| |
|
| |
|
În definitiv, ce înseamnă să fii mort, când nimic nu îţi mai aparţine?
Cum e posibil să mai mori când tot ce reprezintă viaţă, sentiment, trăire, emoţie, durere, bucurie, extaz, linişte, când tot mecanismul tău interior s-a oprit din cauza faptului că mişcarea lui s-a transferat în altă parte?
Un ceas perfect funcţional înţepenit la ora 0, fiindcă lucrul mecanic necesar rotiţelor sale pune în funcţiune arcurile altui ceas, este de asemenea un ceas mort.
Nici măcar nu mă doare acest lucru, nu am cu ce să simt această durere.
Şi nu pot spune că în mine s-a oprit timpul, fiindcă timpul meu curge în continuare, în venele altcuiva.
Mă întreb: dacă aş încerca să îmi tai venele, oare ar curge din mine nisip, aşa ca dintr-o clepsidră spartă?
Dacă mi-aş vârî degetele în priză aş lumina oare ca o lampă UV, cu lumină invizibilă? Oare lumină asta nu va arăta decât spaţiile goale dintre gânduri, distanţa dintre două puncte, limitele între care se află paginile goale din jumătatea unei cărţi?
Este această carte povestea adevărată a vieţii mele – jumătatea care îmi aparţine şi jumătatea de care am fost deposedat, scrisă de altcineva în altă carte?
Ce folos îţi aduce faptul că respecţi legea lui Arhimede?
Ce folos să exişti, să disloci un volum într-un spaţiu, dar să nu trăieşti, să nu poţi să intervii cu nimic la schimbările care au loc în jurul tău?
Ce folos că există legi ale fizicii, dacă pentru tine nu au nicio importanţă?
Ce folos că pentru o clipă speri că poţi degaja un volum de aer egal cu volumul trupului tău, dacă imediat ce tragi aer în piept volumul degajat devine zero, ca şi cum te-ai umple cu aer din cap până-n picioare, ca şi cum tu şi trupul tău nu sunteţi decât un balon dintr-o piele fină, aproape fără dimensiuni, o peliculă atât de bine camuflată în atmosferă încât nu exişti pentru nimeni?
Ce folos să vrei să mori dacă nu ai cum să mori, dacă vrei să renunţi la viaţă şi nu poţi să te sinucizi, nu ai posibilitatea aceasta?
Cum s-ar putea sinucide o piatră?
Cum ar putea o minte conştientă de ea însăşi şi doar atât, prizonieră într-o piatră pe marginea unui drum, nebăgată de nimeni în seamă, să îşi ia viaţa, să îşi ofere propria extincţie?
Doar şansa, providenţa, întâmplarea pot scoate o piatră din anonimat.
Şi atunci doar în funcţie de noroc, fiindcă poate ajunge la fel de întreagă şi conştientă, prizonieră pentru multă vreme în temelia unei case, sau poate fi zdrobită de un fulger în chiar următoarea clipă.
Dar probabilitatea asta nu e niciodată prea mare, şi chiar dacă ai doar o şansă la 10 milioane, nu trebuie să disperi.
Uneori răbdarea e ruptă din rai.
Şansa transformării, norocul de a avea posibilitatea vârcolacului, de a putea fi om în lumină normală şi când îţi pierzi calitatea aceasta să îţi stea în putere să te preschimbi în orice altceva - o fiinţă în continuare capabilă de emoţii, dorinţe, apetit, pofte, suferinţe, tristeţi, sentimente, voinţă – acest lucru nu este pentru orişicine.
Pentru mine, aceasta ar putea fi singura salvare, unica mea oportunitate.
Îmi doresc să fiu vârcolac, o bestie care îşi canibalizează propriul sfârşit mai mult decât un nume nemuritor pe coperta unei cărţi desăvârşite, o carte în care sfârşitul este întotdeauna relativ şi ar putea fi scris de fiecare dată de altă mână.
Vreau să mă transform peste noapte în gândac.
Poate părea lipsit de originalitate, dar un gândac este o fiinţă aleasă, predispusă, poate fi mult mai uşor strivit de omenia celor din jur.
1. mă numesc la fel ca o poezie de-a mea
Mă numesc la fel ca o poezie de-a mea - 29 de ani, şaten, înălţime 1.80, greutate 82, liber profesionist.
Adică îmi practic meseria liber, fără nicio constrângere socială sau morală.
Hobby-uri – nu prea multe, statul degeaba pe bani mulţi, alcoolul de calitate şi femeile de calitate (îndoielnică).
Nu sunt pervers dar s-ar putea spune că sunt. Dar nu e bine să mi se spună, fiindcă mă enervez.
Nu sunt violent dar s-ar putea spune că sunt. De asemenea, e bine să nu mi se spună asta, de obicei mă calmez greu. Sau foarte greu.
Nu am omorât niciodată pe nimeni, dar s-ar putea să greşesc. Nu prea ştiu ce înseamnă “niciodată” şi nici semnificaţia lui “nimeni” nu o cunosc.
Nici omorul nu e un cuvânt din vocabularul meu.
Eu cred că oamenii au noroc. Oamenii îşi găsesc sfârşitul, ceea ce e un lucru bun. Toate lucrurile cu finalitate sunt lucruri întregi.
Eu îi ajut pe unii să se întregească. Să devină fiinţe unitare. Complete.
Nu sunt nebun, dar asta nu are nicio importanţă. Orice om normal nu ar încerca să afle până unde se întinde normalitatea şi de unde începe nebunia. Valabil pentru oricine, inclusiv pentru mine.
M-am născut într-un oraş de provincie. Numele lui nu are nicio importanţă.
Oricum nu mă voi întoarce niciodată acolo, poate doar cu excepţia situaţiei în care voi avea un motiv serios, bine plătit.
Singurul lucru pe care îl ţin minte despre oraşul ăla e că nu ne-am plăcut niciodată. Lui nu-i păsa de mine şi nici mie de el, şi ar fi fost bine să rămână aşa, însă pe la 11 ani a început să-mi rămână mic şi a început să mă urască.
Drept urmare l-am urât şi eu.
Părinţii mei nu m-au iubit niciodată. Până la vârsta de 11 ani mi-au făcut o educaţie spartană: nu ai voie aia, nu ai voie ailaltă, nu ai voie nimic.
Mi-ar fi plăcut să mă neglijeze complet, aşa cum făceau când se apucau de băut, însă nu reuşeau niciodată să uite complet de mine.
Când îşi aduceau aminte, o încasam ca hoţii de cai. O meritam indiferent de zi sau de vreme. De parcă eu eram nefericirea părinţilor mei, fiindcă din cauza mea, pentru că aveam nevoi, se aflau ei în situaţia de a nu avea ce să îmi ofere.
Ei îmi dăduseră totul deja – viaţa - mulţumită lor eram un suflet viu –, precum şi bătaia, care e ruptă din rai şi face minuni.
Ajunsesem să îmi fie frică de ei când nu mă pocneau. Mă gândeam că ar putea imagina ceva care să mă doară – să îmi arunce cărţile, să mă scoată în pielea goală în faţa casei, să nu îmi dea voie la televizor, aşa cum erau pedepsiţi alţi copii.
Din fericire pentru mine, ai mei aveau o imaginaţie rudimentară, mă băteau şi atât, şi nici măcar aici nu erau mai inventivi: bătrânu’ dădea cu ce apuca, iar curva dădea cu labele, muşca şi zgâria ca o pisică turbată.
Pe mama mea adevărată nu am cunoscut-o niciodată, a murit la naştere. Sper să-i fie bine acolo unde e, mă bucur că nu a trăit să vadă în ce hal au ajuns toţi.
Mă numesc la fel ca o poezie de-a mea şi sunt alcoolic. Nu ştiu ce înseamnă să fii alcoolic, da’ aşa zice multă lume, “bă alcoolicule!”, cred că trebuie să fie o chestie nostimă şi care are legătură cu alcoolul din băutură.
Dacă e aşa, nu mă deranjează deloc, mie îmi place băutura, e mai bună decât o nevastă, nu te refuză, nu te înşeală, nu te părăseşte.
Mă numesc ca o poezie de-a mea, cu toate că nu am scris prea multe niciodată.
Dacă mă gândesc bine, am scris o singură poezie. De dragoste. Sau nu.
Nu are nume, dar i se poate spune “Kill” şi are doar câteva versuri.
Kill. Kill you. Kill you all. All. All of you. Kill. All of you kill. Me. You kill me again. I kill you once again. That's what I am.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi am venit pe lume cu un singur scop.
Să trăiesc într-o lume care se consideră vie, dar pe care eu o văd moartă.
Am venit să văd neputincioşi care încearcă să scoată capul din pământ. Pentru ei am venit în primul rând, ei trebuie să rămână morţi pentru totdeauna.
Dacă ceva e mort deja, eu îl mai omor odată. Pentru siguranţă.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi sunt vedetă media. Se vorbeşte în fiecare zi de mine la radio, la TV, în tabloide. Peste tot.
Notorietatea mea e atât de mare încât cuvântul crimă a devenit atât de banal, atât de lipsit de sens, atât de vulgar, încât pot să pun pariu că nu mai sperie pe nimeni.
Ce lipsă de sens poate avea cuvântul “crimă”, într-o societate de oameni morţi!
A ucide este un act de caritate. Este binefacerea pe care o poţi face unei societăţi bolnave, o curăţenie. Nu mi-a fost niciodată prea greu să explic asta. Pur şi simplu, în situaţiile de criză, oamenii îşi exprimă dorinţa de a trăi. Unii în detrimentul altora. Criză a fost tot timpul. De la primul om căruia i-a fost foame şi nu a avut ce mânca, şi până acum, când sunt 3 miliarde.
Un număr aşa de mare de muritori de foame înseamnă criză. Ca în orice societate care se bazează pe echilibru, acest lucru trebuie privit ca un scop. Există o deficienţă, ea trebuie înlăturată.
Cum resursele de hrană sunt constante, trebuie procedat altfel. Trebuie înlăturată nevoia de hrană. Trebuie înlăturată orice nevoie în general. Planeta e suprapopulată, deci eu îndeplinesc o simplă activitate de asanare.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi întâlnesc mulţi oameni la fel ca mine. Mă regăsesc peste tot.
Când merg să beau, când merg la femei de calitate (îndoielnică), întâlnesc mulţi asemenea mie. Spre deosebire de mine ei au nişte hârtii pe care le oferă la schimb. Banii.
Banii sunt o chestie fără viaţă. Unii plătesc cu bani un alt fel de moarte, moartea lor şi a altora. Ei sunt acei zombi de care se vorbeşte. Poate odată au fost oameni vii, dar banii au supt din ei toată vitalitatea. Acum au bani, dar sunt plini din creştet până în tălpi de moarte.
Nu dau exemple, sunt atâtea.
Mă numesc ca o poezie de-a mea şi sunt un muritor. La fel de muritor precum toată lumea din jurul meu. În capul meu mor 15 milioane de celule în fiecare zi.
În lume mor cam la fel de mulţi oameni. În mine nicio celulă nu se sinucide. Toate mor de bătrâneţe. În lume, jumătate din cei care mor nu mor de moarte bună.
În lume moartea câştigă teren în faţa morţii. Războaiele, foamea, accidentele, bolile, omul, da, omul, ucide la fel de mult ca şi moartea. Omul e moartea, atunci.
Moartea e peste tot, eu am venit să o mai omor o dată.
2. omul fără importanţă
Nimeni nu va scrie vreodată despre mine. Nici măcar un necrolog de un rând în cel mai mic ziar de pe pământ.
Sunt un om neînsemnat, unul care nu a făcut niciodată în viaţa lui ceva important. Drept pentru care nimeni nu se va lega de prezenţa mea fantomatică ani la rând pe străzile oraşului.
În fond, neavând nimic ieşit din comun, nici măcar un obicei prin care lumea să-l cunoască, despre mine nici nu se vorbeşte măcar.
Sunt un om al mulţimii. Sunt la fel acelui fir de nisip care formează deşertul.
Nu am prea multe însuşiri, în mine primează calitatea de a exista. Sau opusul acesteia.
De fapt existenţa şi non-existenţa mea sunt în cantităţi egale.
Fiindcă pe măsură ce exist mai mult, în aceeaşi măsură nu exist. Nu exist pentru nimeni şi pentru nimic.
Când m-am născut, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ţip.
Mi-am dat seama atunci că nu e în regulă ceva. În primul rând, nimeni nu m-a băgat în seamă că plâng. Mi-au şters pielea, m-au învelit, m-au pus într-un pat, şi cu toate că încă mai plângeam, lor li se părea normal acest lucru.
Mama mea stătea de vorbă cu doctorul. Se interesa despre operaţia de cezariană, în cât timp se va vindeca şi dacă ar putea obţine o recomandare pentru o clinică unde ar putea să înlăture cicatricea.
Tatăl meu adevărat nu era în spital. Probabil se îmbăta pe undeva, fără să-i pese de faptul că m-am născut.
Nici tatăl meu neadevărat nu era în spital. Fiind un tată vitreg, avea, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, un suflet vitreg.
Plângeam singur, fără să-i pese cuiva. Un fapt banal, copiii plâng, am aflat eu mai târziu. Probabil aşa cred ei, dar mie nu mi se pare normal.
Cum poate fi o lume în care te naşti plângând?
Părinţii mei au fost ocupaţi toată viaţa. M-au crescut bunicii până la 7 ani. De la ei, am învăţat cele mai frumoase lucruri.
Bunica mi-a spus că Esmeralda este cea mai de treabă femeie din lume. Mi-aş fi dorit şi eu o mamă ca ea, însă mama mea era în Italia.
Bunicul meu mi-a spus că în vremea noastră nu mai există bărbaţi adevăraţi. Pe vremea lui bărbaţii adevăraţi se cunoşteau în război. Acum sunt numai homosexuali şi până şi războaiele de acum nu mai sunt ce-a fost odată.
Bunicul mi-a spus că bărbaţii adevăraţi sunt nişte cuceritori. La vremea aceea am identificat câţiva dintre ei, Alexandru cel Mare, Carol Cel Mare, Napoleon.
În epoca noastră am găsit numai doi cuceritori, adică doar doi oameni mari, Hitler şi Stalin. Stalin a reuşit să creeze cel mai mare imperiu din secolul XX.
Din ce am citit despre ei, lumea i-a renegat. Eu cred că nu au fost înţeleşi.
Mama mea nu era la fel cu celelalte mame. Într-un fel mă puteam diferenţia de restul copiilor tocmai prin acest lucru. Dar ceilalţi nu înţelegeau că doamna N. e ocupată.
Când s-a întors din Italia, era foarte obosită.
O vreme a trebuit să se odihnească.
Când s-a întors din Italia, mama mea era o doamnă. Doamna N.
Copii înţeleg mai greu când oamenii mari sunt obosiţi, însă eu nu m-am chinuit să înţeleg nimic. Am luat totul ca pe un dat.
Degeaba le-aş fi explicat colegilor de clasă că doamna N. m-a învăţat să vin şi să mă întorc singur de la şcoală, că mi-a arătat în ce fel poate fi folosit cuptorul cu microunde pentru încălzit mâncarea.
Fără rost să le spun că doamna N. nu mi-a spus niciodată o poveste, un cântec de leagăn.
Adevărul e că am încercat să le spun odată copiilor că doamna N. m-a învăţat să mă îmbrac singur, că tot ea m-a învăţat să-mi citesc singur poveştile.
Mi-a plătit şi lecţii de vioară, să-mi pot cânta singur.
Nu avea niciun sens să le mai zic despre faptul că din clipa în care am observat că se mai întâlnea cu diverşi oameni la noi în casă, tot ea m-a învăţat ce valoare au banii şi la ce folosesc.
De fiecare dată îmi dădea câte o hârtie de 10, foarte buni pentru dulce, după cum spunea ea.
Mie nu mi-a plăcut niciodată dulcele. Fiindcă banii au valoare i-am pus pe toţi deoparte, cu gândul că va veni odată clipa când vor folosi la ceva măreţ.
Aşa a fost mama mea. Doamna N. Spun că a fost pentru că la un moment dat a murit. Vă voi povesti cum. Nu mi-a părut rău.
Într-un fel însă, la vremea aceea, mă întrebam cum ar fi fost dacă aş fi avut toate lucrurile pe care le aveau ceilalţi copii de la mamele lor.
Probabil că nu aş fi învăţat multe lucruri.
Nu aş fi învăţat cum să supravieţuiesc în situaţii limită. Nu aş fi învăţat cum să fiu atât de egoist încât să fac faţă unei crize mondiale de proporţii.
Nu aş fi învăţat că cel mai de preţ lucru pe lumea asta este să îţi fie bine, chiar dacă lucrul acesta înseamnă ca tuturor celorlalţi să le fie rău.
În şcoală am fost un elev mediocru. Aproape bun la învăţătură, dar nu suficient cât să mă remarc. Drept pentru care nu m-a remarcat nimeni.
În timpul orelor îmi plăcea să fac calcule matematice. Probabilităţi.
Mă gândeam ce şanse am să i-o pun profesoarei de literatură. Părea foarte frustrată sexual. Probabil că şi eu eram. Tocmai descoperisem o chestie băieţească şi mă gândeam că dacă am început să funcţionez trebuie să îmi folosesc calităţile.
Dar profa de literatură, la fel ca toate de la celelalte materii, nu mă vedea. Eram ca şi inexistent. Încercam să mă remarc, mai citeam cărţi, încercam să răspund la ore.
Mi-a spus că citesc cărţi nepotrivite pentru vârsta mea. Apoi m-a sfătuit să citesc lucruri mai vesele.
După jumătate de an, cu toate că pronosticurile îmi erau nefavorabile, s-a întâmplat.
Spre norocul meu, a făcut o pasiune pentru un elev cu vreo 5 ani mai mare ca mine, din ultimul an. Despre el se vorbea tot timpul în liceu, fusese de două ori la olimpiadă.
Ea îl medita mai tot timpul, îl pregătea pentru următoarea competiţie.
Din întâmplare, am surprins o mişcare greşită, i-am văzut la un moment dat în cancelarie, ea i-a pus mîna pe fund şi apoi l-a sărutat.
I-am urmărit o lună de zile. După o lună am reuşit să fac nişte fotografii foarte bune.
Ştiam că el nu are încă majoratul, aşa că am ameninţat-o că dau totul în vileag.
Nu a costat-o foarte mult, o partidă completă de sex, aşa cum văzusem pe un canal TV privat. Şi câteva lacrimi. Nu prea mult, deci.
Pe mine m-a costat mult mai mult. Am plătit cu virginitatea mea.
Aveam câteva talente, dar nimeni nu le-a văzut.
De exemplu, îmi plăcea foarte mult să scriu. Şi să citesc.
Citeam cărţi, părinţii mei erau foarte mulţumiţi să îmi cumpere cărţi, citeam şi în felul acesta nu-i băteam la cap.
Uneori nu înţelegeam, dar ei nu aveau timp să-mi explice, aşa că mă trimiteau să caut pe Internet.
Internetul este foarte vast. Poţi afla o mulţime de lucruri despre lume. Poţi afla cum se fac bombe, poţi afla metode eficace pentru eliminarea adversarilor. Nu am reuşit să aflu de ce sunt singur, dar mi-am dat seama că Internetul poate fi totuşi folositor.
Fiindcă tatăl meu vitreg mă bătea din când în când, începusem să-l urăsc.
L-am urât şi mai tare la un moment dat când, după ce mi-a înroşit fundul cu o curea, mi-a făcut un lucru ruşinos.
Pentru moment mi s-a părut greţos, apoi mi-am dat seama că mi-a plăcut. A fost printre puţinele momente când nevoia de afecţiune, dorinţa, atingerea intimă, comunicarea la nivel interstiţial, chiar şi sub forma aceea abjectă, mă scoteau cumva din anonimat.
Cu toate astea, m-am decis totuşi că trebuie să-l elimin din schemă.
Fiindcă nu credeau în talentele mele, am încercat să le arăt ce pot. Pe la 12 ani am început să scriu scrisori.
Scriam scrisori unui domn care locuia singur în casa din colţul străzii.
Nu îl alesesem la întâmplare.
Când eram mai mic avusesem un câine. Omul respectiv ura animalele.
De foarte multe ori ţipase la mine că “jigodia” mea se cacă pe peluza lui, că “bestia” mea îi furase papucii.
Omul acela mi-a zis că o să-mi arate el mie şi o să văd eu ce-o să-i facă la un moment dat “creaturii”. Într-o zi, retrieverul meu a dispărut. Din ziua respectivă omul acela a părut, cel puţin pentru mine, satisfăcut.
De atunci am învăţat un lucru. Nu trebuie să crezi în răzbunare, trebuie să te bazezi pe ea.
Revenind la scrisori, scriam cu pasiunea unei femei îndrăgostite.
Îi povesteam că sunt o femeie nefericită, pe care viaţa a adus-o în pragul disperării şi că singura alinare pe care o mai găseşte în această viaţă este să se refugieze în iubire. Toată dragostea ei, acumulată de-a lungul timpului ca o dobândă nefolosită, sau mai bine zis ca impozitele neplătite, îl aştepta pe el, omul care de aproape o viaţă locuia pe aceeaşi stradă şi pe care niciodată nu se gândise să îl învite măcar la o cafea.
Am dat maximum de autenticitate poveştii. M-am folosit de elemente cheie, precum lipsa numelui, răspunsul pe adresa unei cutii poştale închiriate.
L-am intrigat pe domn cu secretomanie. L-am făcut după două scrisori să îmi răspundă.
A intrat în joc.
Am decis atunci că e momentul să complicăm lucrurile.
Mi-am permis să trimit scrisorile lui pe adresa mamei de la serviciu.
Când lucrurile au luat amploare, mi-am permis să îi trimit fragmente din ele şi pe adresa tatălui meu.
Planul era să organizez un flagrant. Să organizez o întâlnire şoc pentru fiecare dintre ei. Să generez acel gen de poveste cu final neaşteptat.
Întâlnirea a fost pregătită cu minuţiozitate.
Singurul care ştia ceva mai multe era tata. El cunoştea identitatea cuiva din triunghi, adică mama.
Pe el îl manipulasem însă mult mai mult.
Lui îi scriam ca din partea unui binevoitor care îşi permitea şi păreri.
Îi sugeram că ar fi bine să se descotorosească de rival dacă îşi iubeşte nevasta.
Îi mai sugeram să scape de amândoi dacă nu o iubeşte şi vrea să rămână cu amanta. Ştiam că are o pipiţă, îl surprinsesem cu ea la târgul anual ce se făcea în oraş.
L-a costat o bicicletă, dar nu acela a fost preţul corect.
Când îmi aduc aminte de aceste lucruri îmi dau seama de un lucru constant. Pentru mine, numai eu exist în toate povestirile mele.
Eu sunt eroul, eu mă aflu în lumina reflectoarelor. Restul e întuneric.
Tot ce fac, o fac doar pentru mine. Pe ceilalţi nu-I interesează ce fac.
Foarte bine. O să fie la fel ca întotdeauna. Ca în toate momentele importante pe care le-am traversat în viaţă şi în care am fost întotdeauna singur.
Nimeni nu m-a văzut acolo.
Nimeni nu şi-a dorit să fiu acolo.
Toţi m-au ignorat. Câtorva le-am arătat că exist, dar pentru mine acest lucru nu e suficient.
Toată lumea trebuie să ştie că exist.
Profesoara care m-a dezvirginat era complet absentă.
Fetiţa de şapte ani pe care am violat-o cu acordul ei, a fost la fel de ne-participantă, aproape că nici nu-i păsa. Nici măcar nu a plâns, aştepta pur şi simplu să se termine mai repede.
Nu simţea nimic, nu se gândea decât să nu-i schingiuiesc păpuşa.
După vreo trei luni în care scriam şi câte două scrisori pe zi, toţi trei erau într-un cazan sub presiune.
Eu, copilul domnului N. şi al doamnei N, reuşisem să-i aduc la disperare, fără ca măcar unul să bănuiască ceva.
El pierdea în fiecare seară aproape două ore în pivniţa casei. Îşi cumpărase un extensor pentru umeri, un aparat pentru abdomene şi ceva greutăţi. Şi un pistol.
Ea începuse să fumeze în casă – înainte ar fi fost în stare să ucidă dacă cineva ar fi îndrăznit şi găsea tot felul de mărunţişuri de făcut. Din când în când picta, însă nu avea niciodată răbdare să termine un tablou.
Vecinul a început să urmărească cine pune scrisorile la poştă. Văzându-mă pe mine a fost puţin surprins, dar s-a liniştit când i-am spus că o doamnă foarte frumoasă mă plăteşte pentru asta.
A încercat să mă plătească şi el pentru a-i spune cine e doamna. Ar fi trebuit să accept din prima, însă mi-am adus aminte că e ucigaşul câinelui meu şi voiam să-l chinui.
Nu mi-a ieşit. M-a aşteptat mai târziu pe stradă, la adăpostul întunericului, şi mi-a tras câteva, apoi m-a ameninţat că îmi ia gâtul dacă povestesc cuiva. I-am promis că a doua zi voi face cumva să i-o prezint pe doamnă.
Le-a dat întâlnire seara la 10, într-o cameră de motel de la marginea oraşului. “Dezinfectasem” în prealabil camera cu mult alcool.
Dezlipisem două fire de la priză, pentru a simula un scurt circuit.
Scosesem arcul de la clanţă, pentru a se bloca înăuntru.
Când au început să se certe, m-am strecurat şi am pus foc la fitilul cu benzină strecurat pe sub uşă. Curentul electric e mai curat, dar e mai uşor să aprinzi singur o torţă decât să aştepţi fulgerul.
Atunci am mai învăţat un lucru. Că nu câinele este cel mai bun prieten al omului.
Moartea este cu mult mai bună.
După terminarea liceului, mi-am dorit să urmez o facultate. Nu aveam neapărat nevoie de bani, moştenisem o sumă frumuşică de la domnul şi doamna N.
Totuşi, am aplicat la mai multe. Niciuna nu mi-a acordat vreo importanţă.
Îmi plăcea mult literatura, credeam că voi putea urma o astfel de carieră.
Lor puţin le-a păsat.
Mi-am dorit să devin muzician. Ştiam să cânt la vioară, mulţumită lecţiilor pe care mi le băgase pe gât doamna N. Nici asta nu a contat prea mult.
Mi-am dorit să mă înscriu în FBI sau CIA. M-am gândit că la această cantitate imensă de ignorare, aş putea să devin agent special, spion sau ucigaş profesionist.
M-am prezentat la un birou de recrutare. Am făcut mai multe teste.
Până la urmă am fost încadrat într-un stagiu de pregătire de 6 luni.
Apoi mi-au făcut din nou teste.
Am obţinut un fel de diplomă. Mi-au spus că deocamdată ţara nu are nevoie de mine. Că ar fi mai bine să îmi găsesc o slujbă normală şi să îmi fac o familie. Dacă apare ceva, mă vor căuta ei.
În aceste condiţii, cariera mea părea compromisă.
M-am hotărât să mă fac asasin plătit pe cont propriu. “Gândeşte singur, acţionează singur”. Mi-am zis că este o deviză bună pentru cineva din branşa asta.
Am căutat pe Internet articole. M-am documentat.
Nu exista niciun congres al spionilor sau asasinilor plătiţi. Ciudat.
Nu există nicio bursă a victimelor. Ceva de genul Mr. X, lichidare, 50.000.
Ca să-ţi faci bine meseria, trebuie să fii un om informat.
Mi-am dat seama că am nevoie de un informatician bun, cineva care să poată intra în bazele de date ale CIA şi FBI.
Am găsit un informatician foarte bun. Un hacker. Mi-a zis că pentru 40.000 de euro îmi sparge toate bazele de date de care am nevoie şi îmi dă orice informaţie de care am nevoie.
Pentru a nu intra la bănuieli, i-am spus că sunt omul domnului şi că anumiţi oameni au păcate mari. Unii dintre ei trebuie iertaţi.
Pentru aceasta trebuie să guste sfânta cuminecătură.
Hackerul a râs şi mi-a zis că păcătoşi sunt peste tot, dar că dacă vreau păcătoşi adevăraţi ar trebui să botez guvernul şi politicienii. Şi cu acid, dacă se poate.
I-am spus că am bani să-l plătesc. Să-şi facă treaba şi să nu comenteze.
Peste câteva ore, mi-a dat nişte nume şi nişte adrese. I-am dat banii şi a plecat.
Am căutat acele persoane. Erau într-un azil de bătrâni.
M-am gândit că o fi un fel de acoperire. Am verificat. Nu era.
Aş fi putut să le lichidez pe toate într-o singură noapte. Dar nu avea niciun rost. Erau doar nişte moşi decrepiţi, într-o clinică, fără pază.
Îmi luasem ţeapă, însă din acel moment aveam deja o misiune şi o primă victimă.
L-am găsit pe hacker în 3 zile. Închiriase o cameră la un hotel din centru. Se distra cu trei piţipoance. Nu-i ajungea una. Ghinionul lor.
Am consumat patru gloanţe. Trei bijuterii pentru doamne. Pentru el, glonţul a fost de intimidare. I-am zburat cocoşelul. I-am explicat că nu are nevoie de el pe lumea cealaltă.
Plângea. Nu se putea mişca şi nici nu putea vorbi, îl legasem şi îi pusesem şi un căluş. Ca să îl ajut, i-am sfîrtecat pantalonii şi i-am îndepărtat cu grijă resturile organelor genitale.
Am aşteptat lângă el şi m-am prefăcut că îi cânt ceva la vioară. De fapt cântam doar pentru mine, pe corzile mele interioare. Mă liniştea. Într-un fel cred că-l liniştea şi pe el, se oprise din plâns.
Am cântat aproape o oră, din Beethoven, până i s-a scurs tot sângele.
Am numit acel an “Anul Beethoven”.
A trebuit să interpretez diferite partituri, în funcţie de situaţie, pentru 5 persoane.
Cel mai mult mi-a plăcut când, folosind o coardă de vioară adevărată am deposedat de cap o japiţă.
O curvă ordinară.
Am cunoscut-o într-un cazinou. Lucra acolo.
La început am crezut că nu mă remarcă nimeni.
Eram acolo să văd secretele norocului. Învăţasem la şcoală că norocul este orb.
La cazinou am învăţat că oamenii sunt orbi. În special cei care joacă.
Cu toate astea am aflat că şi ceilalţi pot fi orbiţi. Cei care se uită.
Ea era dintre cei care sunt atenţi.a
Culmea, era dintre puţinii oameni pentru care nu eram invizibil.
După ce am venit a doua oară, a pus deja ochii pe mine. Văzându-mă atât de atent şi judecând după sumele relativ mici pe care le jucam, a intuit că nu am venit să caut norocul întâmplător.
La o cafea ne-am dat seama că într-un fel ştiam câte ceva unul despre celălalt.
Eu ştiam că ea vrea să fure cazinoul şi că are o metodă.
Ea ştia că eu am venit să fac acelaşi lucru. Am lăsat-o să creadă că aşa e.
Am promis să o ajut.
Planul ei era simplu. La ruleta la care era crupier, venea un anume domn, un miliardar rus, care juca sume mari de bani.
Ruleta era măsluită, bila era cu magnet.
Ea nu avea de unde să ştie asta, dar observase că de obicei când rusul juca sume mici, câştiga. Ghicea de fiecare dată numerele, de parcă bila avea o atracţie fatidică pentru ele.
Când juca o sumă importantă, întotdeauna pierdea. Şi de fiecare dată, ca un făcut, bila se aşeza în căsuţa de lângă numărul pe care paria domnul.
Era simplu.
Trebuia să pariez rar, diferite sume mici, urmărind doar culoarea sau paritatea numărului pe care punea miliardarul.
În momentul în care paria o sumă foarte mare, nu aveam decât să pariez o sumă consistentă pe numărul de lângă. Dacă ne ieşea figura de 3 ori, eram bogaţi.
Simplu.
Ne-a ieşit.
Ca să pot ieşi cu banii din cazino, altfel decât pe uşa principală unde probabil m-ar fi aşteptat gorilele, pregătite să mă convingă să mai stau puţin şi să joc, urma să las banii la baie, într-un coş de gunoi.
Ea va prelua pachetul, ne vom întâlni după, urma să plecăm fericiţi în Polinezia.
Deşi nu mă aşteptam să fie chiar aşa uşor, a fost.
Şi cu toate că mă gândeam că va fugi cu banii, nu a făcut-o.
Am luat împreună avionul până la Jakarta. De acolo am schimbat două chartere până pe o insulă din Tahiti. Apoi un vaporaş ne-a debarcat pe o insulă de lux, închiriabilă.
Tot drumul ea a făcut planuri. Se gândea că banii nu aduc fericirea şi că lângă un om de încredere ca mine viaţa oferă mai mult. A început să-mi facă avansuri.
Îmi plăcea.
Apoi pe insulă ne-am simţit minunat. Erau aproape 20 de persoane, alese pe sprânceană, special să ne facă să ne simţim ca în paradis.
Eu m-am simţit pentru câteva ore.
A fost o clipă de vis. O seară perfectă. Am băut, am ascultat muzică, am dansat, am făcut baie în lagună, noaptea.
Cerul era de o limpezime nemaivăzută. Pe cer pluteau milioane de nuferi, în apa lagunei luminau milioane de stele.
Am făcut dragoste.
M-am trezit cu capul greu, a doua zi după prânz, singur pe toată insula. A durat 45 de zile până m-au găsit. Afacerile astea cu insule de închiriat merg destul de greu.
Ea îmi spusese că rezervase insula pentru 7 zile.
Am găsit-o în 49 de zile. Destul de greu şi cu multă şansă.
Pentru a fi sigur că îi pare rău, i-am interpretat cele nouă simfonii ale lui Beethoven.
În timp ce era legată şi avea tot trupul plin de lipitori.
După aceea i-am cântat viaţa pe o singură coardă.
Cu toate că era foarte subţire, un mi, coarda a rezistat până la final.
Ar mai fi multe de povestit despre mine. Din păcate, pe nimeni nu interesează.
Sunt un om fară importanţă. Cel puţin aşa crede lumea. Nu am trezit niciodată bănuieli.
Nici măcar când am început să fur din magazine.
Cu toate că ştiu că magazinele au camere de luat vederi, pe mine m-au ignorat complet.
Nu înţeleg a cui să fie vina. Am trăsături proeminente, am ochii verzi, sunt înalt, am 84 de kg.
Mă consider un bărbat atrăgător, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
Şi totuşi nimeni, niciodată, nu mi-a oferit ceva de băut într-un bar.
Sunt un om atât de comun, atât de banal, încât pot intra fără probleme într-o bază militară.
Nu am nevoie de prea multe lucruri, haine potrivite, o scrisoare de recomandare şi un ID fals.
E simplu.
Îţi pui ţigara în colţul gurii şi te duci la barieră ca un şmecher. Paznicul ştie că urmează să vii. Pentru asta trimiţi înainte scrisoarea de recomandare. Ceva de genul că organizaţia Smart Intelligence, afiliată Ministerului Apărării, trimite un cadru pentru specializare în strategii de luptă.
Adică un nimeni trimite un nimeni să înveţe un nimic.
Se întâmplă mii de cazuri de acest gen, atât de multe încât nimeni nu mai pierde timpul să le verifice.
Paznicul te roagă să-ţi scoţi ochelarii de soare, se uită la tine, nici măcar nu te vede bine. Zilnic vede sute de cadre militare intrând sau ieşind.
Tu eşti doar alt fraier, nu are chef să piardă timpul cu tine, are un telefon important de dat, tocmai şi-a adus aminte că trebuie să o sune pe Maxine.
Îţi zice că trebuie să stingi ţigara, apoi ridică bariera. Nu-i pasă câtuşi de puţin de tine.
Accesul tău într-o bază militară de maximă securitate tocmai s-a efectuat.
Sunt un om fără importanţă. Nimeni nu va scrie vreodată despre mine. Nu va avea cine. După ce sting ţigara asta, învârt cheia, apoi apăs butonul roşu.
-va urma-
3. o femeie ieftină, o poţi cumpăra cu un vin
4. autistul
5. “hello me, is me again!”
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text

Sancho Panza -
2008-10-11 |
Am deschis, am zis "proza"...pe urma "proza lunga!"...si apoi "proza foooarte lunga, nu am rabdare!"
asta a fost aseara.
azi mi-am zis "ia sa arunc un ochi, cat imi beau cafeaua"
Mi s-a racit cafeaua din cauza ta, Leonard, si tigara mi-a ars biroul! :D
Admirabil, spun, vanata de invidie!
un personaj care se descrie prin actiune, un personaj care lasa cititorul sa-l construiasca...dar nu prea mult, un inadaptat care nu se plange, care nu e patetic, care iti da fiori reci.
Mi-a amintit in buna parte de Cathy ( "La rasarit de Eden.")
chapeau!
|
| francisc -
2008-10-11 |
am citit si eu, pana la final. mi a placut partea cu killer ul. doar atat as lasa, poate si o scurta biografie, de legatura si ornament. dar, cu siguranta, imi vei multumi pt com si atat
|
| emiemi -
2008-10-11 |
Batrinule tragator, ma uit si eu asa, intr-o doara la motto si-mi spun ca poate nu-ti esti suficient. Apoi ma uit la comentariile tale si 99% sint exclusiv raspunsuri. Draguta mioara/ori esti bolnavoiara/gura nu-ti mai tace/hermeneia nu-ti place? Eu am inteles ca nu suntem ca nu ne ridicam la standardul tau, ca nu te recomandam, da cu partidu' ce ai?
|
| batranutragator -
2008-10-12 |
va multumesc pentru aprecierile voastre, si ca un raspuns, va zic ca nu am timp. da, aceasta lipsa ma face uneori tacut sau frugal. va rog sa ma scuzati/
|
| bobadil -
2008-10-13 |
Bun text... de citit si la lumina si la intuneric.
Usor invidios :-) semnez cu placerea unei lecturi surprinzatoare.
Astept (cum altfel?) si acel "va urma".
Felicitari,
Andu
|

|
|
|