La Pedrera - 3 -

Ochii risipiţi în toate adâncimile şi înălţimile:
- Să nu îmi spui că şi ţie îţi este teamă de ploaie!
Îi ia din nou mâna şi-o linişteşte:
- Nu, Tamara, eu şi ploaia ne iubim, pentru tine îmi era teamă: să nu răceşti.
- Şi eu o prind uneori mai veselă, dar nu mi-a povestit niciodată despre tine.

Ajunge la uşă, o deschide, dintr-o dată vijelia îi porneşte sarabandă prin haine, de jur împrejur apele şiroiesc prin ceea ce îi apare ca un imens deşert străjuit de cavaleri care îl fixează orb, negru, prin vizierele lăsate.
O rafală trânteşte uşa.
- Cred că va trebui să amânăm pe altă dată întâlnirea cu prietenii tăi, Tamara... par cam fioroşi.
- Ai dreptate, întotdeauna se luptă cu norii, mi-au povestit că demult unul dintre ei s-a îndrăgostit de o făptură gri-albăstruie adunată deasupra lor, a încercat să se desprindă de pe acoperiş, dar toată casa a urlat atunci către el...
- Cum aşa?
- Vecinii au spus ca a fost cutremur şi că uneori marea vuieşte aşa o dată cu pământul, dar cum să fie cutremur numai aici? Apoi au uitat ca prin farmec şi s-au adunat pe după uşi urmărind cu teamă, din spatele obloanelor albastre, ploaia şiroaie. Ploua cam ca astăzi, ştii?

Îi urmăreşte privirea, sunt amândoi uzi până la piele, cineva a confundat pământul cu fundul oceanului, pe scările şerpuind printre picioarele coloşilor apa încearcă noi scăpări.

- Şi tu de unde ştii ce s-a întâmplat cu adevărat? Erai aici?
Glasul lui sună spart, vântul ţiuie, se îngrămădeşte în orbitele întunecate şi izbucneşte ca gonit de iele, se dă apoi ca pe tobogan pe corpurile mozaicate, caută cu disperare căi să pătrundă în casă, se învârte ameţitor în jos, de-a lungul zidurilor, loveşte obloanele, sapă în zidurile vopsite ca de război. Abia acum îl înţelege pe Gaudi, culorile acestea toate, amestecul sălbatic în mijlocul unui oraş luptând marea cu munţii... toată casa poartă culori de junglă adormită în ajunul unei mari bătălii...
Fata îl priveşte, dintr-o dată i se pare că nu mai are încredere în el, îşi smulge mâna din a lui şi şopteşte calm mai mult către furtună decât către el:
- Nu-i lasă să plece, fără ei s-ar prăbuşi...

Nu mai apucă să o întrebe nimic, pentru că a fugit deja către uşă. O urmează, întunericul transformă siluetele din jur care cresc, par să se hrănească din furtună.
Din nou la adăpost, Tamara îl aşteaptă, tremură, la picioarele ei s-a făcut deja o baltoacă.
- Ce-o să ne facem acum?
Fără să vrea, îşi dă seama că aşteaptă de la ea un sfat, iar răspunsul ar trebui să elibereze nu numai natura de lume, ci şi sufletul lui de întrebările nopţilor.
- Mi-au promis că dacă vor reuşi vreodată să zboare cu fiinţa aceea, chiar după furtună, măcar unul dintre ei, mă vor lua şi pe mine. Poate că ea ştie ceva despre mama... şi totuşi unul singur de-ar fi să lipsească...
- Shhh... am înţeles. Nu trebuie să-mi explici chiar ca oricărui om mare.
Ironic, gura îi este atât de uscată încât vocea refuză să urmeze gândul. Undeva acasă, Dorin doarme cu nasul în pernă. Câteodată suspină, alteori mama îl aude şoptind la tormenta... ella se va con la tormenta...