Mă uit în jur câteodată şi nu mai ştiu cum să reacţionez. Un ansamblu de sentimente amestecate, reprimate, în sfârşit bătute şi izbite ricoşează şi mă lovesc în plin. Să o iau la goană sau să merg cu gloata? Din raţiuni puţin înţelese de raţiunea mea, mă duc cu gloata către un feeric moment înălţător şi toate ţintele urlă “împlineşte-ţi sufletul” mărunt ca-n cea mai persuasivă telenovelă. Ţintele ele urlă bine, în jurul meu se urlă bine, feromonii urlă de jur împrejur, mai urlă şi alţi oameni ca să fie scena completă şi mă pomenesc bălăcindu-mă într-un cotidian infect, incapabilă de a mă desprinde, incapabilă de a înfrânge o timiditate sau o slăbiciune, şi-atunci înghit încă un sentiment. Acesta ar fi vinovaţia, ca apoi să încep să mă complac în el.

Sentimentul înalţător m-a curprins, ca pe orice om cu rupturi periodice de coloană vertebrală, şi m-a împins într-un beci întunecat, zăngănind a tuci-tuci şi tzss-tzss, unul cu ochelari în colţ frecând crispat un disc, o mare de oameni semidezbrăcaţi, 80 la suta minori, procent majoritar de minoriţe nonşalante, dezvelite pe unde se poate, prăvălite pe unde se poate. Vă întrebaţi ce m-a înfipt în podeaua acelui beci. Nu, nu instinctele animalice. Deşi se zice că lumina intermitentă din discoteci şi zgomotul foarte puternic induc producerea de hormonii care crează stări de euforie. Eram euforică precum un scoţian când plăteşte întreţinerea. Nu m-am extaziat decât când am vazut un tricou cu dungi orizontale lungit pe-o canapea. Chemarea mea fusese destul de simplistă. Venisem cu un scop. Scopul în sine şi el mârşav. E mai uşor să îţi laşi trupul să vorbească atunci când limba ţi-e împleticită. Deci mi-am despleticit formele anatomice pe lângă ringul de dans bălăcindu-mă în feromoni care nu mă interesau. Singurii interesanţi erau într-un tricou cu dungi orizontale şi nu păreau deloc interesaţi de-ai mei. Aşa că mi-am fluturat anatomia neîndemânatică şi pe lângă canapea. Dar trupul meu e un trădător.

Mi l-am aşezat pe canapea, cu tot limbajul adiacent care nu înseamnă năpustire asupra fiinţei în tricou cu dungi ci o oarecare chircire a membrelor inferioare sub mine, o introducere a mâinilor sub ele, o amplă cocoşare a spatelui şi un zâmbet tâmp. S-a uitat mult la mine şi a zâmbit. Nu părea inteligent, dar nici emoţionat, dacă nu-l cunoşteam aş fi spus că zâmbetul îi e direct proporţional cu IQ-ul. Al meu şoma îngrozitor. Dar îi ştiam cantitatea neuronală funcţională, îl vedeam zilnic. Era la un pas, la doi, spuneam bancuri şi scria cu pixul meu. Şi totuşi, acum, zâmbetul meu exprima inhibarea totală a oricărei funcţii cognitive. Poate aţi vrea să ştiţi şi sfârşitul, de o pagină povestesc despre decoruri şi anestezii neuronale; sfârşitul a fost tragic, superficial, kitchist, douămiist de prost gust, cu detalii despre bruneta tolănită vizavi, pipăită de colegul lui, pipăită şi de el o dată din plăcere, a doua oară din plictiseală, a treia oară nu, şi nu, nu bea că face prostii şi agaţă fete şi e legat de gât de prietenă. Aţi văzut torente de mocirlă prăvălindu-se peste versanţi? Sau măcar o ploaie de vară furioasă, în care noroiul îşi pierde orice formă senzuală?

În poziţia mea fetală a survenit o singură schimbare, subtilă şi glacială. Nu mai auzeam nimic, simţeam că tocurile mi se afundă în noroi, vedeam cum curge în torente maronii lumina din veiozele suspendate deasupra ringului, unde extaziaţi oamenii nu vedeau puhoiul venind. Ploua cumplit în subsol. Cred că ceva mai târziu mi-am recuperat maşinal haina, şi uşor, să nu alunec, am plecat. N-aveam nimic, nimic decât gâtul rupt încă de la intrare, dar acum simţeam că mă doare.