S-a înnorat deodată şi vântul bate din nord. De obicei de acolo vine ploaia. Ţânţarii îşi fac de cap şi e cam cald pentru un sfârşit de aprilie. Fata sta în mijlocul grădinii şi priveşte peste gard, la bunici. Au înflorit cireşii. O ia agale către dig prin pământul cenuşiu. Peisajul e rupt din loc în loc de buruieni. Anul trecut mai era iarbă, dar au adus pământ să umple curtea şi au acoperit-o. Cu pomii nu înţelege ce-au avut. Priveşte în jur, un gard alb uşor putrezit, o casa-bijuterie-nouă şi un pârâu înşelător cu dig înşelător. Nici un pom, nici copac, doar câte un arbust supravieţuitor şi buruieni. Strânge în palme flori de cireş, verifică încă o dată locurile alese, tace şi îşi muşcă buza de jos.

Prietenul : Ea nu ştie ce faci? (fata e absorbită, marchează cu lopata perimetrul unei gropi)
Fiica : ….Nu.
Prietenul : Nu te-nţeleg… ce e-n capul tău?!
Fiica : Eh, vechituri. (el tace încurcat şi râcâie încet pământul cu hârleţul) Bunicu`... aici e livada lui, mă rog, sau era până anu` trecut… (se urcă cu toată greutatea pe lopata folosită drept hârleţ, dar n-o ajută, pământul e tare) ..Pff!!.. (cade de pe lopată) Aici erau pomi, dar tu n-ai de unde ştii. Sau ştii?...
Prietenul : Nu, n-am fost de mult pe-aici…
Fiica : Na! bravo, s-a rupt!! (aruncă lopata) Zici că suntem în evul mediu! toate’s mâncate şi dezmembrate! Tot o coadă şi-un capăt...
Prietenul : Hai, că merge! mai avem trei gropi. Ea când vine?...
Fiica : Nu ştiu.
Prietenul : Cum adică?!
Fiica : Poate veni oricând.
Prietenul : De ce nu-mi spui ?! mă prinzi la mijloc… (dă cu hârleţul pe alături) …Când apare, o să fiu invizibil. O să stau, aşa, ca plătica`n dungă..
Fiica : Lasă c-o să fie bine... (i se afundă călcâiele în pământ) N-o să strige… Ţine la imagine mai mult decât… În fine.
Prietenul : De ce nu i-ai spus?...
Fiica : De ce?! Părerea mea n-a contat atunci. A tăiat-o, punct!... Bun! O plantez eu din nou. Dac-o taie, iar o plantez! Asta e livada mea, aici creştea ceva, trecutul; i-a păsat? nu! nu-i nimic… îl refacem.
Prietenul : Hai, dă-mi lopata şi nu mai fi sentimentală.
Fiica : Poftim! Vezi, că-i cade capătul!... (oftează) Pe-aici umblam după bunicu`, el a plantat-o la început, eram mică… Săpa cu hârleţul printre pomi pentru că tractorul nu încăpea la arat. Mergeam pe brânci după el şi adunam râme într-un borcan...
Prietenul : …
Fiica : A murit cu o zi înainte de admiterea la facultate… Urât…înmormântarea a fost o bâlbâială între condoleanţe şi felicitări… Uneori simt că n-am apucat să-l plâng.
Prietenul : Poate mi te smiorcăi un pic acum…
Fiica : Te pleznesc!...Un pic de respect.
Prietenul (râde): Vai, mă ierţi…. am rămas la frica de maică-ta!…
Fiica : Ei, şi tu… nu-i atât de rea. (la depărtare, piuie alarma unei maşini şi se izbeşte o poartă) A, nu. Ea e! Sapă, repede!!
Prietenul : Ne-a văzut?
Fiica : Nu ştiu! Sapă! Mai avem două gropi şi gata!
Prietenul : Dă-te de-acolo, te lovesc! (o împinge)
Fiica : La naiba! trebuia să ne apucăm din partea cealaltă, am fi fost în spatele casei! (poarta se izbeşte din nou)
Prietenul : Ce face?!
Fiica : Mi-i frică! nu mă uit!
Prietenul : Şi-atunci de ce plantezi pomi fără să ştie !?!
Fiica : Taci şi sapă!! (priveşte scurt înapoi) …Gata! A plecat!...
Prietenul : Da, da` vine ploaia. Hai să terminăm odată.
Fiica : ... ceva tot ne prinde.
Prietenul : Ţânţarii tăi nebuni! (aruncă hârţetul şi îşi cercetează braţele ca un chirurg) parcă-s ţintă de tir…
Fiica (se uită lung la el) : parcă ne grăbeam?! O sa mori, ff... am dat de rădăcini, ce loc prost! Hai, taie cu hârleţul că nu mai pot săpa. Repede, măi, picură!
Prietenul : Ce?... Unde?
Fiica : Rădăcini din fosta livada… Acolo! (Se năpusteşte asupra lor, aruncă hârleţul ca un pumnal, vântul începe să bată mai puternic, poarta se trânteşte din nou.)
Mama : Ce faceti acolo?
(victorie! le-a tăiat)
(un îngheţ succint)
Prietenul : Bună ziua!... Ce mai faceţi? (e speriat mort)
(fiica trage de rădăcini… le scoate din groapă, una câte una…)
Mama : Bine, mulţumesc! (e la două sute de metri distanţă, etalând cea mai cochetă toaletă posibil, e ca scoasă din cutie; un ţânţar nu-şi poate desprinde trompa din pielea fetei, ea îl rupe, şi cu dosul palmei îşi şterge transpiraţia de pe frunte. Prietenul e invizibil.)
Mama : Dar ce faceţi acolo?
Fiica : …Plantăm.
Mama : Şi ce plantaţi?
Fiica : …Plantăm pomi, mamă!
(tăcere…)
Mama : …Ce pomi?!
Fiica : Meri, pruni, caişi… Ştii că stau la noi caişii, mamă? Cireşi şi vişini de mai multe soiuri (da, mamă… varietatea e subiectul…) (mamă, de ce te miri?) Mi-ai tăiat livada! O fac înapoi! Ţi-am spus!... N-ai vrut să m-asculţi …
Prietenul : Ajunge… taci. ( dar îl ignoră, e invizibil; sandaluţa roz bate dalele de pe terasa, se sprijină de balustradă şi urmăreşte aliniarea zonelor cu pământ descoperit)
Mama : Copil ţicnit!! (intra în casă trântind uşa de plasă) Ca taică-su!
(prietenul redevine vizibil dar tace lung; şi plouă)
Fiica : Acum zice că`s ca tata…
Prietenul : De ce? ...ce-avea?
Fiica : Ce-avea tata?! …Ce să aibă… tot ce-i mai rău în mine. N-a ascultat-o niciodată. (taseaza încet pământul în jurul ultimului pom) …dar de copii nu poţi divorţa.

       Apa bălteşte la rădăcinile pomilor, iar nodurile de altoire se ivesc mândre şi legale, la doi centimetri de sol. Fiica zâmbeşte. Plouă, nu vede nimeni că plânge. Mama iese din nou pe terasă, de unde o priveşte cu dor. Ca taică-su. Prietenul e undeva prin curte, priveşte în pământ, şi din nou încetează să existe. Ei, bunicule, cum îţi place livada?
       ...Plouă rece, torenţial, şi nu deranjează pe nimeni.