La Pedrera -2-

Uşa se închise şi dincolo de ea rămaseră norii alungând oamenii, străzile aşteptând încinse, frunzele îmbrăţişând crengile presimţind vijelie.

Interiorul îl copleşi. Zidurile se căptuşeau unele pe altele, în culori inventate. Plăti şi începu să urce înspre acoperiş. Undeva, o uşă îi era interzisă. Zâmbi. I se părea chiar normal, o astfel de casă trebuia să aibă nu una, ci sute de uşi tabu, ca şi cum toate poveştile din lume ar fi poposit aici în cele din urmă şi-ar fi uitat să mai plece. Mâna pe clanţă, bineînţeles că-i descuiată, dincolo nu se deschise un hău nu năvăliră monştri, doar un glas izbucni dinspre toate ferestrele deodată: Estas el cartero?
Nu, nu era poştaşul, dar în loc de răspuns duminicile îl luară pe sus. Citesc. Acum citesc, tati, tati citeşte o carte tati scrie ia-ţi cartea ta şi citeşte tati scrie acum un articol dar ai spus că după ce termini cartea ne jucăm dupa ce termină cartea tati scrie articolul despre carte am să scriu numai poezii şi scrisori când o să fiu mare nu cărţi să văd despre poezii ştii să scrii tati? de ce scrisori, Dorin? Privirea lui fixă, concentrată, pentru că mami primeşte mereu scrisori şi tu nu care va să zică totul se întorcea în cele din urmă la el, Dorin uitându-şi supărarea, chemându-şi viitorul cu toate culorile pregătite.

Ochii mari, albaştri, de sub un breton tăiat cam strâmb, gura fremătând de întrebări, şi totuşi în aşteptare. Ce fel de copil ştie să aştepte la vârsta asta? Se aplecă, şi o privi serios de la nivelul ei: No, no soy el cartero. Soy Tudor. Y tu, como te llamas?
O cheamă Tamara. Aştepţi o scrisoare, Tamara? Abuela îi spusese că mami şi tati aşteaptă în Statele Unite poştaşul să-i trimită scrisorile. Dar poştaşul are mulţi de vizitat şi de-aceea la ei cred că nu a ajuns încă. Tu l-ai văzut? Îl cunoşti? Îi făcu semn să se apropie mai tare şi-i şopti la ureche: eu cred că îl ştiu, a urcat într-o zi un bărbat îmbrăcat în negru şi-a vorbit cu Abuela, i-a dat ceva, eu cred că era o scrisoare, dar ea nu a vrut să mi-o arate, cred că a uitat să-mi lase şi mie era şi supărată Abuela cred că i-a lăsat o scrisoare greşită mereu spunea că asta e o greşeală că asta nu trebuia să se întâmple şi avea lacrimi în ochi. Şi mie îmi dau lacrimile uneori, mai ales când mă sui pe acoperiş seara şi prietenii mei sunt plecaţi atunci nu am cui să-i povestesc despre mami ştii eu semăn cu mami şi mă-ntorc aici, la fereastra asta albastră uneori plouă ca acum şi Abuela vine şi-mi şterge lacrimile eu îi spun că am stat cu fereastra deschisă şi că ploaia intră uneori până la mine, dar ea îmi tot spune că în casa asta plânsul are ecou şi că ea ştie mereu când plâng.

Sprijinit de un perete, Tudor urmăreşte frunze şi crengi încolăcindu-i braţul, străpungând limita picturii, o ascultă pe Tamara, piciorul drept i-a amorţit, dar fata stă aplecată şi-i şopteşte pe nerăsuflate umbrele acestei case, acum îi pare rău că nu i-a spus că el e poştaşul ba nu acum îi pare rău că nu e chiar poştaşul ar fi venit de departe ar fi atins poarta şi-ar fi urcat drept la ele, le-ar fi adus speranţe în plicuri ar fi gonit ecouri.

Cine sunt prietenii tăi, Tamara? Cum, nu-i cunoşti încă nu ai urcat? Ţi-i arăt eu, haide. Roată privirea pe la uşile vecine, urmele lacrimilor se topesc în bărbie, mâna întinsă promite deschise celelalte uşi ale casei.