauna. Îşi întoarce genele în oglindă, îşi întinde rujul cu degetul pe buze… E frumoasă, ca mama. Cu cât trece timpul, tot mai ca mama.
               Găseşte blocul, în parcare îi vede maşina, sună şi urcă... În pragul uşii îl găseşte cu fiecare an mai întunecat, şi mai cărunt.
               - Ai albit, tată…
               El râde.
               - Mă-ta nu-i la fel?
               - Nu, tată.
               - Se vopseşte?
               - Da, nu se văd pe ea anii.
               - Eram sigur, să nu se vadă niciodată nimic!
               Maria s-a obişnuit ca el să lovească în ea. Loveşte şi ea în el, subtil şi profund. De la divorţ n-au vorbit, de cincispreceze ani. Undeva la mijloc a rămas Maria. Apare şi soţia lui, sora îi sare Mariei în braţe, soacra lui o salută din bucătărie, de la cratiţă. Maria e frumoasă şi nu e de-a lor. Tată, ce cearcăne ai…şi ţi s-a înnegrit tenul. Ce faci, tată?

               Dar Maria nu vorbeşte cu el, n-a vorbit niciodată. Aşa cum nici nu i-a lipsit. Totusi, cândva, a existat o vreme în care îi vorbea.
               Atunci, el o privea fix şi se supăra când nu purta ceasul dăruit de el. Şi o ducea la cofetarie... Maria nu-şi aminteşte să o fi ţinut vreodată în braţe. Nici mică, nici mare, nici să-i fi spus că o iubeşte, ca un refren de film prost. Nu a aşteptat-o când venea de la grădiniţă, nu a dus-o, nu i-a ieşit în cale ca ea să-i sară în braţe, nu a întrebat-o dacă Liviuţ o mai iubeşte. Apoi, nu l-a mai văzut, iar mama îi spune că n-a întrebat niciodată de el.
               Totuşi, îşi aminteşte când a minţit-o pentru prima dată. Era noapte, ajun, iar el i-a spus că Moş Crăciun e în bucătărie:
               - Aşa proastă mă crezi, tati?... Ştiu că nu e el, nu mă culc! Vreau să văd cine e!...
               - Hai, Mari, du-te!… Trebuie să vorbesc cu Moşul.
               Apoi se auzeau strigătele. Mama, el. Bunica. Nu, bunica, nu. Ea striga când el nu era de faţă, la mama ei. Mama plângea la geam cu Maria în braţe, Maria tăia cu foarfeca perdeaua. Ce faci, copilule?! … Cum ce? Franjuri!
               Apoi ieşeau la blestemata de savarină... El era ciufulit şi nebărbierit. O întreba de şcoală, era ciudat. O întreba de ce are nevoie. De nimic, tati… Tu cum eşti? Maria întindea mâna peste masă către a lui, el i-o lua în palme apoi o lăsa pe masă. Erau mese de plastic, dungile i se impregnau în piele; dar nu conta, el se uita după ceas. Nu ştiu... am rupt cureaua. Nu te supăra... Acum vrei să mergem?... Nu, nu-mi mai trebuie savarina. Iartă-mă, tati, promit că nu mai rup cureaua… El tăcea. Îi cumpăra altă curea, o bătea pe creştet, apoi o ducea la poker. Cu ochii injectaţi, îşi muta pachetul de ţigări dintr-un buzunar în altul şi căuta mărunţiş pentru joc. Îi explica Mariei regulile iar ea nu înţelegea nimic. O privea fix, apoi privea nervos în altă parte, iar când Maria zâmbea, se întuneca. Atunci era incapabilă să articuleze ceva, timbrul vocii lui o paraliza. Apoi făcea glume pe care ea nu le înţelegea, şi râdea de unul singur. Îi mai spunea “ţâncule” dar nu, nu o atingea. il privea pe furiş. De ce nu vii acasă, tati? Mama nu vine cu noi la poker? Dar ştia că nu va veni acasă, iar mamei nu i-a povestit niciodată de poker. Atunci, el găsea puncte de atenţie în scrumieră şi pleca lăsând-o să joace după reguli inventate de ea. Afară, se întâlnea cu o femeie, care îi dădea bani. Se priveau şi el râdea, dar nu era râsul lui, şi din nou tăcea. După un timp, Maria a văzut că femeia era însărcinată. Trecuse deja mult de când se vedeau la savarine. Apoi a cunoscut-o pe Adeluţa, care acum i se agaţă de gât, cât o iubea.
                - Ce-i, ţuşcă mică?...
               - Ai veniiiit! o sufocă şi Maria e fericită.
               - Da, plod meschin, deja visezi că mă snopeşti la whist!
               - Vai, nu… ce ţi-a dat ideea asta… Tatiiii! Adu cărţile!!
               Tatăl apare albit, cu pungi negre sub ochi, parcă nu mai e înalt, ai intrat la apă, tată.
               - Bună, Maria… Ce mai faci?.. o sarută superficial pe obraji şi evită să o privescă.
               - Sunt bine, tată... Cu facultatea.
               - Hai, intraţi în sufragerie, vă pun un aperitiv mic? îi îndeamnă soţia lui, femeia din după-amiezile cu poker.
               Întră toţi în sufragerie, iar tatăl începe să o întrebe de una, de alta, de la politică la familie, şi niciodată de mama ei. În fiecare an îi spune că începe să aibă cu cine vorbi, iar ea e mândră. Dar n-o să te îmbrăţişez niciodată, tată.
               Se aşează masa de whist, e un ritual. Se discută, se mânâncă, mult, se fac cărţile, se bea, se înjură intelectual, cu stil, “Păi ce să faci, nu vezi ce tardiv plasează cărţile, căcatul ăsta bolnav!?” Adeluţa se uită jignită la el, nu, nu din cauza apelativului, e ceva normal, ci pentru că e convinsă că a jucat bine, şi chiar dacă n-a jucat, trebuie să stea drepţi în faţa lui, sunt acelaşi aluat, intimidatori. Totuşi, nedreptăţită, Adela cedează. Scânceşte.
               - Ce-i, femeie? (către soţie)… Uite şi la rahatu` ăsta cu floci, cum se dă-n spectacol.
               Maria ar vrea să râdă, ritualul acesta e ca o glumă perversă. Se întreabă, ca în fiecare an, ce ar fi ieşit din ea, aici. Mai bine, mai rău? Adelei nu-i ia nimeni din straiţă, e facută să dea coate. Maria înghite în gol.
               - Fă cărţile, e rândul tău, Adela i le împinge Mariei, şi-a încheiat bocitul de ambiţie.
               - Hai, măi, cupilule, nu mai face-aşa! Până când? Nu mai eşti mică…
               Adela se uită la maică-sa pe sub gene, cu mâna la gură, zvâcneşte din cap arătându-i ceafa.
               - Adela!!!
               E ameninţător, dacă ar privi-o aşa, Maria s-ar pierde în două secunde, dar Adela ştie că e faţadă. Îl sfidează.
               - Mmh! şi tace.
               Armistiţiu.
               - Joacă, dodoloş…
               Se iubesc.
               Până la încheierea serii se mai bea, se mai fumează, tatăl pare obosit de vicii, dar mulţumit de locul lui pe lume. Îl supără genunchiul, îi pocneşte, tuşeşte şi i-a căzut un canin, are obrajii întunecaţi… Tata, ai s-apuci să-ţi vezi nepoţii? Maria priveşte în jos, către pântece. De ce să-i vezi? La ce bun? Ce să cauţi la nunta mea, tată, cu ce drept să mă dai cuiva.
               Nu, n-avea ce caută. Maria îi priveşte pe toţi împărţind cărţile şi simte că singurul suflet care o iubeşte sincer, aici, e Adela. Îşi aminteşte cum a plâns, în urmă cu câţiva ani, dormind lângă ea, cu o noapte înainte de a pleca acasă. În seara aceea în sfârşit întrebase:
               - Tata, de ce aţi divorţat?...
              El n-a găsit nici un răspuns, îi pare rău că l-a întrebat, nici nu ştie de ce făcut-o; îşi aminteşte acum doar că plângea pe jos în baie, cu telefonul în mână, Tavi nu răspundea. Discuţia cu el nu şi-o mai amintea. A doua zi, el nu i-a spus nimic.
               - Trebuia să se întâmple şi asta, tată… i-a spus în gară, la plecare.
Tot eu am încheiat conturile. Tu de ce n-ai puterea?
                Maria pune ultima carte pe masă. Se face clasamentul, cine a câştigat? Realizează că acolo nu e loc de ea, de fapt, lângă el n-a fost niciodată. Noapte bună, tată… Adela i se agaţă din nou de gât, o sărută pe obraji, o strânge în braţe. Râd, glumesc, o iubeşte Flavius, care acum e la concursul de şah. Îi bate pe toţi. Soţia îi zâmbeşte Mariei din pragul bucătăriei. Maria e un trecut care nu o ameninţă, îi e drag, şi totuşi, o face să se simtă mică. Maria păşeşte în holul negru şi aşteaptă anul următor când poate el va avea cu cine vorbi, atunci ea îl va bate la poker, şi nu, nici atunci nu va purta ceas. Niciodată.