[Se dedică lui lui Ion Jorz. Declarȃndu-i armistiţiu unilateral. Şi ȋntinzȃndu-i o mȃnă cordială. (Să nu uite să mi-o ȋnapoieze). Pentru că amȃndoi avem simţul umorului. (Care, cȃte o dată, dă pe «dinafară» - locuţiune adverbială cf. DOOM; nu-i vina mea)]

0.

„Turtă dulce - panorame - tricoloruri - bragă - baloane - soldaţi - mahalagioaice - lampioane - limonadă - fracuri - decoraţiuni - decoraţi - doniţe - menajerii - provinciali - fluiere - cerşetori …. - fotografii la minut - comédii - tombole - Moftul român nr. 8 - oale - steaguri – flaşnete - … - scrânciob: cele din urmă invenţie care era şi la expoziţia americană - pinteni - biciclete - cai - vite - jandarmi - basmale - telegrafişti - …. - nepoate - mătuşi - ţaţe - neni - unchi - veri - văduve - orfani - portretul ţarului - Moartea vânătorului - icoane - bricege - …..- boi - hârâitori - Prima societate de bazalt şi teracotă - Stella - sticle - fân - cercuri - doage - …- ibrice - turci - lighene - doftorii de bătături - săpun de pete - madipolon - ace englezeşti - ….- Marsilieza - lulele - luleaua neamţului - Deşteaptă-te, române! - sacâz - sifoane - ciucalată - …..- Leul de mare - "Vasilache" - copilul cu trei picioare - încercarea puterii - distracţia americană - belciuge - fonografe - …- Bragadir - fisticuri - Luther - beigălă - Opler - ….- guvernamentali - opozanţi - Visul Maichii Precistii - Minunile lui sf. Sisoie - Alexe, omul lui Dumnezeu - borangic - ţâri -…. - velinţe - altiţe - bibiluri - fote - perdele - ştergare - marame -…. - porci - mătănii - paiaţe - rogojini - parfumuri - ciorapi - iminei - ghete - cizme - papuci - mătăsării - piepteni - drâmburi - darace - cobze - pomadă - …- orice obiect 30 de bani - …5 bani cafea gingirlie! -… - prafuri de pureci -… - pensionari - suprimaţi - popor - seniori - dame - …- intelectuali - artişti - poeţi - prozatori - critici - burgheji - tramcare - tramvaiuri - …. - copii pierduţi - părinţi beţi - mame prăpădite - guri căscate - praf - noroi - murdărie - infecţie - lume, lume, lume - vreme frumoasă - dever slab... –
Criză teribilă, monşer!”
Scuze pentru acest lung, dar savuros, citat caragialesc. Din "Moşii" şi nu "La Moşi", de acelaşi autor (confuzie întreţinută de unele capete luminate de critici literari - nu spun care, persoane însemnate). Citat care creează, sugestiv, printr-o enumerare ce pare fără sfârşit, o seducătoare realitate (balcanică) cu tehnica unei enumerări haotice, dar extrem de consistentă în logica unor alăturării ce par alandala. Şi care mă transportă (re-transportă) în propria mea existenţă (rrromânească), făcându-mă şi acum s-o simt (re-simt), suspendată între Occident şi Orient. Drept un mozaic a cărui ordine secretă o intuiesc, dar nu o pot exprima.

1.

Nu altfel pare a putea fi caracterizat, la o primă vedere, peisajul actual al logicii. Între ea şi fizica cuantică existând o strânsă interdependenţă. Deoarece începuturile descoperirilor din fizica particulelor elementare se suprapun cu apariţia logicii polivalente. Care, extrem de rapid la scara timpului istoric uman, a condus la spargerea logicii clasice, pe tărâm aplicativ, în tot soiul de logici (mai mult sau mai puţin) «paraconsistente»: logica cuantică, cea probabilistică, a paradoxurilor, a non-liniarităţii, cea sub-structurală, etc., etc., etc. Cum proliferează şi particulele elementare. Unele «prezise», altele «virtuale»; puţine dintre ele confirmate, direct sau indirect, experimental.

2.

Voi menţiona doar două fapte din cuantic (nivelul acestei «materii stranii» - Alfered Kastler [1]).

Este vorba, ȋn primul rȃnd, de experimentul (mental) ERP (Einstein-Podolsky-Rosen) care, după un timp de la enunţarea sa, îl face pe John Bell să enunţe o teoremă (i se spune, mai corect, «inegalitatea lui Bell», pentru a preciza lucrurile). Pe care nu o redau în forma sa extrem de complicată. Dar care afirmă, sus şi tare, că în cazul a două particule elementare care au inter-acţionat vreodată, orice nouă acţiune ulterioară asupra unei dintre ele se re-simite (transmite) instantaneu şi asupra celeilalte. Chiar dacă, de exemplu, una este pe pământ şi alta pe lună. Şi, culmea, această teoremă îşi demonstrează, prin experiment «obiectiv», validitatea (mă feresc să spun «adevărul»). Ȋncetăţenind, ȋn lumea cuantică, şi, mai ales, subcuantică, un nou principiu, cel al „inseparabilităţii”.

Al doilea fapt, poate şi mai straniu, este « efectul de super-poziţie». El se poate descrie, din punct de vedere matematic, dar nu şi explica, prin introducerea, puţini ştiu, de către Cardan, a numerele complexe (cu partea lor reală şi cea imaginară). Cardan, care nu a inventat numai axul cardanic. Efect de super-poziţie despre care Roger Penrose [2] ne informează: „Nu putem spune, în limbajul obişnuit, ce înseamnă pentru un electron să se afle într-o stare de super-poziţie în două locuri în acelaşi timp (s.m. G.M.)….Trebuie să acceptăm pentru moment acest tip de descriere [şi realitate] pentru sistemele nivelului cuantic. Astfel de super-poziţii constituie o parte importantă a construcţiei actuale a micro-lumii şi ne-a fost relevată de Natură”. Ceea ce aruncă, pur şi simplu, în aer orice încercare de a ne imagina că undele sunt doar o interpretare a probabilităţii statistice de apariţie a unei particule elementare! Iar un astfel de efect a apărut, ȋnainte de a fi teoretizat, la nivel experimental (şi, deci, «obiectiv»). Pentru că, o voi spune simplu, fără a intra ȋn considerente legate de interferenţa undelor de lumină. Şi rămȃnȃnd doar la «particule». Dacă un electron este trimis spre două fante (destul de apropriate), acesta trece, efectiv-simultan , prin ambele. Ca şi cȃnd ar fi, ȋn acelaşi timp, «doi», ȋn locuri diferite. Contradicţie clară, după logica «clasică» (aristotelică).

Cele de mai sus şi multe altele, l-au făcut pe Einstein să exclame: „Dumnezeu nu joacă zaruri!”. Ȋn sensul că era contrazisă pȃnă şi eleganţa şi armonia Teoriei sale a relativităţii generalizate. Care ȋngloba fizica clasică (galileo-newtoniană) ca un caz particular. Şi să treacă la căutarea unei teorii unitare (a cȃmpului) prin care să integreze cele patru forţe fundamentale ce acţionează la nivelul particulelor elementare: electro-magnetice, gravifice, interacţiuni slabe, interacţiuni tari (primule două fiind puse ȋn evidenţă ȋnainte de apariţia fizicii cuantice). Ȋncercare nereuşită de Einstein. Şi nereuşită nici de cei ce i-au urmat, pȃnă ȋn zilele noastre. Deoarece nici aceştia n-au fost ȋn stare să integreze decȃt trei dintre ele (gravitaţia rămȃnȃnd pe dinafară), ȋn cadrul «Modelului standard». Chiar şi acesta fiind ȋncă discutabil (a se vedea experimentul actual LHC – Large Hadron Collider - prin care se caută aşa zisa «particulă a lui Dumnezeu» care l-ar valida; şi care l-a făcut pe Higgs, cel care a prezis existenţa acestei particule – ateu de felul său – să se revolte la auzul unei asemenea blasfemii gazetăreşti: Cum? Dumnezeu să-mi ia locul?!)

3.

Revin la logică.

Jonglând cu seturi de principii noi, e.g. înlocuind unul sau mai multe dintre principiile aristotelice: cel al necontradicţiei cu cel al complementarităţii, cel al identităţii cu cel al diferenţei, cel al terţului exclus cu cel al terţului inclus…Sau inventând altele noi, cum ar fi cel al exploziei sau cel al ubicuităţii, logicile «paraconsistente» ȋncearcă să ţină pasul cu noile «realităţi». Relevate de fizica micro. Dar care, se descoperă acum, că se manifestă şi la un anumit nivel macro. Adică ȋn societate. Unde, modelele galileo-newtoniene, transferate din fizică, perfect corelate cu logica aristotelică, se dovedesc că au fost (şi sunt) un corset (un fel de botniţă) introdus cu forţa de «raţionalitatea» iluminist-triumfătoare aliată cu empirismul pozitivist al cauzalităţii stricte.

De fapt aici, ȋn logică, lucrurile au luat o turnură şi mai neplăcută. Şi aceasta deoarece, pȃnă acum, se credea implicit că numai aplicȃnd logica clasică (de sorginte aristotelică), se putea gȃndi corect; adică ȋn mod «universal» valabil; se mai poate zice şi «coerent», forţȃnd puţin lucrurile ȋn raport cu exprimarea specialiştilor ȋn domeniu; vă rog să-mi permiteţi această licenţă. Şi, deodată, logicienii se apucă să inventeze tot soiul de logici particulare – şi tocmai pentru că sunt particulare au fost denumite «paraconsistente» - pentru o mulţime de cazuri de excepţie, descoperite acum şi care par a prolifera la nesfȃrşit. Se ajunge astfel, nici mai mult nici mai puţin, la «impredictibilitate». Pentru că orice sistem logic propune nişte axiome şi nişte reguli de inferenţă. Reguli de inferenţă care, dacă se aplică consecvent, conduc la deducere de propoziţii corecte (logic) care să derive, ȋn final, numai din axiome. Ori dacă nu mai dispunem de axiome şi reguli de inferenţă universal valabile, orice previziune (deductibilă) ȋncetează. Mai grav, dacă realitatea ne-o ia ȋnainte şi abia post-mortem inventăm o logică pentru orice nouă situaţie «reală» ivită pe neaşteptate, ajungem la non-sens. Sau la apariţia unor teorii noi: cea a Catastrofelor (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine), a Auto-organizării, a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz), a Fractalilor (Mandelbrot) etc., care explică, post-mortem, de ce s-a întâmplat ceva cu totul neobişnuit - numit, de obicei, o "singularitate". Dar nu şi care vor fi evoluţiile ulterioare şi când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel ceva. Pentru că tot a venit vorba: nici un futurolog nu a prevăzut căderea Comunismului! Şi nici criza economică mondială ȋn care tocmai am intrat! Ceea ce mă duce cu gȃndul la Baudrillard care, ȋn stilul său inimitabil, spune [3]: „De fapt, noi suntem orfani de realitate … care [a devenit] numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp”.

Mai mult. O serie ȋntreagă de sisteme de gȃndire, opere filosofice monumentale care au marcat puternic gȃndirea occidentală (şi continuă s-o marcheze), pot fi acuzate acum de o oarece incoerenţă («inconsistenţă» zic logicienii) a «universalităţii». Şi aceasta deoarece, chiar dacă ele difereau unul de altul cȃnd era vorba să se ajungă la limita «transcendenţei» şi să ȋncerce să o depășească, pȃnă acolo se bazau, ȋn mare măsură, pe logica aristotelică. Se şi spunea şi se mai spune, că una din «cheile de control» eficace ca să poţi judeca dacă unul dintre aceste sisteme este desăvȃrşit, o constituie faptul că el (prin autor sau urmaşi) a ajuns la un paradox (aristotelic, fireşte). Cineva poate exclama revoltat: Cum, astfel de opere magnifice trebuie aruncate la coşul istoriei?! Mai mult ca sigur, nu. Pentru că orice text fundamental poate fi receptat ȋn mod diferit – mă refer la cele filosofice şi nu la cele religioase; aici lucrurile sunt mult mai ȋncurcate sau mult mai simple: „crede şi vei ȋnţelege” cum frumos spune Sf. Augustin, sau degeaba le mai citeşti dacă vrei să le ȋnţelegi «conceptual» făcȃnd abstracţie de credinţă . Şi un astfel de text filosofic fundamental poate fi receptat ȋn două moduri diferite. Pentru că atunci cȃnd autorul a ajuns la un paradox (din punctul de vedere al logicii aristotelice) a avut suficientă intuiţie să-l «simtă» şi, mai departe, a mers pe sugestie denotativă. Din acest al doilea punct de vedere, orice astfel de operă, inclusiv cea a lui Aristotel, va dăinui; nu se ştie cȃt. Probabil pȃnă ȋşi va epuiza polisemantismul intrinsec; fiind, de fapt, «operă deschisă» ȋn sensul lui Umberto Eco.

Dar să nu uităm că ȋn acest text ȋncerc să vorbesc de «logică». Ȋn cadrul căreia se zice că „Universul discursului trebuie să fie bine precizat”. Adică orice propoziţie să posede semnificaţie univocă. Şi nu polisemantism. Deci din această perspectivă discut aici.

Prin urmare, revenind la chestiune, daţi-mi voie să constat că, spre deosebire de fizică, logicii i-a lipsit un Einstein care să fi inventat una nouă, mai generală. Şi care s-o ȋnglobeze pe cea clasică. Salvȃnd astfel «universalitatea». Şi aşa s-a intrat direct ȋn ceaţa «paraconsitenţei» evanescente (asimilabilă comportărilor la nivel micro şi, mai recent şi comportării societăţilor, mai mult sau mai puţin, ȋn curs de «globalizare»).

Dar niciodată nu e prea tȃrziu. Şi sarcina asta – de a unui fel de nou Einstein ȋn logică - şi-o asumă dialetheismul ȋn general şi Graham Priest ȋn particular, fără a realiza conştient acest lucru. Că reuşeşesc, sau nu, e altă problemă pe care o vom putea judeca pe baza studiului de caz «Priest» cȃnd se referă la «substanţă». Caz pe baza căruia se pot face generalizări (cred neforţate) cel puţin pentru infinit şi continuu.

Ce se ȋntȃmplă (şi se va ȋntȃmpla) cu alte feluri de logici, diferite de dialetheism dar tot paraconsistente, este cu totul altceva faţă de scopul asumat (neexplicit) de Priest.

4.

Ce spune dialetheismul?

El afirmă, pe scurt, că există, ȋn cadrul unui sistem de gȃndire şi anumite contradicţii (paradoxuri) «adevărate». Ȋn acest fel şi ȋn astfel de cazuri, celebrul „Ex Falso Quodlibet” medieval (regulă de inferenţă prin care din «fals» se poate deduce orice) este abolit.

„Dialetheismul este privit de majoritatea filosofilor (şi anume cei care se bazează ȋncă pe o logică ortodoxă dezvoltată de Gottlob Frege şi Bertrand Russell) nu numai cu neȋncredere, ci chiar cu perplexitate….Această reacţie de respingere provine ȋnsă, potrivit lui Priest, din educaţia logică a unor asemenea filosofi….Autoritatea lui Aristotel, ce nu a fost pusă ȋn discuţie timp de secole…..este cauza [unei astfel de] atitudini rigide. ….Dacă vom reuşi să ne detaşăm de aceste obişnuinţe de gȃndire, vom vedea cȃt de puţin «intuitivă» este, de fapt, ideea că acceptarea unei [anumite] contradicţii ar «infesta» ȋntregul nostru corp de opinii şi credinţe, că o teorie ce conţine o contradicţie este incoerentă ȋn ȋntregul ei. Logica clasică nu ne va mai apărea atunci ca o ştiinţă imuabilă a legilor gȃndirii” [4].

5.

Şi acum, Priest (propriu zis).

Voi repeta, pe scurt, cele spuse ȋn textul anterior referitor «substanţa/materia primă» aristotelică relevate de Priest [5].

Şi anume că, ȋn concepţia aristotelică, „ Materia primă/substanţa nu are esenţă” („Cȃt priveşte materia ȋn sine (substanţa) ea nu poate fi cunoscută”, Aristotel, „Metafizica” ).

Prin urmare, conform tocmai logicii aristotelice, nici o propoziţie de forma: „Substanţa este…..”, ȋn care se ȋncearcă să se stabilească «esenţa» substanţei, nu este adevărată.

Cam acelaşi lucru se poate spune, cel puţin şi despre «esenţa» infinitului şi continuu-lui.

Ce este de făcut ȋn astfel de situaţii? Să fie negate operele monumentale ale unor filosofi anteriori? Nicidecum. Pentru că Priest propune o soluţie. Ce pare credibilă. Şi anume că, ȋn anumite cazuri, paradoxul trebuie să fie admis.

Voi reveni la «substanţa» aristotelică pentru că tot am expus acest studiu de caz şi este comod să-l folosesc ȋn continuare propunȃnd o extensie a sa ȋn alte situaţii similare. Privind lucrurile din punct de vedere logic formal şi, deci, ȋntr-un fel univoc şi nu apelȃnd la sugestii polisemantice.

A spune că „Materia primă/substanţa nu are esenţă” ȋnseamnă totuşi a afirma un fapt. Şi anume că “Esenţa materiei prime/substanţei este că ea nu are esenţă”. Se ajunge astfel, printr-o afirmaţie paradoxală, să se recunoască atingerea unei limite a gȃndirii conceptuale, dar şi depăşirea acestei limite. Ca şi cȃnd ne-am afla atȃt ȋn afara cȃt şi ȋn interiorul unei astfel de graniţe. Sau ca atunci cȃnd ne-am plimba pe un fel de bandă möbius. Care, deşi ea ȋnsăşi paradoxală, se regăseşte şi ȋn natură (cu toate că prezintă o slabă stabilitate ȋn timp). Aşa cum dovedesc unele dezvoltări de serii fractale, bazate chiar pe o formă generatoare de tip «bandă möbius» [6]

Priest numeşte asemenea afirmaţii «ȋnchideri».

Cum reuşeşte el să formalizeze, ȋn cadrul logicii sale, posibilitatea existenţei (numai) a anumitor paradoxuri prin schema sa a «incloziunii» este o problemă tehnică care, ȋn contextul prezent, nu interesează.

6.

Problema dispersiei logicii ȋn alte feluri de logici «paraconsistente», diferite de cea «dialetheistă» a lui Priest, ȋn diverse situaţii aplicativ-particulare, rămȃne deschisă. Şi de aici ȋncolo ȋncepe o sarabandă similară care merge ȋmpreună (şi separat) cu cea din fizica cuantică. Şi care ȋncepe să roadă şi din restauraţia pe care Priest a ȋncercat-o (fără să vrea); cum o face şi fizica cuantică ajunsă la graniţa cu sub-cuanticul. Ambele sosind la cȃte o limită pe care o şi depășesc, rămȃnȃnd ȋnsă atȃt ȋn interiorul cȃt şi ȋn exteriorul ei. Una (logica) la cea a «gȃndirii»; cealată (fizica cuantică) la aceea a spaţio-temporalităţii (dincolo de care imaginaţia „duce puterea … de înţelegere la limita sa…deoarece chiar şi limbajul nostru este prea slab şi învechit pentru a putea exprima [aşa ceva]” cum zice Brian Green [7], unul dintre co-fondatorii Teoriei stringurilor. Şi pentru că pȃnă la Dumnezeu te mănȃncă sfinţii, acolo, peste cele două limite, intrăm ȋn mitologia religioasă. Adică ȋn acea «lume a ȋngerilor [şi sfinţilor]» pe care frumos o descrie Pleşu ȋn bestseller-ul său „Despre ȋngeri”.

Dar despre toate acestea, cu altă sau alte ocazii.

7.

Voi menţiona, ȋn ȋncheiere, că un anumit dogmatism logic-aristotelic a pătruns, ȋn timp (şi chiar şi astăzi mai persistă cu destulă insistenţă) şi ȋn alte domenii decȃt cele ale ştiinţelor exacte. Mă refer aici, aşa cum am amintit deja, la sociologie, dar şi la psihologie şi chiar la psihiatrie (cȃnd se caută lanţuri strict cauzale ale unor evenimente care au condus la dereglări patologice prin psihanaliză şi alte metode mai «up to date»). Mai mult, el pare a se fi extins chiar şi la ştiinţele numite «umaniste». Dintre care filosofia nu e singura. Hermeneutica fiind una dintre ȋncercările de a-l depăşi.

NOTE

[1] Alfred Kastler, „Cette étrange matiére”, Stock, 1976
[2] Roger Penrose, „Shadows of rhe Nind”, Oxford University Press, 1994.
[3] Jean Baudrillard, La Pensée Radicale, Sens& Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994.
[4] Camil Golub, ‘ O perspectivă analitică asupra limitelor gȃndirii’, ȋn « Idei ȋn dialog », nr 6(45), iunie 2008.
[5] Graham Priest, ”Dincolo de limitele gȃndirii”, Paralela 45, 2007.
[6] Roman Popa, ‘Reoarhitectura’, ȋn NOEMA, vol. III, 2004.
[7] Brian Green, “The Elegant Universe, Superstrings, Hidden Dimensions, and The Quest for The Ultimate Theory”, Vintage Random House, 1999.