Nu ştiu cât să fi trecut de când mă aşezasem pe bancă, trândăvind la soare în compania propriilor mele rătăciri, însoţite discret de târşâitul paşilor pe aleile parcului. Un ceas, două? Sau poate doar minute? Ce mai contează? Am învăţat să nu mă mai grăbesc, să uit de ceas, precum aceşti oameni pentru care timpul nu se mai măsoară. Am renunţat la răspuns, distrasă de rezonanţa unor paşi din ce în ce mai apropiaţi. Cineva se îndrepta spre mine, hotărât să-mi răpească din farmecul contemplării.
- Cam tare arde soarele în astă dimineaţă, noroc că mi-am pus pălăria. Tu de ce nu porţi?
- Bună ziua!- zic, în pană de inspiraţie.
- O fi bună pentru tine! La mine-i altfel, da’ nu-i treaba nimănui. Nici măcar a ta. Ştii, în fiecare zi mă scol mistuit de-un gând care-mi tot dă ghes de la o vreme-ncoace. Anume că, dac-aş lua gâtul unuia în fiecare zi, viaţa mea s-ar mai prelungi cu câte un an de fiecare cap. He,he, he!
Şi bătrânul, care între timp se aşezase lângă mine, mă priveşte fix pe deasupra ochelarilor, devenind brusc de-o seriozitate alarmantă.
Statuia-mi şopteşte: „Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?”
Mai taci! bombăn în gând, jumătate vie, jumătate moartă. N-am nici un chef să dau coltu’. „Mai am un singur dor...” Si eu. Sper doar să mai apuc s-o omor pe Adina.
Nu ştiu ce era aşa de amuzant în expresia mea, că bătrânul izbucni într-un râs hăhăitor, revenind la o normalitate deranjantă. După ce râse cu poftă, lăsându-mă perplexă a doua oară, mi se-adresă, ştergându-şi lacrimile:
- Te-am speriat?!? Ce-ai crezut, că ăsta-i azil de nebuni? Hă, hă, hă! De ce n-or fi putând tinerii să creadă că bătrânii sunt şi ei oameni? Ne priviţi ca pe nişte fiinţe ciudate, sau chiar ciumate, aş zice, şi vă gândiţi cum să fugiţi mai repede de noi. Hai, lasă, şi eu gândeam la fel...
Aha! Care va să zică se amuzase pe seama mea. Afişez un zâmbet stingher, dar îmi notez în gând să i-o plătesc la momentul potrivit. Şi neapărat Adinei trebuie să-i rup măcar un deget.
Cum între noi se lăsase o tăcere stânjenitoare, mă forţez s-o alung:
- Sunt...
- Ştiu cine eşti, ne-a spus doamna doctor. Da’ nu prea mă interesează. „Sunt cutare!”...”Sunt cutărică!”...Eşti pe dracu’! Nu eşti nimic, ai înţeles?
- Îhî! măresc ochii la el înţeleaptă.
- Vorbesc în general, desigur. Acum s-ar putea să ţi se pară că eşti cineva, că ceea ce eşti contează. Dar uită-te la mine! Eu nu mai pot să spun decât „am fost”. Vrei să ştii ce-am fost?
- Daaa!
- Nimic. Ai înţeles? Nimic! A, sigur că şi eu credeam că sunt cineva. N-ai idee ce mândru mă prezentam: „Sunt generalul cutare”. Fâs! Crezi că interesează pe adunătura asta de idioţi (mi-i arată cu degetul) câte stele-am purtat pe umăr? Sau că bucătăreasa-mi pune vreo lingură de ciorbă-n plus? Nişte nerecunoscători! De parc-am făcut doar pentru mine războiul! Ştii ce-i ăla război?
- Da.
- Ştii pe dracu’!
- Vreau să spun...am citit.
- Bravo! Şi eu am citit cum se nasc copiii. Crezi că asta mă-ndreptăţeşte să mă numesc mamă?
- Dar eu n-am spus că sunt general!
- Da’ nici mult nu mai aveai. Las’ că vă ştiu eu p-ăştia tineri – vi se pare că le ştiţi pe toate, iar viaţa o ţineţi la degetul mic, n-are secrete pentru voi. O ţineţi pe dracu’!
Bineee. Ia să nu te mai bag eu în seamă. Mă prefac interesată de-un grup mai îndepărtat, alcătuit dintr-un bărbat şi două femei, ce par a se contrazice pe o temă anume. Aha! Au găsit un pui de vrabie şi, probabil, nu se pot hotârî ce-ar fi mai bine să facă cu el.
- Ce taci? Ţi se pare că eşti mai deşteaptă?
Nu-i bine nicicum. OK. Mă hotărăsc să iau taurul de coarne:
- Uitaţi ce este: dacă prezenţa mea vă deranjează, atunci plec.
- Nu pleca! Nu m-am mai distrat de mult aşa bine.
Cred şi eu.
Deodată, mă priveşte cu alţi ochi. Pare că abia acum mă vede.
- Olga!
- Nu mă cheamă Olga.
- Taci! Şi nu-mi mai spune cum nu te cheamă!
Tac, ce Dumnezeu să fac? Ăsta mă confundă cu ordonanţa.
Se uită prin mine, mă vede şi parcă nu, prilej să-l pot studia mai atent. Semnele nemiloase ale vârstei nu pot ascunde totuşi urmele a ceea ce trebuie să fi fost o frumuseţe de bărbat. Ţinuta e încă dreaptă, militărească, iar mâinile făcute parcă să mângâie, nu să ţină arma.
- Olga, Olguţa, nu te-ai supărat, nu-i aşa?
Bine. Fie şi Olga.
Cu mâna tremurată scoate din buzunarul de la piept o fotografie îngălbenită, pe care mi-o întinde. Mă izbeşte asemănarea cu mine, deşi, e drept, femeia care zâmbeşte dincolo de timp e şi mai tânără şi mai frumoasă. La o privire mai atentă, constat că zâmbetul îl poartă doar pe buze, în timp ce ochii îi sunt trişti. Mă tem să ating fotografia, o superstiţie absurdă mă îndeamnă să cred că, dacă aş atinge-o, am face schimb de locuri. Mă zbârlesc. Nu cred că mi-ar plăcea în buzunarul de la piept al generalului. Nu ştiu ce să zic. Mă salvează el:
- Am iubit-o. Ştii ce-i aia iubire?
Acu’ i-acu! Dacă răspund afirmativ, îmi zice „ştii pe dracu’!”, dacă zic „nu” – „ţi-am spus eu că voi, ăştia tineri n-aveţi habar de nimic!”, dacă tac, cică fac pe deşteapta. Îmi vine să scot limba la el. Noroc că nu mai aşteaptă răspunsul.
- Am iubit-o! Doamne, cât am iubt-o! Vrei să ştii de ce?
- De ce?
- Ştiam eu că nu te pricepi! Păi, poţi spune vreodată de ce iubeşti un om???
Apoi, după o pauză:
- Şi ea m-a iubit. Dar nu ne-a folosit la nimic. Vrei să ştii de ce?
- Nu.
- Atunci îţi spun. Războiul a fost de vină.
- Nu există război, cum nu există nimic altceva care să despartă doi oameni care se iubesc! îi arunc răutăcioasă.
- I-auzi! P-asta unde-ai citit-o, în „Arici-Pogonici”? Ascultă, mai bine!
Olga era rusoaică, fiica unui şef de Stat Major pe care l-am întâlnit...mă rog, împrejurările nu mai contează. Era frumoasă, cultă, talentată, cânta la pian (dumnezeieşte cânta), dansa pe muzică de balet, scria poezii...Hotărâserâm să ne căsătorim când se va termina războiul.
- S-a terminat cam de mult – pun sare pe rană.
- Mda. Din păcate s-a terminat şi prost. Iar pentru mine a fost un dezastru. Nu-mi mai rămăsese nimic din ce-aveam (nu mare lucru, de altfel). N-aveam unde să stau, din ce să trăiesc...Cum să mă fi prezentat în faţa unei femei atât de minunate, cu tupeul de-a o pofti în mizeria mea? Am fost întotdeauna un tip responsabil. Apoi, am sperat o vreme ca-am să-mi revin. A fost să fie abia peste vreo cinci ani...când n-am mai avut curajul să-i tulbur viaţa.
- Bine c-aţi avut curajul să mergeţi la război! Nu dau doi bani pe eroismul care se manifestă distructiv, cum nu dau o ceapă degerată pe scuzele nobile ce servesc laşităţii de a nu trăi. V-aţi gândit că poate în toţi anii aceia v-a aşteptat?
- Cred că nu e zi să nu mă gândesc.
- Şi la ce vă foloseşte?
Ridică din umeri, abătut.
Eram pornită să-i ţin o teorie de zile mari şi aruncam flăcări pe nări, de parc-ar fi fost suficient că privisem fotografia ca să schimb locul cu cealaltă. Dar a continuat cu glas din ce în ce mai stins:
- N-am mai aflat nimic despre ea. Doar o dată, întâmplător, am văzut o poezie într-un ziar, semnată Olga nu mai ştiu cum- pseudonim sau nume de căsătorie, n-am vrut să mă gândesc – dar am fost sigur că e ea. Titlul era „Căpitanul meu” – aşa-mi spunea, pe atunci eram doar căpitan – iar ultima strofă mi s-a înfipt în inimă: „Cu ce-a mai rămas din ce-am fost odată/ Visez numai noaptea rubinul arzând/ Tresar şi mă rog să găsesc aşteptând/ Inelul ce nu mi l-ai dat niciodată”.
Îşi şterge o lacrimă inutilă. Nu-l întreb nimic, mi-a ajuns. Responsabil! Mi se face rău. De unde până unde a fi responsabil înseamnă numai a dărui case, blănuri sau Dumnezeu mai ştie ce nimicuri trecătoare? Responsabil? Ca şi când sufletul n-ar avea nevoie de nimic, faţă de el n-avem ...responsabilităţi.
Se-apleacă şi rupe un fir de iarbă pe care-l meştereşte în formă de cerc.
Mă-ntreb stupid câte ore pe zi doarme Dumnezeu. Apoi îl rog să mă ierte...apoi nu mai ştiu...
Îmi ia mâna stângă şi-mi aşează cercul de iarbă pe inelar, rătăcindu-se iar în lumea Olgăi:
- Olguţa, aşa-i că mă iei de bărbat şi cu inelul acesta? Rubinele s-au demodat, ştii...
Între timp şi iubirea s-a demodat, îmi vine să-i spun. Şi când o găseşti...
Poate că undeva, într-un alt parc, pe o altă bancă, sub lumina aceluiaşi soare nepăsător, o bătrână încă-şi mai aşteaptă inelul...Atâtea zadarnice aşteptări ne umbresc scurtul drum prin această lume!
Mă ridic. Nu mai pot să-l privesc. Acum plânge de-a dreptul.
- Olga! Olguţa! Nu pleca! Te rooog!
............................................................

De la Adina am aflat că, de fapt, n-ajunsese niciodată general. Fusese trecut în rezervă cu gradul de căpitan, se pare c-a refuzat avansările fără să dea vreo explicaţie (Aha! „Căpitanul meu”). Nu s-a căsătorit, n-are copii. Tot ce-a agonosit a lăsat unui nepot de frate, care-l mai vizitează din când în când. A ales să vină la azil din dorinţa de a nu fi singur. Aşadar tot mai bună „adunătura asta de idioţi” decât nimic.
............................................................

E târziu, sunt obosită şi-aş vrea să strig. Privesc firul de iarbă de pe deget şi mă gândesc la rosturile lumii.
Am adormit şi visez că mă cheamă Olga, sunt rusoaică...războiul tocmai s-a terminat...sunt îmbrăcată-n rochie de mireasă, în inelarul stâng am un inel cu rubin, iar la braţul drept pe Căpitanul meu.