(într-un oarecare lucru..)

Punctul de pornire. Realizez acum că iubirea nu este începutul. Ea se încadrează la daune colaterale într-un război cu noi înşine. Se încadrează la cuiele de care te agăţi disperat şi orb ca să mergi mai departe. Întâi mergi pentru că iubeşti, apoi în numele iubirii, apoi iubirea moare. Moare sufocată tocmai de elementele care au născut-o, de nevoile fundamentale neclarificate care îi subjugă pe ambii parteneri. Ei pleacă cu aceleaşi goluri şi insatisfacţii, însă amplificate, ceva mai depresivi şi închişi, ceva mai prăbuşiţi şi ceva mai alarmaţi de numărul resorturilor rupte în ei.

Sunt puţine lecţiile despre iubirea adevărată. Rar suntem capabili să le distingem şi chiar mai rar să le asimilăm, să coborâm în noi, să depăşim complexe, să schimbăm.

Viaţa este un şir de lecţii care se cer învăţate. Un clişeu. Real. N-a spus nimeni că ele n-ar fi. Ni se serveşte mereu acelaşi fel de mâncare, până învăţăm lecţia şi cerem vieţii să ne servească masa potrivită. Ideologia reîncarnărilor spre Nirvana ar oferi astfel o marjă de eroare foarte confortabilă. Ai atâtea vieţi să te risipeşti. Dar Isus e mult mai exigent. “Ai o viaţă, apoi te judec” destul de presant aş spune. “Prin mine ajungi la mine!” Dar cine sunt eu? Cum să te gasesc pe Tine dacă nu mă găsesc pe mine? Cu ce să vin? Cu ochii legaţi te caută mulţi şi zbiară că nu exişti, pentru că nu te descoperă cu adevarat niciodată, pentru că nu descoperă Iubirea.

Căutăm “.. juste un peu de silence”. Şi căutăm numai când doare. Suferinţa s-ar spune ca e un lucru rău. Doar toţi visăm cu ardoare fericirea. Orice nu se ridică la înălţimea acestui sentiment e o ratare, e timp pierdut.
Doare! Mergi la medic să-ţi amelioreze starea ancorată în material, ca să rămâi agăţat de acelaşi cui material, fără să schimbi nimic în tine, decât uneori medicamentele, mai puternice. Suferinţa însă e lecţia primordială. Iubirea e doar un scop nobil a cărei percepţie a fost denaturată prin intermediul mediei şi exagerării laturii ei sexuale.

Nimeni nu ne învaţă să iubim, însă ne învaţă cum sa ne pierdem capetele, cum să ne aruncăm sufletul pe geam la prima mângâiere, cum să avem orgasm pe o canapea învechită, un orgasm ascuns şi furat, în urma căruia parşiv de micinos să susurăm la urechea celuilalt un “te iubesc”.

Cineva spunea că sexul e doar o staţie pe Drumul iubirii, indiferent unde este plasată: înainte sau după Staţia iubirii. Dar ordinea nu influenţează?
Nu, nu sexul influenţează pentru că sexul nu e altceva decât un alt indicator al coeziunii între personalităţi incomplete, incomplet cunoscute, incomplet maturate, incomplet iubite. Acelaşi om spunea că oamenii au inventat căsătoria doar pentru a face sexul onorabil.

Eu cred că nici unul din aceste aspecte nu atinge problema fundamentală a iubirii, a iubirii care NU E măsurată prin alimentarea lipsurilor celuilalt, care NU E măsurată prin complexe primordiale care se cer satisfăcute, împlinite prin iluzia celuilalt.
Şi cred că iubirea pură, nedenaturată nu se poate naşte decât între conştiinţe complete din punct de vedere spiritual, sufletesc şi trupesc. Doi oameni compleţi vor iubi complet unindu-se într-un cerc perfect, fără timp. Cum? Nu ştiu. Sunt idealuri.

Şi cum vedeţi, sunt incompletă, şi de fapt n-am nici o definiţie a iubirii, deşi mă încânt cu idealuri. Dar nu pot sa renunţ la ideea de a iubi într-o normalitate atât de rară încât a devenit anormalitate, iar asta sa se întâmple, imediat după ce mă voi cunoaşte, ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Am nevoie de o oglindă, să iubesc reflexia fără legi raţionale. Cred ca e posibil. Cum nu ştiu, eu doar cred.