“Haos cu fărâme de iubire” îmi spune. Mai demult era "paradis cu fărâme de iubire". Se pare că în timp toate lucrurile bune se transformă. Nu, nu mor, nu dispar, se transformă. Paradisul în haos, iubirea în ce? Ură? Nu, nesiguranţă: veşnica lipsă de plasă în golul în care te arunci ca un dement pentru că, deh, iubeşti, deci păzea că trebuie să mă izbesc de asfalt de la 10.000 de metri. Dar eu am zburat, voi v-aţi continuat existenţele mizere pe asfalt, aţi coborât cu liftul, nu v-a crescut nivelul adrenalinei, aţi viermuit sentimente, voi.. voi nu aţi iubit! Voi nu aţi înghesuit într-o cameră o iubire mult prea vastă pentru o cameră fără aerisire. De ce atât de vastă? Păi să vă explic. În cameră eram noi doi şi iubirea, şi părinţii lui, şi părinţii mei, şi himerele fostelor noastre iubiri, şi doi-trei psihologi, şi teancuri de cărţi, şi filozofi ce ţineau teorii în grabă şi totuşi nu terminau niciodată. Ne băteam cu toţi ca să-i dăm afară, poate, poate, la sfârşit, când vom fi singuri vom avea timp să ne iubim. Ne mai băteam şi între noi. Poate nici nu ne iubeam. Poate ne-am închis în cameră din vanitate şi prostie. Ne-am închis în cameră cu toate lighioanele fără să avem arma cu care să le omorâm: fără iubire. Deci, iubitul meu, de ce taci?"

E noapte în apartamentul mic. Televizorul se aude în fundal dar nimeni nu îl aude. E acolo doar pentru a omorî sentimentul de singuratate, care se găseşte în camera lor în mod paradoxal, având în vedere aglomerarea de personalităţi, de fosile şi sfafii.
- Lasă-mă, sunt obosit.. îi spune încet.
Nu o priveşte pentru că nu poate.
- De ce?
- Muncesc toată ziua, nu vezi?
- Te ascunzi toată ziua.
- Hai, lasă-mă… se ridică îndreptâdu-se spre bucătarie, şi cât mai departe de ea, cât mai departe de orice durere. Seara asta nu vrea să se lupte, ea nu înţelege?
Nu. Ea îl întreabă de suflete. Ce procent din al lui sunt plăcuţe de metal şi atele vechi, uitate. E sarcastică, îi muşcă din degetele cu care stinge lumina în camera lor.
- 95 la sută!
- Superb, avem 5 la sută. Să construim o viaţă!
- Cei 5 la sută sunt stâncă.
"Pleacă. Seara asta nu vreau să trăiesc, tu chiar nu înţelegi?" Se ascunde pe unde poate, stinge lumina, trage perdelele, se vâră în dulap trecând pe lângă ea şi toate lighioanele, şi fuge de iubire innebunit.
"Nu! Nu te vreau. Nu te iubesc.
“Nu am chef azi, n-am chef de nimic, de vodcă sau de gin, tequila, rom sau vin, tigari, nu mai vorbesc, iar pe tine… pe tine te urăsc” Să ne trăieşti Chirilă prin orice dulap dormi tu!"
- Ce simţi? îl urmează ea pe întuneric..
- Nu ştiu.
- Dar pentru mine ştii ce simţi ?
- Nu, sunt doar dileme, ma cunoşti...
- Eu nu ţin de dilemele tale, sunt din afara ta, ar trebui să-ţi fie clar!
- De ce?... Am probleme cu toate relaţiile. De ce să fii tu diferită?
- ....Sunt şi te intreb sentimente. Ele sunt sau nu, punct. Ce simţi?
- Dar înţelege, femeie, nu ştiu!
- Na!! gesticulează exasperată, cât mă ajuta discuţia asta! Soluţii? Să mă vâr în dulap după tine? Să ne ascundem amândoi de mămica şi tăticu`, de fosta iubită care priveşte pe gaura cheii când eu am orgasm? Ieşi!
- Asta nu se rezolvă pocnind din degete!...
- Îţi cer doar să vrei.
- Vreau!
- Ieşi!!
Dormitorul amuţeşte. De fapt, se ceartă atât de des încât tăcerea fu uimită să se găsească acolo. Uşa unui dulap scârţâie din când în când, televizorul moare spre dimineaţă, când noaptea refuză să părăsească încăperea. Pe la colţurile tavanului şoptesc căderile.

"Ah, ce credeţi? Mămica îl privea din spate, peste umărul meu, iar tăticu` îl bătea pe umăr la fiecare nouă despărţire : “aşa, răzbună-mă, băiete”.
Mă întreb ce caut în camera asta cu monştrii şi dependenţe imaginare de sânge? De ce mă arunc de la 10.000 de metri în gol fără plasă când el se ascunde în dulap şi reinventează frica din tăceri şi sadism? Ah, pentru că îl iubesc. Serios? Păcat. Evident că el n-a ieşit din dulap."