Cartea 1

Hotărât lucru, voi scrie o carte. Ceva despre mine. O carte reprezentativă pentru fiinţa mea, pentru ceea ce sunt şi însemn pentru mine. Va fi o carte despre mine, o poveste deosebită în care voi scrie o carte. Hotărât lucru, în acea carte voi scrie neapărat o carte. Va fi despre cel mai intim şi mai bine ascuns secret al meu, despre acel ceva care mă face de pe acum să tremur şi să sper că reuşita îmi va aduce pacea.

Da, în acea carte voi arăta tot ce pot, voi face din fiecare tremur al meu gestul nobil de a lăsa în aer golul pe care îl produc degetele în timp ce aleargă pe tastatură. Evident, voi scrie o carte totem, prima şi ultima carte a mea, o poveste de o unicitate absolută, în care tot ce va fi se va întâmpla pentru o singură dată, unei singure fiinţe, într-un timp şi spaţiu de o covârşitoare singularitate, o izolare completă într-un univers atât de diferit şi în acelaşi timp atât de asemănător cu al nostru, încât cartea în sine ar putea fi deja gata scrisă, la oricine în bibliotecă.

Nu vă gândiţi la nimic, cartea aceea poate că aţi citit-o deja, dar nu în varianta scrisă de mine. Cartea mea va fi ascunsă în paginile oricărei alte cărţi banale, va avea fix acelaşi număr de cuvinte, acelaşi număr de propoziţii. Diferenţa va fi că acele cuvinte, acele idei vor fi altfel aranjate, le voi permuta şi manipula în moduri cât se poate de subtile şi ingenioase astfel încât să deconspir noi şi absolute adevăruri. Hotărât lucru, trebuie să mă apuc de această carte.

În cartea din a doua carte voi anticipa modul în care în cartea din a patra carte voi scrie cea de-a treia carte. În cea de-a treia carte este vorba despre cel care scrie prima carte despre cea de-a doua carte. De altfel în cea de-a doua carte evident că voi continua ideea din prima carte şi voi povesti cum voi scrie ce-a de-a treia carte.

Cartea a cincea se va petrece în timpul în care în cea de-a patra carte este scrisă în a treia carte din cea de-a doua carte concepută în prima carte. Personajul va fi acelaşi în toate aceste cărţi, doar acţiunea va fi alta. Hotărât lucru, aceste cărţi trebuie să difere esenţial între ele, pentru a nu plictisi cititorul.

Da, închipuiţi-vă că sunteţi un cititor al primei cărţi. În momentul în care începeţi să citiţi primele rânduri şi intraţi puţin câte puţin în atmosfera celei de-a doua cărţi, care vă povesteşte într-un limbaj absolut normal felul în care se derulează intriga celei de-a treia cărţi în care eu am revelaţia profundă a celei de-a patra şi deja deznodământul din a cincea devine deja previzibil, ei bine acolo trebuie lucrat. E clar că carte în care autorul gândeşte la fel ca cititorul, fără să-l surprindă cu ceva, nu va atrage pe nimeni, va fi un eşec atât pentru mine cât şi pentru celelate patru personaje ale mele. Suficient de clar pentru mine ca în aceste cărţi să abordez lucrurile complet diferit.

În prima carte cel mai bine e să încep cu a cincea carte, să descriu resorturile intime care s-au eliberat la un moment dat şi m-au determinat să încep să îmi povestesc uluitoarele mele trăiri. Deşi ar părea ciudat, în cartea a doua voi povesti exact cum m-am hotărât să scriu cartea a doua, dar cu o notă subtilă în care voi preciza că de fapt cartea a doua din cartea a doua este de fapt cartea a patra din cartea a treia.

În acelaşi fel voi aplica trucul pentru cărţile a treia şi chiar şi pentru a patra, dar voi avea grijă ca în cartea a patra să revin asupra modului în care am scris cartea a doua şi să-i relev cititorului că de fapt eu aveam în intenţie a scrie o carte, dar acest lucru s-a întâmplat deja în prima carte, iar în a doua carte, printr-o stranie coincidenţă, personajul din prima carte suferă de o formă deosebită de schizofrenie, în care doar o latură a personalităţii lui scrie, cealaltă fiind de fapt personajul celei de-a treia cărţi în care este scrisă a patra carte.

În cartea a doua, ţinând cont de această întorsătură de situaţie, voi adopta un scris mai sobru, uşor eclectic, cu un umor fin, autoironic. Războiul lăuntric care se va da între cele două personalităţi va fi doar uşor sugerat, lăsând cititorului o perspectivă largă de interpretare, pe lângă faptul că-i va trezi interesul pentru cea de-a patra carte a cărei concepţie o avem în a treia.

Dacă tot am pomenit, în a treia carte voi arăta trăirile puternice pe care le voi încerca în pielea personajului meu, realizând în clipele de singurătate că de fapt nu ştiu cine sunt cu adevărat, al cui personaj sunt, al cărei laturi a personalităţii duale a celui din cartea a doua. Acest tumult interior va da romanului un aer sumbru, nevrotic, atmosfera sa influenţând radical felul scriiturii din cea de-a patra carte, care va fi de-a dreptul hilară, absurdă.

Voi reveni însă la o eleganţă neconvenţională în cartea a cincea, voi rezolva toate misterele adunate de-a lungul acestei epopei, voi lumina cele mai întunecoase unghere din mintea cititorului şi apoi îl voi invita la un ceai cu rom sau un rom cu ceai, în funcţie de preferinţe să parcurgem împreună deznodământul. În fapt, deznodământul pentru a nu cădea în capcana derizoriului sau a previzibilităţii va fi deschis oricărei interpretări.

Astfel, personajul celei de-a cincea cărţi, care evident scrie o carte, şi care într-un mod aşteptat de cititor este chiar prima carte pe care m-am hotărât să o scriu se îndrăgosteşte subit de o tânără, lasă baltă scrisul, cheltuieşte toţi banii strânşi în ani buni de muncă susţinută, este complet eliminat din cercul prietenilor săi, devine alcoolic, suferă o depresie de gradul doi, hotărăşte să-şi pună capăt zilelor şi lasă tuturor un bileţel de sinucigaş, foarte asemănător cu acesta.

Cartea 2

"Viitorul e bătrân ca şi Trecutul.
Înaintând spre Viitor, Trecutu-l cucerim" - Antonio Maria Lisboa

Hotărât lucru, voi scrie o carte. Voi scrie ca un sinucigaş care îşi ia rămas bun de la toate. Nu am încă în plan să mor, probabil voi avea altădată, însă motivaţia şi sentimentul iremediabilului mă cuceresc cu rapiditate, ca o femeie misterioasă care se dezbracă pe întuneric, suficient de aproape ca să-i simţi căldura pielii, răspândind cu fiecare gest un nou parfum, o nouă mireasmă ca o chemare, suficient de aproape ca să-i simţi pe piele respiraţia întretăiată

V-am spus deja ce fel de carte vreau să scriu. Este cea mai absconsă latură a personalităţii mele expusă cu emfază pe un portativ imaginar, ca a guitar solo al lui Jimi Hendrix. Voi scrie cartea despre cum scriu cartea în care povestesc cum se întâmplă cartea. În total cinci cărţi repovestite, toate adunate la un loc într-un volum nu prea mare, scris degajat pentru a nu fi obositor, tonic pentru a nu fi patetic, grav pentru a nu fi prea hilar. Voi folosi fix toate cuvintele de care am nevoie, chiar dacă pare un truism, dar ştiu sigur că raportându-ne, aleator să zicem, la unii autori de comedii umane sau la arta japoneză, întotdeauna simţul măsurii poate fi discutabil.

Voi începe cartea într-o vineri. O vineri care va veni după o zi de joi în care mă voi gândi numai şi numai la ce am făcut miercuri, ziua care a urmat unei anoste zi de marţi în care încă persista în mine mahmureala ce mă răvăşise luni, după o beţie care s-a încheiat duminica la miezul nopţii şi care avusese apogeul sâmbătă, după un debut destul de timid vineri seara, cauzată mai mult de plictiseală şi oroarea mea de a merge cu nişte oameni seminecunoscuţi la o aniversare a cuiva pe care îl cunoşteam vag, cu toate că nu aveam astfel de probleme, de multe ori tocmai astea erau petrecerile reuşite, dar de data asta oamenii nu promiteau prea multe şi de altfel abia îi cunoscusem, joi, în barul din pasaj.

Dacă mă întorc în urmă cu o săptămînă, în momentul în care nu voi fi ştiut că am de gând să scriu o carte, mă voi regăsi în după amiaza unei sordide zi de vineri în care, de când mă trezisem, îmi propusesem să îmi chinui imaginaţia. Mai întâi mi-am dorit să fiu îndrăgostit. Să simt în sânge turbulenţe, scăderi de intensitate apoi presiuni imense. Aproape că îmi auzeam pielea cum crapă. Ca şi cum în mine curgea bitumul topit. Privirea îmi cădea ca o vază vibrând pe o masă, la trecerea unui camion greu pe o autostradă care se termină direct în mare şi din care se scurg şiruri interminabile de maşini cu însemnele salvării. Aici sunt banii şi sufletele dumneavoastră.

Gesturile îmi erau din ce în ce mai greu controlabile. Îmi închipuiam că am comportamentul unui ucigaş în serie care şi-a pierdut minţile şi are o idee fixă că următoarea victimă e un hoţ de trupuri şi suflete, care-i zâmbeşte timid din oglindă. Un hoţ eficace şi un killer eficace. Măsoară de două ori, ia un cutter mai mare, taie o singură dată, definitiv.

Cu toate că încă nu bănuiam ce urmează să mi se întâmple, anticipam. Vedeam ziua de vineri şi ghearele ei înfipte în sâmbătă, o imensă hemoragie de dragoste, mâinile mele năclăite în părul unei fantome cu obraz sculptat pe rând în fum, în foc, în ceară, în grăsime de animal, în oase de animal, în aerul irespirabil din frunzele unui frasin, în pămîntul în care nu a fost îngropat nimeni niciodată de sub rădăcinile frasinului, pământ pur, nealterat, în care două microorganisme unicelulare descopereau sistemul binar, pentru ca o zi mai târziu rodul dragostei lor să iasă la suprafaţă prin miceliul unei ciuperci, să meargă cu sporii în corola unei petunii de unde o albină avidă de polen să o care cu sine până în apropierea oraşului, unde s-a produs desprinderea, apoi călătoria pe un norişor de benzen până în nasul unei apariţii spectrale în cadrul intrării în cafeneaua în care mergeam de obicei, strănutul chipului brunet, stropii fini aruncaţi de efortul care o luase pe nepregătite lovindu-mă pe mine în faţă, clipa aceea de pierdere a lucidităţii şi momentul în care ea duce mâna la nas şi o vede înroşinduse.

În mintea mea urma să se propage un şir de gânduri al căror sens rămânea pentru mine în zona revelaţiei, cel puţin pentru acel moment pe care, la fel ca şi alţii, nu mi-l alesesem din proprie iniţiativă. Nu ştiam de la bun început că o să-mi treacă prin cap ideea că sângerările pe nas sunt o modă nouă, că orinde ai fi, în autobuze, tramvaie, metrou, pe stradă se vând batistuţe. Special pentru astfel de cazuri. Cu toate că nici nu-mi propusesem să am o monedă potrivită în buzunar şi chiar dacă nici nu voi fi sperat vreodată ca acest ireal să se întâmple în realitate, coroborat cu ideea că lumea are sânge de dat, am colectat câteva picături într-un kleenex. În niciun caz nu mi-ar fi trecut altă dată prin minte că, şi dacă aş fi trecut prin milioane de decantări succesive şi amestecuri miraculoase, nu voi avea şansa de a găsi sângele perfect. Sângele iubitei mele, pe care încă speram, deşi nu aveam nici cea mai vagă idee cât poate fi de adevărat, că îl voi purta în mine ca pe o sămânţă divină.

Oricât de reală ar fi fost vinerea aceea, trăiam într-un spaţiu în care posibilul îşi pierduse toate şansele într-un joc de ruletă rusească. Ziua se învârtea în loc a şasea oară, în creier auzeam declicul şi în urechi aveam senzaţia aia de vâj-vâj de după detunătură. În palme vedeam sângele ei şi imaginea mi se înfigea în creier ca o sârmă care desfundă sifonul din baie. Sângele restului oamenilor îl bănuiam din ce în ce mai mult, mai diluat, mai puţin opac, cu aspectul unei lămâi translucide.

Aş fi jurat pe orice culoare din lume că în vinerea aceea aş fi mers cu nişte dobitoci la o băută, astfel încât sâmbătă să fiu regele beţivilor, duminică să bolesc într-o stare completă de mahmureală, pe care să o resimt şi luni astfel încât marţi să nu fac nimic, pregătindu-mă pentru o zi de miercuri în care să mă gândesc cu toată seriozitatea la ce voi face joi în aşteptarea zilei de vineri, ziua fatală în care voi avea fabuloasa intuiţie de a scrie o carte despre mine în care personajul principal sunt eu scriind o carte despre un alt personaj eu care scrie la rândul lui o carte. Nu voi insista asupra aspectulului că undeva există o ruptură la nivelul median al personalităţii personajului, singurul lucru de necontestat era această dorinţă obiectivată căreia în niciun caz nu-i puteam găsi geneza de-a lungul intervalului în cauză.

Probabil că într-o viaţă anterioară, presupunând existenţa uneia, am fost o fiinţă uriaşă, invizibilă, locuind întreaga atmosferă a planetei sub forma unor bacterii, mai precis a unei caracatiţe uriaşe cu corpul format din fiinţe de mici dimensiuni, invizibile ochiului uman. Îmi înfigeam membrele în plămânii tuturor creaturilor, le simţeam temperatura lăuntrică, făceam negoţ cu sângele lor şi le insuflam o parte din temerile mele, o parte din înţelepciunea mea, o parte din frica mea, o parte din voinţa mea de a fi. Când mă voi fi strâns cu totul în acel trup pe care-l purtam în vinerea aceea, am resimţit dintr-o dată cum toată lumea pe care o cunoscusem înainte tremură în mine ca un cui, prizonier între două câmpuri magnetice de proporţii.

Felul în care m-a privit mi-a dus aminte toate cântecele de leagăn pe care mi le cântase mama în copilărie apoi am simţit jalea aceea pe care va urma să o simt când buna mea ocrotitoare se va duce la rândul ei în locul unde se duc toţi şi joacă şah solitar, cu un singur pion pe o tablă cu o singură căsuţă.

Mi-ar fi plăcut să pot dinainte a-mi închipui că se va întâmpla să-mi vină ideea să o invit la un pahar de ceva ca să îşi revină şi ea să nu mă refuze. Cu atât mai mult cu cât ea chiar a acceptat, lucrul acesta mi s-a părut potrivit pentru o zi în care să joc la loto, dar pentru mine a lăsa şansa să hotărască în locul meu a însemnat propunerea unei sticle de vin roşu, care să-i alunge paloarea frermecătoare din obraz. Puteam să vorbim acum ca şi cu ziua este doar un tablou pictat de un cubist, diferite straturi de culoare în care trăim, nişte oameni scoşi de un iluzionist din pălăria lui Modigliani.

În orice caz, în a patra carte în care m-am hotărât, de asemenea, să scriu o carte despre mine, nu voi povesti scena în care, ca să-mi arate că şi-a revenit, a dansat pe melodia care se auzea în bar, un dans atât de straniu, un dans care se scurgea sub forma unei limfe în podea pentru a urca apoi în mine, o ameţeală ca o beţie cauzată de o supraacceleraţie gravitaţională. Va lipsi de asemenea şi prima atingere a mâinilor noastre, însoţită de senzaţia de frig, experienţa de iarnă când mâna îţi îngheţă instantaneu pe o bucată de metal dar resimţi asta ca o arsură. A fost clipa în care mi-am dorit să îşi lase capul pe umărul meu, să încheiem dansul într-o îmbrăţişare destul de largă, dar care tocmai prin lejeritate ne strângea atît de tare încât îi simţeam inima cum se agită dincolo de omoplaţii mei, ca o mângâiere pe spate.

În mod normal, în cartea a treia, aceste lucruri s-au petrecut cu totul altfel, dar la momentul acela nu aveam de unde să ştiu cum ar fi urmat să se fi petrecut. Eu eram un simplu străin într-un bar alături de o străină care tocmai trecuse printr-o scurtă hemoragie provocată de un strănut, o fiinţă umană cu ochi tulburi, tulburi din cauza intensităţilor diferite ale strălucirilor care i se pierdeau in irişi aidoma luminii unei baghete luminoase aruncate într-un puţ căruia vrei să-i determini adâncimea.

În orice caz, toată povestea asta nu s-ar fi întâmplat dacă o săptămână mai târziu voinţa mea nu mi-ar fi fost încercată şi învinsă de dorinţa de a scrie o carte. Fiindcă de fiecare dată când conştientizam această aviditate a mea pentru a mă hrăni cu acest parazit care mă consumă ca o tenie, regresam în timp cu o săptămână înainte, pentru a retrăi această clipă fabuloasă alături de o necunoscută întâlnită în faţa intrării unui bar obişnuit, construit special cu bani obişnuiţi pentru oameni obişnuiţi. Singura întâmplare ieşită din acest cadru, mult prea straniu pentru a nu crede că ceva e nelalocul lui, era tocmai aceast close encounter care suprima realitatea până în pragul absurdului.

Cu toate că trebuia să merg la un chef împreună cu cei pe care îi puteam numi fără să-mi pese prea mult prietenii mei, pe care îi cunoscusem cu o zi înainte, şi cu care dealtfel am fost la acel chef dar asta e valabil doar pentru prima carte, eu mă blocasem retrăind de nu mai puţin de şase ori această zi de vineri. Nu ştiu ce fusese în realitate, memoria mea, amintirile mele nu sunt realitatea decât pentru mine însumi, dar acele momente se impregnaseră atât de puternic în mine încât aveam senzaţia că aveam să le transmit ca material genetic urmaşilor mei.

Era un punct în care mă blocam însă, şi acest simbol fără dimensiuni era pus undeva după a treia sau a patra sticlă de vin. Acela era momentul în care totul se lipea de mine ca o smoală fierbinte pusă peste cadavrul unui animal infestat. După acest moment mă trezeam fără să ştiu că voi fi cunoscut o astfel de apariţie, era o aceeaşi vineri cu alte întâmplări, cu altă beţie monstruoasă, perpetuă chiar, o amintire care nu reprezintă nimic pentru mine şi pe care o pot păstra doar ca martor care să pună în evidenţă o zi de vineri în care voi fi trăit o experienţă diferită.

Dacă m-aş fi gândit cu o clipă mai devreme că acum aş putea bea o bere, poate că acum aş fi băut o bere. În ziua aceea de vineri nu ştiam decât că urmează ceva, acel ceva pe care îl găsisem ca o soluţie de compromis minţii mele dornice de a ieşi dintr-o lâncezeală păcătoasă, o ftizie a neuronilor care nu făceau altceva decât să horcăie sub greutatea unei lipse de motivaţie în viaţa mea cotidiană, lipsă care făcea ca alcoolul să atârne suficient de greu peste memoriile mele.

Nu aveam de unde să ştiu în clipa aceea că voi fi determinat de anume schimbări în cutia neagră a amintirilor de faptul că mîinile mele se înfigeasu în carnea gâtului pentru a înăbuşi un strigăt. Aproape de fiecare dată când întorceam capul surprindeam cu coada ochiului haina neagră a necunoscutei, eşarfa roşie, tunsoarea dezordonată şi acel firişor de sânge prelins pe buza superioară, unindu-se cu buzele într-o deltă de mici proporţii despre care îmi închipuiam că acela este locul perfect în care trebuie să mă înec.

Nu aveam de unde să ştiu că la un moment dat îmi voi închipui că iubita mea trebuie să poarte sânge de iguană, că sunt un daltonist lamentabil şi acel roşu este de fapt verde deschis. Da, ea nu putea avea altfel de sânge, pielea ei era un aur verde iar globulele ei erau smaralde şi onix. Nu ştiam atunci că dacă mă voi opri pentru o clipă să gândesc, din sângele ei va creşte iarba şi vor înfrunzi pădurile. Aproape că vedeam momentul în care mă va găsi dormind pe tejgheaua unui bar şi mă va lua cu ea, vom intra într-un alt tablou, reprezentând o altă zi, o pictură naivă, cu accente din Kandisky, în care culorile se vor inversa şi ea va înflori maci între coapse, va tremura ca o specie de cactus care naşte o dată la 100 de ani. Clipa aceea se va prelungi vreme de doua secunde, în care toţi mugurii planetei vor înflori de două ori. Ne vom lăsa risipiţi, culeşi de albinele păcatului din dragoste, vom fi prizonierii fagurelui în care vom renaşte în diferite cicluri, fluturi şi păianjeni, lumină şi licurici. Împreună cu noi, toţi oamenii vor învăţa a se căţăra pe spori uriaşi de ciuperci fecunde şi vor merge să întâlnească iubirea.

Moartea nu e o mamă prea bună. Unii oameni sunt sortiţi să trăiască la infinit aceiaşi clipă de chin. Eu sunt un bărbat care nu sângerează. Deşi nu ştiu cât de mult înseamnă asta, m-aş dori să fiu pentru o zi femeie, să îmi extirp ovarele, să îmi pierd orice urmă de feminitate cu o foame cumplită de dragoste, atât de mare încât orbită, să-mi mănânc proprii copii. O femeie fără iubire, care să primească acest dar ca pe o imensă pedeapsă. Să simtă dragostea în vaginul sufletului şi să nu fie niciodată îndeajuns.

Dacă aş fi coborât pe scări poate aş fi alunecat şi mi-aş fi rupt un picior. Ar fi trebuit în mod normal să se fi întâmplat asta, ar putea fi un subiect bun pentru o cartea de-a mea. Imediat ce voi fi dus la spital vor veni prietenii să îmi aducă dovada afecţiunii lor, dulciuri, sucuri de fructe, cărţi, ţigări, poate şi ceva alcool infiltrat fără ştirea medicilor, pentru alintarea durerilor. Poate mai timid, dar în orice caz profitând de ocazie, câteva dintre femeile care mă simpatizează ar veni să socializeze, să dea de înţeles că prezenţa lor nu e la fel de vulgară ca cea a prietenilor, care vin dintr-un soi de compasiune egoistă, gândindu-se că sunt datori să facă asta plătindu-şi păcatele şi mulţumind că situaţia le e favorabilă de pe poziţia lor, şi vor încerca să îmi trezească sensibilităţi adormite, vor zgândări fiara. Vor veni oameni pe care nu i-am mai văzut de o grămadă de vreme, ocupaţi fiind cu diferite etape din viaţa lor care se derulează numai pe înainte, şi care din când în când simt nevoia să respire puţin, nu aerul de spital îl caută ei, ci parfumul acelor amintiri de demult, acea tinereţe către care tânjesc şi către care nu se vor mai putea întoarce niciodată. Vor veni tot soiul de oameni, dar nu are nicio importanţă. Dacă aş fi coborât pe scări, nu aş mai fi fost, poate, acolo, să-i colectez sângele într-un kleenex şi mă întreb dacă ar fi simţit asta, dacă ar fi venit să mi-l prezinte singură ca pe o ofrandă care dă viaţa şi putere. Să mă facă să simt în fiecare nexus nervos că femeile tinere sunt sclavele mele, sclavele sângelui, că mă iubesc tot timpul chiar dacă soarta mă îndepărtează de oportunitatea unui consum simplu de feromoni, dopamine şi endorfine.

Oricât ar părea de imposibile şi ireale aceste gânduri, am trăit o perioadă fără să fiu conştient de ele. Apoi a venit o vineri în care am luat o hotărâre şi dintr-o dată am aflat ceva despre mine. Am simţit o lacrimă alergând pe obraz, am simţit cum îmi curge nasul. M-am şters cu dosul palmei şi în roşul daltonist de pe piele mi-am citit viitorul şi trecutul. Sângele sare din mine ca dintr-o fântână ţâşnitoare. Pot să cred că lumea îmi cere sângele aşa cum mi-ar cere dragostea. Ca şi cum sângele ar fi un animal care înainte de a fi lăsat liber, trebuie marcat.

Nu pot să mor, sunt un om puternic. Sunt un om care ghiceşte în sânge, care seduce direct în sânge. Sunt sânge după forma şi consistenţa lui dumnezeu, a unui dumnezeu care se varsă ca un drog în venele omului care se agaţă de viaţă. Sunt sânge precum viaţa unui trup care fuge de acasă ca să îşi găsească norocul în alt trup. Sunt atât de sânge încât am toate amintirile morţilor, ştiu toate ultimele cuvinte ale muribunzilor. Ştiu să vorbesc limba sângelui, fiindcă limba sângelui este formată dintr-un singur cuvânt.