Unii oameni cred că marea mea pasiune este poezia, sau literatura, sau arta în general. Alţii cred că este vorba de software sau de computere. Există şi oameni care cred că mai degrabă este vorba despre biblie şi teologie. În acelaşi timp alţii sînt convinşi că pasiunea mea rămîne istoria şi ştiinţele politice în timp ce alţii (printre care şi profesorul meu de matematică din primul an de facultate – hello, domnu’ profesor Guţă!) vor paria pe filozofie. De data aceasta am să vă surprind şi am să vă spun că am şi o iubire secretă pentru biologie. La urma urmei cum se explică nenumăratele mele ore (suplimentare) de laborator la microbiologie şi genetică. În acest caz însă este vorba doar de o mundană disecţie culinară. Pasiunea pentru astfel de disecţii am deprins-o de la bunica, din partea mamei. Cu ea mi-am petrecut prima copilărie undeva într-un liniştit cartier al Galaţilor. Acolo totul era simplu şi frumos şi mai ales mirosea superb după ploaie dar şi în bucătărie.
      Dar să revin la disecţie. Pe vremea aceea găinile, gîştele, raţele, cocoşii, puii, iepurii, peştele şi racii nu se cumpărau la pungă. Întotdeauna erau la început nişte animale vii. Eu aşa le-am cunoscut. Oamenii mîncau vietăţi şi nu chestii neutre din pachete de plastic îngheţate bocnă. Animalul viu era interesant şi îţi transmitea senzaţia de sănătate şi prospeţime. Era sacrificat şi i se scurgea sîngele. Uneori chestia asta se petrecea devreme în zori înainte ca noi copii să ne trezim astfel că eram „scutiţi” de cruzimea evenimentului. Dar vederea animalului mort în lighean era un lucru extrordinar. Urma apoi opărirea, jumulirea, disecarea, eviscerarea, jupuirea, desolzirea lui în funcţie de specie. Această activitate era ceva fantastic. Astfel au fost primele mele lecţii de ştiinţe naturale, biologie, anatomie, genetică, histologie, patologie sau fiziologie. Sînt multe lucruri pe care le-am învăţat atunci, precum „locul-ouălelor” sau cum arată fierea sau de ce ciugulesc găinile tencuiala şi ce este "băşica peştelui". Un lucru l-am înţeles şi m-a fascinat întotdeuna în mijlocul acestor disecţii culinare, cît de simplu şi funcţional a făcut Dumnezeu lumea animală şi anatomia ei.
      Zilele trecute mi-am satisfăcut o veche dorinţă, aceea de a mînca crab. De fapt am mîncat crab de mai multe ori pînă acum dar niciodată pregătit de mine. De data asta mi-am cumpărat doi crabi uriaşi vii de la o piaţă vietnameză şi cu ei mişcînd în punga aruncată în portbagaj am plecat spre casă. I-am scufundat (cu aceeaşi uşoară reţinere miloasă din copilărie) în apa clocotindă şi i-am ţinut aşa vreo zece minute pînă au devenit roşii "ca un rac". Apoi, după ce i-am lăsat să se răcorească am purces la fascinanta operaţiune de disecţie culinară. Ca întotdeauna cînd consumi o specie nouă satisfacţia gustativă se împleteşte cu plăcerea descoperirii. Primul crab a fost de fapt mai degrabă material didactic. Citisem pe internet cam cum trebuie să încep şi cam care ar fi etapele. Al doilea însă nu a mai reprezentat nici o problemă. Am rămas surprins să descopăr cîtă carne se află în locuri în care nu mă aşteptam.
      Prima mea concluzie ar fi că trebuie să răstorn crabul cu picioarele în sus înainte de a-i desprinde carapacea. Dacă veţi proceda aşa veţi înţelege de ce spun asta, deşi nici invers nu este o mare tragedie. Din nou însă am fost uimit să redescopăr ceea ce observasem în copilărie, cît de simplu şi funcţional a făcut Dumnezeu anatomia fiinţelor vii. La urma urmei o astfel de disecţie la fel ca şi munca unui măcelar este o operaţiune de dezasamblare. Eu muncesc într-o companie de software şi sînt uimit cît de încîlcit şi confuz pot face oamenii lucrurile. Uneori am impresia că pentru unii cu cît un lucru este mai complicat sau mai confuz cu atît este mai important sau mai valoros. În lumea naturală totul este acolo unde trebuie să fie şi în măsura sau cantitatea optimă. Se folosesc întotdeauna mecanismele cele mai eficace şi formele cele mai eficiente. Şi întotdeauna lucrurile sînt simple fără a fi simpliste. Fie că este vorba de pîrghii, volume sau planuri înclinate. Şi mai ales totul este frumos, de-a dreptul artistic. Am păstrat carapacele celor doi crabi şi uneori le admir; cuirase de soldaţi subacvatici, fiinţe gata a zdrobi prada în cleşti sau fălci şi totuşi extrem de sensibile dincolo de aparenţe, cu o carne foarte gustoasă mai ales dacă e consumată cu un cocktail sauce proaspăt.
      Uneori mi-e dor de mirosul din bucătăria bunicii.