Un soare blând, de început de toamnă, îşi face loc îndrăzneţ printre crengile pomilor înşiraţi ici colo de-a lungul aleilor parcului. E o linişte odihnitorare, întreruptă numai de zgomotul în surdină al paşilor leneşi ai bătrânilor ce-şi poartă după ei tristeţile ori poate chiar bucuriile trecutului. Dincolo de garduri lumea se grăbeşte, chiar dacă nu ştie unde, zadarnic temându-se că nu-i va mai ajunge timpul. Aici lucrurile stau altfel. Aici nu mai există timp. Aşadar nimeni nu se grăbeşte. Toţi îşi repetă poveştile, nici ei nu mai ştiu a câta oară, conjugând verbele doar la perfectul simplu şi perfectul compus.

Mă aşezasem pe o bancă mai retrasă, dacă s-ar fi putut ascunsă zecilor de ochi, nedorind să tulbur în vreun fel ritualul zilnic al celor care au fost şi ei cândva agăţaţi de vise, pe care acum le-au închis între aceste garduri sau poate şi le-au cadorisit unii altora, dându-le la schimb, ca-ntr-un ilogic joc de copii.
Din lipsă de preocupare, încerc să mă gândesc la rosturile lumii, şi-aşa n-am să le aflu vreodată. Statuia lui Eminescu se distrează, aruncându-mi săgeţi otrăvite: „ Nu spera şi nu ai teamă...”, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...”, „Poţi zidi o lume-ntreagă...” ... Am rugat-o să înceteze, dacă tot nu mă poate dumiri în vreun fel. Ia te uită, am ajuns să conversez cu statuile! Şi n-am decât jumătate din media vârstei ocupanţilor acestui azil, care, cel puţin, par să nu mai caute nimic. Neavând întrebări, pesemne obosiţi de-atâta căutare, nu mai aşteaptă nici răspunsuri. Ăsta să fie secretul seninului pe care li-l citesc în priviri?

Când amica mea, care conduce azilul, mă rugase s-o ajut în realizarea unui proiect, am sărit indignată, de parcă-nghiţisem vreun ciulin:
- Bravos, naţiune! Eu văd cum trece viaţa pe lângă mine şi tu-mi ceri să mă ocup de-ale altora! Spuneai că-mi eşti prietenă?
Zâmbetul ei dezamăgit-ironic m-a readus cu picioarele pe pământ şi capul pe umeri. Mă auzise de-atâtea ori bombănind revoltată la adresa celor care spun doar vorbe, fără s-ajute, măcar cu puţinul pe care-l pot, pe aceşti jumătate duşi din lume, dar care se-agaţă firav de-un fir de existenţă umană.
Şi iată-mă pe mine, indignata, îngroşând rândurile frumos-vorbitorilor nimic-făcători. În fond, ce-mi ceruse? În nici un caz bani, ci doar o parte din timpul şi o fărâmă din sufletul meu.
- O să le spun că eşti de la ziar şi c-o să le publici poveştile. Nu trebuie decât să-i asculţi.
- Şi să mint, nu-i aşa?
- Da. Mai exact să consimţi la o minciună, ca aerul de necesară pentru ei.
- Bine, dar dacă-mi vor cere publicaţiile?
- N-or să ţi le ceară. N-au nevoie de ele. Tot ce le trebuie este credinţa în iluzia că nu sunt duşi de tot pentru această lume, că cineva mai află despre ei, că, într-un anume fel, sunt în centrul atenţiei. În cercul strâmt în care-şi duc existenţa nu mai au cui să-şi spună poveştile – mai mult sau mai puţin adevărate, dar ce contează? – s-au săturat unii de alţii, ba chiar se ceartă uneori: „Asta mi-ai spus-o altfel data trecută!” sau „Eşti un mare mincinos! Când ai fost tu bogat? Ce cauţi atunci printre noi?” Înţelegi? Oamenii aceştia nu mai au unde să evadeze, singura lor scăpare ar fi să dea drumul istoriilor dincolo de ziduri, ca unor porumbei călători, chiar şi fără destinaţie cunoscută.
- De ce n-ai încerca să faci asta chiar cu un ziarist? Vreau să spun unul adevărat, care să şi publice?
- Ha, ha! Pe ce lume eşti? Cine-ar cumpăra un ziar doar ca să afle despre viaţa unora scoşi înafara societăţii? Şi-apoi, ziarişti şi reporteri au mai fost. Vin la mine să-mi ia interviu, fotografiază cantina, grupurile sociale, îl mai întreabă pe vreunul cum îl cheamă şi câţi ani are, eventual cât are de gând să mai trăiască ( cu alte cuvinte cât se va mai hrăni din bugetul nostru, al tuturor) şi cam atât. N-are nimeni timp de poveşti.

Adina avea dreptate, n-am găsit argumente s-o contrazic. Şi iată-mă pregătită să intru pentru prima oară în jocul de-a mă da drept cine nu sunt, în faţa unor necunoscuţi.
- Ai ştiut din capul locului c-o să accept, nu-i aşa?
Zâmbeşte.
- Da. Ţi-am spus c-am studiat şi puţină psihologie, apoi...te cunosc. Nu-ţi va părea rău, te asigur. Sunt oameni interesanţi, îţi trebuie doar puţină răbdare cu ei.

M-am înarmat cu răbdare şi am venit cu temele făcute, nu fără un tremur interior, sufletesc, prefăcându-mă a fi omul potrivit pentru a face porumbeii să zboare. Peste ziduri, peste graniţe, dincolo de meschinării, de prejudecăţi şi chiar...dincolo de timp.
Eu însămi, aşezată leneş în bătaia soarelui de august, am ieşit în afara timpului, uitând că „afară” lumea se grăbeşte şi eu odată cu ea, fără măcar să ştiu înspre unde...