Trecea în fiecare zi prin faţa unei case din piatră, cu balcoane purtându-şi ornamentaţiile de fier forjat aşa cum pomii îşi poartă primăvara promisiunea florilor. Seară după seară, pasul învăţase apropierea înaintea ochilor, şi cadenţa lui se rărea pe măsură ce casa creştea, cenuşie. I se părea, de la o vreme, că şi strada are alt aer în faţa acelei case, parcă mirosea a liliac şi a struguri negri totodată; zgomotele se înfundau în zidurile ce se prelingeau unele într-altele. Nu zărise nici o linie dreaptă, casa avea o formă oarecum ovală, cu faţada ondulată, uşa boltită, ferestrele clipind din piatră. Până şi acoperişul, atât cât putea el să îl vadă, se amesteca, la ceasul la care trecea el pe-acolo, în albăstriul cerului.

În oraşul care, pe măsură ce devenea mai prietenos, îşi ascundea mai bine ura pe străzile lăturalnice, acolo unde creşteau laolaltă copii de emigranţi, gunoaie şi trotuare sparte, Tudor căuta instinctiv pe feţele oamenilor pe lângă care trecea lumina pe care el o simţea în fiecare dimineaţă răsărind din mare şi inundându-i plămânii. Îşi imagina că trebuie să se fi născut cumva păşind deja, pe dedesubtul balcoanelor aproape lipite, pe străzile pavate cu piatră, printre portocali şi cactuşi imenşi, mirosind dafin în ceaşca de lapte a dimineţilor. Le vedea degetele pictând în somn, chiar dacă păşeau uneori absenţi, aşteptându-şi orele petrecute în parcuri, pe plajă sau în baruri.

Din toate astea, casa îi vorbea pe altă limbă, o catalană în care cuvintele urcau mereu, făceau jocuri magice şi se transformau din fier în frunze, din piatră în ochi, din linie în culoare. Ştia bine că într-o zi va intra şi va căuta urmele lui Gaudi păşind pe marginea acoperişului, privind cerul în spirală, dar serile se îngrămădeau una în spatele celeilalte, obosite, sărate, oraşul îi era deja prea mult ridicându-se de la picioarele lui, nu se putea hotărî să-l vadă dintr-o dată anapoda, coborând. Aşa că mergea în continuare spre apartamentul micuţ în care îl aştepta doar laptopul, berea în frigider şi, din când în când, câte o carte (era singurul lux în lumea aceasta pentru care cultura însemna algo amado, nunca deseado) - celelalte obiecte tranzitorii având doar culoare, rareori formă între pereţii albăstrui, şi se oprea din ce în ce mai des lipindu-şi urechea de peretele casei, ascultând valurile lovind oraşul.

Uneori, când degetele i se opreau deasupra tastaturii şi cuvintele se unduiau reci prin aerul nopţii, ochii căutau fără voie o anume depărtare, dincolo de marginea terasei, undeva unde marea şi lumea se sprijineau pe aceiaşi stâlpi niciodată aleatorii, unde coşuri mari de fum străjuiau în armuri mozaicate cerul care altfel s-ar fi coborât până în sufletele oamenilor... acolo unde armonia isca dimineţile oraşului adormit.

Apoi gândurile se adunau iarăşi asupra scrisului, străzile închideau pleoape mari peste vise, nenăscutul aşteptând prilej şi pretext... la fantasía.