La Pedrera - 4 -

Trenurile. Nu-i plac. Cine a spus că trenurile au legătură cu plecările sau cu venirile? Trenurile nu au nimic de a face nici măcar cu drumurile. Cum vine asta? Tudor nu foloseşte trenul ca pe un mijloc de transport. De fapt, trenul îl foloseşte pe el. Barcelona se apropie de Lloret fantomatic; faleza cuprinde distanţele şi le înghite mişcător. Ceilalţi sunt absorbiţi de cărţi, de ziarele sau revistele din care îşi trag nevăzute iţe cu care se înfăşoară ca nişte coconi de ceaţă. Alţii se uită pur şi simplu în gol. Aerul este impregnat de stupida alegere a mecanicului, Nesun Dorma. La ora 7 dimineaţa, într-un tren care transportă în majoritate navetişti sau turişti, vocea lui Pavarotti sună fals, creând un decor sonor de film mut. Mi-ar trebui un spray colorat. Nu cuvinte, e prea devreme pentru cuvinte.

Înecată în mare, Pedrera îşi sparge coloşii de nisip în valuri.
Dincolo de geam, peisajul se preface, cântând în strună trenului, iluzionist purtător de drumuri, speranţe, apropieri şi suflete. Poate i-ar fi mai bine dacă ar reuşi să-i ghicească istoria celui de pe scaunul din dreapta, de lângă geam. La urma urmelor, trebuie să-şi tragă din ceva povestirea de mâine. Scornitor de vise pentru oamenii ăştia care nu vor zbura niciodată, narcoleptici construindu-şi amintiri. Tipul are un laptop în braţe şi, cel mai probabil, după cum se foloseşte mai mult de touch-pad decât de tastatură, navighează pe internet. Un altfel de tren, dacă mă gândesc bine. Mirajul apropierii, al drumului circular, fără teama plecării . Căi de întoarcere nedărâmate, aşadar.

Uite... omul acesta şi-a pierdut iubita. Ce-a făcut? A plecat cu altul. Nu, nu are în el nici un dram de revoltă. A plecat... s-a întors în ţara ei. Turistă? Nu, a fost o poveste mai lungă, cel puţin câteva luni... ştiu, se gândi Tudor. Venită în Barcelona pentru o specializare la firma mamă (o multinaţională financiară probabil), pentru... 4 luni şi jumătate. Tipul, fumător înrăit. Ea, încercând mereu să-l facă să se lase. Se îndrăgostise de pielea lui mirosind a tutun bun, de modul în care îşi aprindea ţigara, de istoriile lui despre formele pe care le prinde fumul, de mâna întinsă într-o parte în timp ce-o săruta, gura lui căutând-o flămând, lăsându-i pe trup urme aurii de tutun... la naiba, am luat-o razna...
- Do you speak English?

Halal, Tudore, halal... nici măcar atâta lucru nu ţi-ai dat seama.

- Of course.
Mâna îndreptându-se rapid înspre buzunar, pachetul de ţigări (fumează deci!) scos cu naturaleţe, abia apoi realizând unde se află... un zâmbet relaxat către Tudor:
- - I suppose I should wait until we get to the station.