Fusese timid şi împiedicat de mic. Părinţii l-au sprijinit, însă cu timpul ajutorul lor s-a transformat într-o presiune care îi antrena voinţa în bătălii. Tot de atunci se simţea călcat în picioare, inferior. Ades judecat, rar acceptat. Deşi greoi în exprimare, citise mult. Era frate cu Nichita Stănescu, Blaga; dar pe Arghezi îl excludea din grupul său elitist. Se pare că nu se înţelegea cu Blaga. Totusi, îi era imposibil să-şi reunească sufletul în mesaje verbale. În luptele lui cu cuvintele perfecte pentru sentimentele-i perfecte devenea plictisitor şi deloc spontan. Aveai uneori impresia că orice informaţie primită o analiza din trei unghiuri diferite, pe trei raţionamente diferite. Procesul se traducea în întârzieri ale răspunsurilor până la câteva secunde. De aceea, primele 30 de secunde în discuţiile cu el erau critice. Dacă rezistai tentaţiei de a pleca până el îşi bâlbâia primul răspuns, atunci aveai parte de un partener de discuţii cu adevărat interesant.

Ea era opusul lui. Puteai să juri că e capabila să scrie, să cânte, să danseze şi să dea două examene până el închega o frază. Îl bulversase. Era tot ceea ce el nu a putut fi niciodată. Era de nestăpânit. O vedea liberă şi mereu antrenată într-un joc al vieţii care îl atrăgea în vârtejul ei. Atunci erau momentele în care îşi vedea lanţurile grele, le simţea şi îşi ura obişnuinţa de a le căra în lume.

Avea multe lanţuri. Uneori îl vedeai la cursuri cum se apleacă sub ele încordându-şi braţele lângă trup, stând nemişcat, arc... Privind-o. Ea zâmbea mereu unora şi altora. Zâmbea şi el când o vedea. Îl ajutase mult, mai ales la început. Într-o zi i-a trântit două cursuri pe masă :

- Uite ce ţi-am adus! Eu mai am un exemplar din ele. Poftim, sunt alte tale, şi i-a zâmbit cum făcea mereu. Radia în ochii lui. El îi urmă linia braţului pănă la cursurile de dimensiuni monstruoase.
- Nu, sper că nu trebuie învăţat tot…
Vru să-i mulţumească dar ea nu mai era atentă. O auzi scotocind în ghiozdan, profesorul intră, iar el, deşi căuta de zece secunde cuvinte să-i mulţumească, nu mai apucă. La câteva zile, între tăceri încurcate o anunţă de trei ori ca vrea să-i spună ceva, dar se poticnea în mijlocul frazelor. Într-un sfârşit o invită la un ceai special preparat de el. Ea acceptă temându-se de să nu-i rănească sentimentele. Îl vedea fragil şi nu ştia niciodată ce gândeşte. O servi cu ceai de coacăze. Îngrozitor.

- Odată un indian iubea o americancă…

Ea zâmbi deşi nu înţelegea de unde pornea gândul lui în acea zi. Şi-apoi, el mereu vorbea aşa, fără noimă. Parcă niciodată nu încheia ce avea de spus.
- S-au căsătorit şi s-au mutat la New York… aa.. Ştii, atunci când.. hm.., făcu o pauză străduindu-se să-şi găsească cuvintele.
- Când? întrebă ea cunoscându-i ritualul.
- Când la curs…
- Care curs?
- Atunci când mi-ai dat cărţile…
Zâmbea din nou năucindu-l. Era uimită, niciodată nu putea prezice de unde îi ţâşnesc gândurile. O amuza. Asteptă..
- Ştii, cursurile acelea două..
- Da, da… Ştiu..
Iar se lungea şi începuse să o scoată din sărite. Încerca să se abţină, să-l înţeleagă dar nu-i reuşea.
- Atunci n-am reacţionat cum trebuia. Tu ai fost aşa drăguţă…
Acum înţelegea. Voia să-i mulţumească. "Dar.. ce-a facut el?" Nu-şi mai amintea. Asta o făcea să se simtă prost. În fond, se pare că el se gândise mult la asta. "A zis ceva şi eu n-am auzit?"
- Ştii.. sisteme de valori diferite, ca şi.. cu indianul şi soţia de origine americană.
Era complet pierdută în spaţiu. Un dialog cu un asemenea om era ca un imens joc puzzle căruia îi uiţi piesele pentru că se colorează atât de încet încât te plictiseşti.
- Atunci m-am gândit cât am de învăţat în loc să-ţi mulţumesc. Aşa că.. vreau să.. îţi mulţumesc. Acum. Aa… mulţumesc.
- Nu-ţi face probleme. Ştiam că aşa gândeai, îi spuse privindu-l în ochi. "Mda, dezacordată şi falsă." Nu-l auzise spunând ceva atunci şi nici nu se gândise la asta mai mult de două secunde.
- Şi cum ţi-am spus... s-au mutat la New York. Iar el i-a daruit o.. vacă, continuă el zâmbind încurcat, ca să-i arate cât o… Preţuieşte.
Ce rost avea povestea asta în context? Nu mai conta. El era un artist al timidităţii, poticnelii şi bâlbâielii. "El cu ciudăţeniile lui..." Îl observa cu drag şi nu se mai mira de ce spunea.
- Ea nu i-a înţeles gestul pentru că nu ştia cât de valoroasă era vaca în cultura lui. Uite.. aşa am făcut şi eu cu.. cursurile. Am gândit diferit… ca americanca, dar.. mă îndrept acum.

În sfârşit înţelegea şi ea. Îi arată, din nou, că în spatele cleştilor lui era o gândire vie, deşi ades ermetică şi blestemată cu o limba legată. L-ar fi strâns în braţe, dar asta l-ar fi blocat. Aşa că a făcut ce făcea mereu, i-a zâmbit să-l dezmorţeasca. Brusc, el se ridică luând cana ei cu ceai de coacăze şi scăpând-o de experienţă. Cu tot cu cană disparu în cealaltă cameră. Ea rămase aşteptând. "Ce face?" Se rezemă de cadrul ferestrei, "ei, ce contează… aşa e el" şi privi afară : soare, alei, tomberoane. Îl auzi mormăind ceva pe hol. Nu auzi exact ce spunea.

- … vrut o vacă adevărată.

Pufni în râs. "Ce are acum cu vaca? Am priceput. Gata!" Surâdea larg cu degetele răsfirate peste buze şi se întoarse de la geam direct în ochii lui. O privea arzând, din spatele lentilelor copilăreşti, cu ochi de bărbat. Pentru prima dată, prezenţa lui o înjunghie în piept şi o dezbrăcă de zâmbet.

- Aşa că ţi-am luat una albastră… uite.. îţi place Milka?
- Şi.. ne mutăm la New York? Întrebă ea încurcat şi bâlbâit, împiedicat în sine.
- Îndată ce ne căsătorim, îi spune şi zâmbi degajat întregii lumi "aşa cum tu m-ai învăţat".

O viaţă a privit-o şi a încărunţit. Şi-a aruncat lanţurile departe si nu asupra copiilor lor. Apoi le-a adunat şi le-a îngropat în ograda părintească. Şi-a îndreptat spatele aşa cum n-o făcuse niciodată adolescent fiind. A scăpat de toate lacătele, dar nu şi de ceai.

- De ce-ai povestit de noi la persoana a treia?
- Pentru că atunci erau un tu şi un eu diferit de cel de azi.
- Atunci.. povesteşte de noi cei de azi.
- Nu pot.
- De ce?
- Nici acela nu există… Doar un eu. Să povestesc despre eu sau... Povesteşti tu?
- Povestea ar fi aceeaşi.