La Pedrera -1-

Dimineţile suna în ţară, întotdeauna la timp pentru a-l prinde pe Dorin înainte de a pleca la grădiniţă, şi-i asculta toate visele visate şi mai ales pe cele imaginate, râdea ştergându-şi lacrimile, uneori reuşea chiar să strecoare un tati te iubeşte mult mult înainte ca Dorin să trântească receptorul ţipând vin acuuuuuum maaaamiiii. Seara nu suna niciodată, îşi spunea că nu vrea să-l trezească din somn, dar ştia bine cât de teamă îi era să audă vocea ei, calmă şi puternică, întrebându-l ce castele a mai clădit pe plajele Barcelonei în ultimul timp. Era felul ei de a-l tăia periodic în acelaşi loc, atunci când vedea că s-a oprit sângerarea.

Cafeaua rece de seara, oraşul tremurând gălbui într-un început de toamnă, miros roşiatic de la florile de pe terasa de vis a vis amestecându-se cu cel de pâine prăjită cu unt şi dulceaţă. Îi era dor de ploi, le simţea aşteptând undeva după munţi, pregătind scenarii împreună cu norii. Trebuie să văd marea astăzi, îşi spuse.

Drumul spre birou: niciodată nu îşi lua maşina, îl înnebuneau parcările, metroul, oamenii luaţi pe nepregătite de încă o zi, căldura care cobora încetinind privirile, toate astea se obişnuise a le primi ca un cerşetor de senzaţii. La urma urmelor, ce ar putea căuta cineva nevoit să scrie în fiecare zi o altă povestire? Orice pasiune suferă transformări dacă este supusă unei constrângeri, scrisul devenise muncă, revista îl plătea să le ofere oamenilor propriile poveşti învelite în coperţi lucitoare.

Nu se putuse obişnui cu orele libere la prânz, îl lua întotdeauna somnul dacă mânca, aşa că prefera sa meargă în parc, cu un bitter fără alcool, citea ziarul sau o carte, alteori stătea pe iarbă şi făcea fotografii sau pur şi simplu mânca o îngheţată. Îi venea atât de uşor să îşi trăiască viaţa ca trezit din somn între oamenii aceştia – trecători.

Mai încearcă, Lia, e oraşul în care am visat amândoi să creştem, să ne creştem copiii. Chipul ei mai frumos decât oricând – aşa frumoasă eşti când eşti puternică şi supărată îi spunea Tudor cu încântare la începuturi, chipul ţi se subţiază, nasul e parcă mai cârn, ochii mai verzi, obrazul mai bine conturat – buzele ei mai albe, părul scurt ciufulit cu mâna inconştient: Plecăm, Tudor. Poţi rămâne să ne cauţi visele în nopţile lungi ale acestui oraş care pe mine m-a sufocat.

Văzu marea la sfârşitul acelei zile, îi ascultă cu umbre în ochi chemarea îndreptată spre munţi, plaja îi intră în toţi porii – astăzi sunt mai predispus să-mi intri în piele, îi şopti. Undeva pământul se întoarce spre mine, undeva cuvintele îşi găsesc echivalent în viaţa reală, undeva mansardele sunt făcute şi pentru iubire, şi pentru romane... pero yo estoy aqui.

Se grăbea astăzi; simţea de-acum, ca mulţi dintre cei care trăiesc mai mult timp în Barcelona, că prima ploaie va veni curând, inundând toată coasta, cu norii coborâţi direct deasupra balcoanelor. Primul tunet îl găsi chiar în faţa Casei, fără să vrea se opri pendulând între ritualul de a fi udat până la piele şi pretextul pe care îl tot chemase de atâta timp. Deasupra lui, valurile chemau val.