Roxana Sonea -- Amantă spirituală -- proza

cailean - 2006-05-08

Din nou un text excelent. Eu unul sorb cu nesaţ, de fiecare dată, din Crin. Se spune că aroma lui poa' să te-mbete. Aici aduce a Hesse, a starea din "Lupul se stepă".
Procedeele stilistice ale Roxanei surpind de fiecare dată, parcă nu are limită, dar stilul, per ansamblu, e matur, bine conturat, solid, e inconfundabil deja.

Crin - 2006-05-08

Are un ton diferit faţă de ce am postat până acum, si tot citindu-l si recitindu-l, pierdusem orice urmă de obiectivitate... Am avut unele îndoieli la postare, deci îţi mulţumesc din nou de aprecieri. Cât despre Hesse, poate că aduce cu starea din "Lupul de stepă", dar să nu facem comparaţii că mă simt prost. :-)

Sapphire - 2006-05-08

Crin, textul se salvează prin final şi prin anumite procedee, asupra cărora îmi voi permite să revin. Nu ştiu însă dacă asta un final bun, care să ofere simplu nişte chei, este suficient. Plusuri ale acestui text: căderile simple în introspecţie. Naturaleţea cu care se oferă spaţiul intim al fiecărui personaj. Unde şchioapătă: în explicaţii. Prea multe. Prea vrei să le expui pe toate (şi, pentru că în alte părţi dai dovadă de o mare intuiţie şi laşi cititorul să întrevadă, mă gândesc că este vina "începutului" unui alt ton, cum singură mărturiseşti): "De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-şi dorească ceva ce nu poate avea", "Radioul se aude în fundal, sau ea crede că e radioul. Dar nu e"; "Se uită la el şi se gândeşte că n-ar trebui să-l privească… Nu aşa. N-ar trebui să vrea să simtă" (în schimb continuarea e bună, plesneşte ca un bici) ş.a.m.d.
Mai sunt: cuvinte repetate (teama), idei nesusţinute de restul textului ("Sunt prietenii perfecţi, dar ca parteneri execrabili" eu aş fi spus, din ce ne-ai povestit, "sunt amanţii perfecţi, dar parteneri execrabili" - folosindu-mă cu curaj de titlu - nu-i suficient că ne-ai spus că nu se doresc, tot ce-ai descris până în acel moment şi după, co-dependenţa aceasta, nu au de-a face cu prietenia... sau cel puţin aşa văd eu).
All in all, e un text bun, mai merită însă periat la rece. Te urmăresc :-)

cailean - 2006-05-08

Biancă de safir, eu zic totuşi că ideea prieteni/parteneri e clară acolo, chiar asta vrea să spună, sunt prieteni dar nu amanţi. Apoi, vorbeşti de exces de explicaţii. Eu nu le văd ca explicaţii, ci ca un tumult şi torent şi înghesuială de gânduri ce năpădesc plaja asta întinsă şi colţuroasă dintre cei doi. Impresia de aglomerare ajută la efectul de redare a unei izbiri sentimentale în marginea unei iubiri interzise (imposibile?), ale cărei hotare cresc chiar din ei înşişi, chiar ei le zidesc, o iubire care se-mbracă cu cămaşa strâmtă a prieteniei - şi asta voit - o iubire care nu se conturează decât spiritual, cum spune titlul, iar prin asta sufletele lor cresc uriaşe, iubindu-se printre amănunte grandioase ("n-ar trebui să vrea să simtă" - na! cum ieşi de aici?, "o înghite destinaţia fără loc pe hartă", "caută resurse să mai reziste câteva minute", "i se lipesc ireversibil de artere", "cu cina, dar fără cuţite pe masă" ş.a.)
Propoziţia - sentinţă - finală e majestuoasă, dar poate conduce spre interpretări contrare.

Mie nu-mi place "goliciunea stă pe marginea drumului...". E interesant spus, dar mi se pare ambiguă. În rest totul e clar, atât de clar că cei doi sunt zdrobiţi sub povara prieteniei lor de graniţă ...şi nu rezistă decât cincisprezece minute.

Alexis - 2006-05-08

Bună, Crin. Mă bucur să regăsesc textele tale. Îmi place mult prospeţimea ideilor tale, faptul că naraţiunea se construieşte în jurul unei idei, ca o plantă agăţătoare în jurul unui stâlp. Surprinzi momente, nu urmăreşti neapărat un fir epic prestabilit, mă regăsesc şi eu în stilul ăsta şi probabil de-asta îmi place atât de mult. Frumos introdusă repetiţia lui "prea târziu", ca o expresie a regretului, a ireversibilităţii, şi mai ales a faptului că cei doi sunt prizonierii propriilor vieţi. Finalul aş zice că e uşor previzibil dar este atât de firesc redat, încât asta contează mai puţin.
A, şi btw, şi Coldplay e mişto :)

Crin - 2006-05-08

Bianca,
mă bucur să te găsesc aici, şi îţi mulţumesc de comentariu. Poate că în primul paragraf am explicat prea mult. În paragrafele următoare am încercat să urmăresc un şir sinucigaş de gânduri pornite din iubire. Sinucigaş pentru că se întorc şi o omoară, cred că asta e clar. Poate aici ai simţit că explic prea multe. Voiam să surprind aceste gânduri lovindu-se de realitate, de prezenţa lui, confuzia interioară, până la urmă, bătălia pentru control între sentiment şi raţiune.

"sunt amanţii perfecţi, dar parteneri execrabili" nu, nu merge.
cailean a văzut foarte bine, ei sunt prieteni, nu iubiţi; cum explică şi titlul, sunt amaţi spirituali, atât, e condiţie de care nu pot trece, şi e tragedia lor. comentariul lui cailean e o radiografie foarte fidelă, mi se pare inutil să explic din nou. Bianca, te aştept oricând.

cailean,
îţi mulţumesc din nou pentru explicaţie şi atenţie (nu pot să uit "etilist"-ul...)
Legat de goliciunea de pe marginea drumului. Ideea era nevoia de libertate. Prin uciderea sentimentului, sau prin ruperea graniţelor, scenariul care (voit, ai înţeles) nu se întâmplă. Cum am tot spus mai sus, tu eşti un cititor foarte atent, dacă ai găsit ideea ambiguă, probabil că aşa şi e, dar, uite, mie îmi place. :)

Crin - 2006-05-08

Alexis. bine-ai revenit pe textele mele!
Zici că avem stiluri apropiate, să vedem atunci ce e la tine în pagină, ar trebui să-mi placă.
Şi zici că e previzibil sfârşitul, da, probabil că e... Nu mi-am propus un sfârşit şoc.
Cât despre Coldplay... ar fi putut fi orice melodie, ideea era coincidenţa, dar îmi place şi Coldplay. :)
La buna citire.

Sapphire - 2006-05-08

Călin, Roxana, cred eu că în proză se întâmplă altfel decât în poezie: personajele prind uneori propriul drum, independent de mecanica dorită de autor. Am să mă repet: o singură frază referitoare la lipsa reală a dorinţei nu schimbă ceea ce, din restul textului, nu transpare. Poate că tu, Roxana, ai avut un fel de "plan", ai ştiut cum vrei să fie cei doi, dar mie când mi-ai spus "O sună mereu în ultimul moment, entuziasmat ca în faţa unui cadou. O face sigur că ea va fi acolo. Şi e. Când l-a refuzat prima dată, a fost şocat. De atunci o caută mereu, iar ea îl respinge mereu. De fapt asta caută, să-şi dorească ceva ce nu poate avea. Trăiesc amândoi pe baza aceluiaşi sistem care le oferă o culme, pe care nu-şi doresc să o atingă, pentru că şi-ar pierde raţiunea de a trăi. ", am eşuat în a vedea prietenia, afinitatea (şi textul curge mai departe, şi eu ziceam că bine, pe aceeaşi pantă a construcţiilor artificiale a unei relaţii, în lipsa realului, melodia, semnele căutate, fabricate, "coincidenţele" lipsa comunicării reale etc etc etc. Greşesc eu? Nu am un scenariu când citesc, ci lucrez cu ceea ce-mi oferă autorul. Am spus că eu aş fi avut curaj să exploatez, ajunsă la punctul cu pricina (pe care eu îl consider unul de forţă pentru textul tău), o altă latură a titlului, aş fi renunţat la ce-mi dorisem iniţial de la personaje şi aş fi mers pe ceea ce au devenit ele, de bună voie şi nesilite de nimeni. Pe scurt, nu aş fi scris chestia cu lipsa dorinţei, şi proza ar fi curs altfel. Desigur că ţi se pare absurd, că una ai vrut tu să spui, şi alta îţi sugerez eu, dar eu ţi-am oferit argumentele textului, aşa cum l-am citit eu, repet. Nu mă pot transpune în locul autorului când citesc proză, asta se face mai mult la poezie, cred eu. Restul obiecţiilor au fost şi ele atât cât am considerat de argumentate, nu mai aglomerez subsolul... :-) Pe mine mă interesează mai binele în ceea ce scrii, pe tine? (ei, ştiu că-i retorică întrebarea mea... )
La bună citire.

Crin - 2006-05-09

Bianca, privind primul paragraf:
Afinitatea cred că e clară,
Iar prietenia e acolo: ei se iubesc, se doresc, şi se cunosc, deşi o comunicare directă nu există, există una subterană, cu sensuri în spatele aparentelor banalităţi, într-un telefon târziu, într-un cd. Ei ştiu că odată atins idealul lor de iubire, ar ramâne fără culmi, în varf, dar într-un gol existenţial : acum încotro? să ating un nou scop, ca apoi să păşesc într-un nou gol. Apoi, şi dimensiunea materialului şi prezentul îi împiedică. Astfel, stau încorsetaţi în propriile graniţe impuse ca să se apere, atât de ce simt şi creşte nepermis în ei, cât şi de acel punct al împlinirii. Pentru ei drumul e mai important decât succesul, pentru că drumul îi umple, le dă un sens; succesul îi aruncă în prăpastia unui nou orizont. Acum.. intelegi? Aceasta e mecanica personajelor mele. Poate e neclară, poate am scris stângaci, dar acesta era sensul. Prietenii perfecţi: se cunosc, se acceptă, se respectă şi respectă legătura dintre ei, de aceea organicul nu-şi are locul, materialul îi sufocă, graniţele, îi zdrobeşte realitatea, şi fug; doar ca apoi să se regăsească, e un drum, un ciclu închis care dă sens unei vieţi.

Am explicat încă de la început "lipsa dorinţei" pentru că voiam ca raţiunea lor de viaţă să se înţeleagă, să poată fi surprinsă tensiunea, şi ca să am cu ce închide textul, pentru simetrie.

Sugestia ta e bună, fiecare cititor are un unghi, nu vreau sa îl contrez, sau să îl resping, dar nu se potriveşte ceea ce voiam eu să exprim. Într-adevăr, dacă elimin prima fraza, proza îşi schimbă faţa, poate chiar şi unele sensuri. Din punctul meu ar fi devenit inutil ambiguă.

Îţi mulţumesc din nou apreciei, şi, zău, revino oricând ai o sugestie, chiar dacă nu ne înţelegem în unghiuri, stai, explică-mi, în final nu poate ieţi decât bine. Şi, evident că mă interesează să scriu cât mai bine! :)

Crin - 2006-05-09

ieşi* chiar..

vladimir - 2006-05-09

Am reflectat asupra titlului cautand sa-l privesc prin ochii tai insa alaturarea unui termen ce implica existenta unei relatii nelegitime cu ideea de spiritual mi se pare putin cam fortata... nu-i neg ineditul (tocmai asta m-a pus pe ganduri) insa atata timp cat vorbim de spirit nu cred ca am putea sa ne punem problema ilegitimitatii. Apoi nu poti insela in gand sau intr-un atribut al persoanei fara ca situatia sa se rasfranga la nivelul carnii... atunci cand vorbim de patima ea se consuma mai intai in suflet si abia apoi in trup. Desigur ca imi poti pune pe tapet sensul originar al termenului de amant, acela de iubit si in acest caz ti-as da dreptate, dar n-ar mai functiona legatura cu spiritualul.
Povestea ta pare structurata pe ideea conceptului de amor heroes si ce a fantasmei (Bruno sau Ficino au scris despre asta) dar are niste vicii care sunt mai mult de sugestie decat de intelegere... nu mai dau exemple pentru ca Sapphire a enumerat cateva dintre ele.
"De fapt asta caută, să-şi dorească ceva ce nu poate avea"... aici este un prag cheie al textului si cred ca se simte nevoia sa reformulezi intr-un mod mai convingator... e ambiguu pentru ca se amesteca nevoia gnoseologica a fiintei umane de a se raporta la lume cu ideea de dorinta (care in acest caz nu e sinonima cu vrerea, cu vointa), amandoua conexate la un nedefinit "ceva ce nu poate" pus in consonanta cu verbul "a avea", posesiv prin excelenta. Inteleg temerea ca iubirea o data consumata sa lase loc golului dar raman la opinia ca in acest punct foarte important trebuie mai multa coerenta.
Imi place modalitatea in care ai suprapus planurile (lasi impresia ca ceea ce povestesti e real apoi tot "castelul" acesta se muta doar in imaginatia ei, apoi imaginea se tulbura iarasi)... asta figureaza o lume crepusculara apropiata de starea de pre - visare.
Mi se pare ca momentul cand ea are "iluminarea" fata de natura relatiei cu partenerul vine prea brusc... poate ca asa este ea o fiinta intuitiva dar asta contrasteaza cu analizele pe care tocmai le facuse cu putin timp inainte, a naibii de logice... poate ca e vorba de labilitate psihica, de modificarea iremediabila a conditiilor de raportare la el... oricum eu as fi lasat o pauza de respiratie acolo.
Imi place finalul, are o nota tragica insa (o sa zici ca sunt carcotas) am impresia ca ambele personaje sunt un fel de masochisti ai simturilor... au nevoie unul de altul doar in masura in care isi trezesc senzatii, asta da dependenta si pariez ca daca vei face o continuare povestea nu va avea final fericit... macar unul dintre ei o sa moara de o supradoza de viata reala.

Crin - 2006-05-09

Vladimir, asa e , din punct de vedere spiritual, nu se poate pune problema ilegitimitatii, spiritul nu are legi, este inselata doar asteptarea a unei sotii fara cutite pe masa. Recunosc, titlul poate fi acceptat doar daca denaturam sensul cuvantului „spirituala”, in el este inclusa patima interioara, dar delimiteaza lipsa a organicului. Sigur, fara aceasta precizare, daca analizam profund, titlul nu are sens, dar se intelege unde bate, si e atractiv.

Legat de "De fapt asta caută, să-şi dorească ceva ce nu poate avea"... da, dorinta nu se refera la posesiune, voi incerca sa gasesc o formulare mai clara. Acum mi-e greu, trebuie sa ma distantez de text, sa iau aer.

„Labilitate psihica”... m-am scuturat cititnd, suna aproape patologic. Eu nu as schimba, n-as vrea sa ofer respiratie, tocmai pentru ca e un contrast intre ratiunea initiala care ofera un anumit control si fuga, ea nu mai rezista. Iar finalul, sincera sa fiu, nu cred ca esti carcotas deloc, cred ca ai pus punctul pe „i” : „ambele personaje sunt un fel de masochisti ai simturilor...”, de fapt, de asta se tem, odata ajunsi in varf, sa nu mai simta. Cat despre o continuare, mai vad...

Vladimir, sunt onorata de comentariul tau. Iti multumesc de critica... sa vedem ce iese.

cailean - 2006-05-12

Am citit cu mare plăcere excelenta analiză psihologică a personajelor făcută de actaeon. Chiar profundă pentru o proză aşa de scurtă, şi, plină de miez, s-a dovedit a fi benefică. El disecă acolo ceva foarte sensibil: în ce măsură am putea atribui incoerenţa psihologică a personajelor unei eventuale inconsecvenţe a atenţiei autorului? Spun asta, mai ales deoarece suntem aici ca la un fel de masă de lucru. Până la urmă să luăm personajele aşa cum sunt ele: dacă ele consideră că înşală în gând, nu contează ce simt eu ca cititor. Etc.

Pe de altă parte să nu uităm că poate unul dintre cele mai incoerente, a-logice, contradictorii sentimente e chiar iubirea. Ori aici personajele chiar asta dovedesc împleticindu-se în ambiguu, în "incongruenţe", până la urmă în incertitudinea clarităţii propriilor sentimente. Ele se sustrag analizei şi a lui Ficino, şi a lui Platon şi a oricui. Eu zic să acordăm scriitoarei credibilitate, şi nu sincope de coerenţă în construirea personajului, (aşa este el, personajul: inconscvent în propriile atitudini şi sentimente). Un autor scrie şi din instinct; nu-şi conştientizează întotdeauna stilul, nu şi-l cenzurează permanent, îşi simte personajul şi şi-l pune pe hârtie. Şi poate că până la urmă acest instinct face diferenţa.

Actaeon a mai surprins conflictul între "a fi" şi "a avea". Interesant. E până la urmă drumul iubirii înseşi, de la iubirea-posesie la iubirea-fiinţă, de la iubirea-consum (devoratoare) la iubirea-împlinire (întregitoare). Şi cum tot Vladimir zice, evoluţia viitoare a personajelor ar fi foarte interesantă, dar totodată şi foarte pretenţioasă pentru autoare.