uneori descoperim ceasuri mov în deschiderea zorilor. îţi spun şoptit să îţi savurezi cafeaua după cum auzi cântul secundelor, în timp ce eu privesc nehotărâtă spre urmele tale ovale, adun rotocoale de întrebări, fără a încerca să ascult oamenii, copacii, forfota zilei.

înţelegi, am nevoie doar de trei obiecte simple, să ştiu că ai venit fără plecări, să simt cum dezechilibrezi viaţa într-un surâs şi mă scuturi de ploaia neagră. nu îmi asculta inima, scrijelesc în ea un oraş incolor, iar tu vei picta femeile după asemănarea dorinţelor. îţi voi reda libertatea de a fi iubit, fără ca eu să îmi amestec nuanţele pe fruntea ta. când te vei întoarce, noaptea îţi va lovi genunchii, blând, să te ierte înainte de a intra în lumea aceasta de santal.

şi nu ne vom iubi, încă nu ştim dacă aici este posibil. încă ne ameţim cu splendoarea iluziilor şi stăm de vorbă despre Borges, Kafka şi Fowles, într-un concert de Mozart la Mont Saint-Michel. e simplitatea aceea limpede, când orice reverberare se pierde în altă zi, iar noi ne păstrăm scrierea prea caligrafică pe aceeaşi foaie oranj de apus.

acum îmi privesc ochii în cafea, m-am trezit lângă un rodondendron sălbatic şi mă întreb dacă voi fi vreodată îndeajuns de frumoasă cât să mă simt vie, fără atingerea ta.