Manolescu Gorun -- (2)Cȃte ceva despre Cantor, Aristotel şi Dan Puric. Azi, Aristotel (doar ca pre-text) -- proza

Sancho Panza - 2008-09-28

"Aşa dar, Dumnezeu este o varietate de infinit". Concluzia dumneavoastră m-a pus pe gânduri.

Mă întreb dacă Infinitul i se poate aplica noţiunea de "varietate", ceea ce ar implica o multiplicitate a lui. Or, multiplicitatea, din câte îmi amintesc, este proprie manifestării universale, nu şi principiului care o generează. Sau, că să-l citez pe Guenon (matematician şi el), <<se poate vorbi e un Brahma saguna sau „calificat”, dar n-ar putea fi vorba în nici un fel de Brahma „cuantificat.”>>
Şi tot Guenon afirmă, în Simbolismul Crucii (capitolul Multiplicitatea stărilor fiinţei) despre Sine (adică despre "principiul transcendent şi permanent") că el este cel prin care există toate stările fiinţei, specificând, citez, "şi asta trebuie să însemne nu doar stările manifestate (individuale, precum starea umană, ori supra-individuale, adică, în alţi termeni, formale sau informale) ci de asemenea stările non-manifestate.„

ceea ce îmi stârneşte nişte întrebări şi vis-a-vis de reformularea afirmaţiei metafizice pe care o propuneţi, „ Materia primă/substanţa nu are esenţă”. Pentru că, dacă "materia secunda" este rezultatul diferenţierii "materiei prima" şi dacă cea de a doua conţine atât substanţa, cât şi esenţa, atunci...

Sixtus - 2008-09-29

Ai puţintică răbdare, Stimată Doamnă. Eu, de fapt, ȋn treaba aia cu «substanţa/materie primă» n-am făcut altceva decȃt să-l urmez pe Graham Priest cu logica sa «paraconsistentă» prin care se admite existenţa, de facto, a unor paradoxuri (dar nu a tuturor). Şi cu care sunt de acord (cȃt de cȃt). Cu atȃt mai mult cu cȃt ȋl explică (frumos, zic eu) şi pe Nagarjuna (care, sper că-ţi place şi dumitale) ca şi pe Ibn ’Arabi (din „Iluminări”). Tocmai de aceea, ȋn cȃteva texte următoare (sub formă de „Intermezzo”), nu voi trece, ȋncă, la Puric. Ci mă voi opri, cȃt voi fi ȋn stare şi sintetic, la «incloziunile» (nu e typo, aşa le zice el) ale lui Priest.

Sixtus - 2008-09-29

P. S. "Mă întreb dacă Infinitului i se poate aplica noţiunea de 'varietate', ceea ce ar implica o multiplicitate a lui". O face Cantor cand spune:

„Trebuie să facem aici o distincţie fundamentală ȋntre:
(a) Infinitul actual crescător sau transfinit;
(b) Infinitul actual necrescător sau absolut”.
Dar, nu asta e problema.

Recunosc ca pe Guenon nu l-am citit. Desi este din ce in ce mai citat in ultima vreme.

Am o sugestie. De ce, in afara de poezie pe care (stii parerea mea) o "practici" cu mai mult decat cu succes (daca pot spune asa), nu inerci si eseistica. Pentru ca, sunt convins, ai ce spune. Si, in acest fel, Hermeneia cred ca ar avea de castigat.

Cu pretuire,

G. M.

Sancho Panza - 2008-09-29

Răspuns la P.S.-ul dvs. :
Mie mi se par mai juste denumirile (ori clasificarea) date de tradiţionalişti (nefericit cuvânt, dar n-am altul la îndemână...), conform căreia "infinitul crescător" cantorian este numit "indefinit"; o găsesc mai apropiată de adevăr, pentru că el aparţine domeniului Posibilităţii încă nemanifestate, sau "părţii tenebroase" aflată în stare latentă, dar cu şanse de a se manifesta, într-o "formă" sau alta. Dincolo de el ar fi Infinitul Principiului - sau "absolut", cum îl denumeşte Cantor. Ori, într-o altă formulare, aparţinându-i lui A.K.Coomaraswamy (dar cu influenţe platoniciene şi neo-platoniciene), noţiunile respective ar putea fi denumite non-măsuratul şi non-măsurabilul.
Guenon cred că v-ar bucura - este un autor sinetic, deşi nu ştiu cât de potrivit este cuvântul "autor", de vreme ce el însuşi nu se consideră autorul vreunui sistem filosofic, ci doar transminatorul unor învăţături extrem de vechi. ( numele său islamic a fost acela de „slujitor al Unicului”).
Revin cu o corectare la ultima mea afirmaţie din primul comentariu, pe care văd că am formulat-o invers faţă de cum am gândit-o. Deci, voiam să spun că <<dacă "materia secunda" este rezultatul diferenţierii "materiei prima" şi dacă prima (adică „materia secunda”) conţine atât substanţă, cât şi esenţa...>>
Cât despre eseistică - vă mulţumesc mult pentru încurajare. Recunosc, am nişte încercări prin folderele mele dar, fiind abia la începutul "drumului", încă nu cred că sunt definitivate. Când le voi considera astfel (şi sper să se întâmple cândva!) le voi da drumul în lume, măcar de dragul dialogului. Aştept deocamdată continuarea seriei dvs. de eseuri - voi fi numai ochi...şi răbdare. :) Pe mine mă ajută, pentru că îmi propun şi alte puncte de vedere. Cum spunea Leibniz, "fiecare sistem este adevărat prin ceea ce afirmă şi fals prin ceea ce neagă". Deşi, personal, cred că afirmaţia ar fi mai potrivită doctrinelor religioase.
Eu una recunosc că nu l-am citit pe Priest, deci...voi sta cuminte şi voi asculta/citi.

Sancho Panza - 2008-09-29

erate - uf, nelipsitele erate!
autor sintetic* si transminţatorul unor învăţături extrem de vechi*

scuze- tasta T a laptopului meu trage chiulul, uneori.

Sixtus - 2008-09-29

Daca eu as da erate la cate greseli fac cand postez texte si nu numai comentarii (chiar textul prezent a trebuit sa-l corectez de mai multe ori si inca nu stiu daca a iesit cum trebuie, iar in dialogul care l-am purtat, recitindu-l acum, mi-am pus mainile in cap) ar trebui sa umplu spatiul de la com-uri numai cu "......", se va citi "++++++". Singura mea scuza sunt doua: ingineria ca meserie (practicata) si...din nefericire, varsta (ochelarilor pe care-i port de-o viata intreaga).

Sancho Panza - 2008-09-30

Degeaba, nu mă pot astâmpăra...sper să nu devin iritantă, însă:

Cred că Aristotel nu spunea că substanţa (pe care o încadra, dacă nu mă înşel, printre "lucrurile necompuse") nu poate fi cunoscută, ci că nu poate fi cunoscută prin intermediul "gândirii compuse". El afirma însă existenţa unei cunoaşteri - să-i spun apriorice? să-i spun transcedentale?
mai bine îl citez:
“Dar când e vorba de lucruri necompuse, ce înseamnă fiinţa şi nefiinţa,ce înseamnă adevăr şi neadevăr? ci adevărul înseamnă să distingi ceea ce cauţi şi să exprimi acest lucru, şi trebuie să ştim că a afirma şi a enunţa nu e acelaşi lucru, iar a ignora înseamnă să nu nimereşti adevărul. “
şi
“Pentru astfel de lucruri adevărul constă numai în a le concepe cu mintea;cu privire la ele nu există nici adevăr, nici înşelare, ci doar ignoranţa, dar o ignoranţă ce nu seamănă cu orbirea, căci în acest caz ar însemna să nu ai deloc însuşirea de a gândi.“

Logică aristotelică mi se pare,astfel, una realistă, care nu-şi propune să treacă dincolo de pătura Existenţei ( unde "existent” este considerat în accepţiunea formei de manifestare ce nu are în ea însăşi raţiunea sa suficientă) acceptând că la Transcendent nu poate ajunge decât pe drumul intuiţiei intelectuale. Pentru că, la acest nivel, nici nu mai poate fi vorba de "terţ exclus"!

Deci, substanţa poate fi cunoscută şi putem afirma despre ea că ..., însă nu pe calea raţionalului. Ea este peste măsura instrumentelor raţionale de care dispunem sau, cum spune F. Brentano, pe marginea Metafizicii lui Aristotel,
"Noi nu posedăm nicio ideea a divinităţii care să fie completă într-un asemenea mod în simplitatea ei încât să corespundă substanţei divine. (...) Din natura nemijlocit sesizată a finite necesare prin sine ar putea fi dedusă nemijlocit existenţa ei” . - ultima frază constituind, în opinia lui Bretano, argumentul ontologic.
(Cu menţiunea că nu sunt de acord cu formularea "existenţa fiinţei necesare", din motivele înscrise în paranteza de mai sus.)

Sixtus - 2008-10-01

Departe de a deveni iritante. Ca sa nu mai lungesc vorba, voi incerca, mai jos, printr-un fragment dintr-o lucrare publicată ȋn altă parte, să spun ceea ce aş fi vrut să arăt numai ȋn finalul unei serii de texte, serie care să mă conducă, ȋncet dar sigur, la ceea ce afirmă Teologia Ortodoxă, Islamul ȋl spune şi el, iar Extremul Orient, prin Budism (şi, mai ales, prin Zen), dar nu numai, ȋl practică fără prea multă discursivitate care ne cam omoară pe noi occidentalii; şi care se prelungşte, ȋntr-adevăr diminuată şi ȋn Orientul Mijlociu cu care Occidentul s-a interferat (mai ales direct) ȋn Evul Mediu
*
„2. Teologia (ortodoxă)
Din punct de vedere teologic, se poate postula că există două căi de cunoaştere a Divinităţii: cea afirmativă - catafatică şi cea negativă - apofatică (atât Lossky cât şi Stăniloae îşi bazează acest postulat pe o întreagă tradiţie patristică).
Prima (catafatică) funcţionează exprimând calităţile şi atributele revelate ale Divinităţii; cea de a doua (apofatică) încearcă să depăşească discursivitatea printr-o serie de negaţii.
Teologia catafatică caută să cunoască Divinitatea în ceea ce este ea; cea apofatică, conştientă de incognoscibilitatea Divinităţii şi de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este (Lossky).
La Părintele Stăniloae, relaţia dintre cele două exprimări teologice apare mai organică şi mai nuanţată. Cele două căi nu se succed una pe cealaltă într-un raport simplu evolutiv, ci se implică permanent, nu pot fi niciodată complet izolate una de cealaltă, având o existenţă oarecum ipostatică. Fiecare din ele are trepte şi faze, care se constituie într-un urcuş duhovnicesc: 'Cugetarea foloseşte alternativ conceptele cu expresiile lor afirmative, cu cele negative, iar după un lung urcuş duhovnicesc, aproape numai pe cele negative' (Stăniloaie, 'Morala 3', p.189).
La rândul lui, Vladimir Lossky ţine să sublinieze că: 'Apofatismul nu este în mod necesar o teologie a extazului. El este, înainte de toate, o dispoziţie a minţii care refuză să-şi formeze concepte cu privire la Divinitate' (Lossky, 'Mistica', p.67).
Din acestea se deduce, după Părintele Stăniloae, excluderea hotărâtă a întregii teologii abstracte şi pur intelectuale, 'care ar vrea să adapteze la cugetarea umană misterele înţelepciunii Divinităţii'. (Stăniloaie, Idem., p. 1, p. 193). De fapt trebuie să se petreacă trecere continuă de la speculaţie spre contemplaţie. 'După cunoaşterea prin intermediul naturii a raţiunilor şi a energiilor divine, urmează cunoaşterea energiilor divine descoperite' (Stăniloaie, Idem, p. 195). Prima ar genera cunoaşterea catafatică, iar cea de-a doua pe cea apofatică. Depistarea treptelor catafatismului este mai accesibilă, ea pornind de la afirmarea simplă a atributelor sau a calităţilor Divinităţii până la afirmarea lor cu ajutorul superlativelor absolute sau relative. Dar încă din treptele prime ale cunoaşterii catafatice, se simte penetrând fiorul mistic al cunoaşterii apofatice. Dar cunoaşterea apofatică propriu-zisă înseamnă eliminarea aproape completă a elementelor pozitive de cunoaştere. În continuare, Părintele Stăniloae sesizează trei grade de apofatism. Primul îl reprezintă teologia negativă intelectuală, în cadrul căreia are loc negarea mai mult intelectuală a conceptelor afirmate prin teologia pozitivă catafatică. A doua treaptă o constituie depăşirea şi a stării de negaţie şi intrarea într-o stare de tăcere produsă de rugăciune. Este ceea ce Părinţii, îndeosebi Sfântul Dionisie Areopagitul ('Epistole, Epistola I, Lui Caius, monah', p. 44) şi Sfântul Grigorie de Nyssa ('Viaţa lui Moise', p. 32), au numit intrarea în întunericul divin (un ȋntuneric de care vorbeşte şi Ibn ’Arabi), un întuneric provenit din orbirea pe care o produce asupra ochilor sufletelor noastre slabe abundenţa de negrăit a luminii divine. 'Întunericul divin este lumină neapropiată', scria Dionisie diaconului Dorotei ('Epistole, Epistola a V-a, Lui Dorotei, diacon', p. 54). Dacă Lossky pare să considere această stare ca supremă, Părintele Stăniloae, urmând Sfântului Grigorie Palama, crede că pentru cei foarte «îmbunătăţiţi» mai există şi o a treia treaptă, aceea a vederii luminii divine. Este o stare la care ajung numai foarte puţini, şi aceştia cu intermitenţă. Este starea în care omul realizează cu adevărat unirea cu Divinitatea, după har. După Sfântul Grigorie Palama, nici nu s-ar mai putea vorbi în acest caz de o teologie propriu-zis negativă, aceasta fiind, de fapt, depăşită prin intrarea într-o nouă fază de afirmare, superioară, deplină, în care se iese din orbirea produsă de lumina divină şi în care 'ochii sufletului încep să se obişnuiască cu ea văzând-o, devenind astfel cunoştinţă mai presus de înţelegere sau neştiinţă în sens de depăşire' (Palma, 'Lumina', p. 308-309; Stăniloaie, Idem., p. 201). Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum şi cea negativă de cea pozitivă (Stăniloaie, Idem., p. 205). După acelaşi teolog, 'teologia pozitivă face bilanţul celor cunoscute până acum, iar teologia negativă dă asigurări pentru cunoaşterea viitoare' (Idem, p. 211). Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea curată. E un extaz al tăcerii interioare, o oprire totală a cugetării în faţa misterului divin înainte de a coborî, în mintea astfel oprită de uimire, lumina divină de sus' (Stăniloae, Idem., p. 211; Palma, Idem , p. 310). Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic şi, într-un fel, dialectic al relaţiei dintre catafatic şi apofatic în cunoaşterea Divinităţii, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată şi nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanţă cu cea pozitivă' (Stăniloae, Idem , p. 203, 205). Cele două căi de cunoaştere provin, în ultima instanţă, din faptul că Divinitatea este, în acelaşi timp, şi imanentă şi transcendentă, cele două aspecte implicându-se reciproc (Lossky, 'Introducere', p. 37).
Aş încheia această prezentare succintă a "Catafaticului - Apofaticului" teologic cu observaţia că o ilustrare practică a aplicării sale se regăseşte în "Rugăciunea minţii", aşa cum este prezentată de Părintele Cleopa ('Ne vorbeşte Părintele Cleopa', Ed. Mânăstirea Sihăstria, 2002, p. 7 - 32). Precum şi în "Rugăciunea isihastă" (Parintele Serafim, 'Rugăciunea isihastă' în 'Revoluţia Interioară', Ed. Herald, 2002, p. 129 - 146). Şi mai adaug că o asemenea aplicare seamănă izbitor cu tehnicile extrem-orientale de "ridicare" a energiei Kundalini (C’hi în China, Ki ȋn Japonia) (Osho, 'Kundalini', Ed. RAM, 1999).”
*

După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun ȋn discuţie o ȋntreagă tradiţie a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez şi, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eşuează azi ȋn Postmodernism. Şi mai cred că acum s-a ajuns, ȋn ceea ce eu numesc ȋnceputul erei Postmoderne, la existenţa a trei tendinţe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic şi păgubos) şi un fel de tendinţă spre Sacralitate (mai mult subterană ȋn prezent, dar care va ieşii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafaţă) – să-i zic „Ecumenism” care, ȋn final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul.

Mai vreau să adaug că, se pare, singurul dintre filosofi care a putut privi ȋn profunzime, a fost Lucian Blaga cu a sa cunoaştere, aparent dihotomică „Paradisiacă” şi „Luciferică”, Din „Trilogia Cunoaşterii”. De altfel, chiar Părintele Stăniloaie după ce, iniţial, l-a negat pe Blaga, ulterior a recunoscut faptul că gȃndirea acestuia se aproprie destul de mult de „Catafatic şi Apofatic”.

Ȋn ȋncheiere, pentru destindere şi pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se ȋntȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia.

Şi ȋncă ceva. Prin anii ’70, nişte filosofi marxişti (chiar din ţara lui Marx, pe vremea aceea confundată cu RDG) de tradiţie „aristotelică” (recunosc, vulgarizată; dar, oricum, o astfel de vulgarizare nu putea apare fără ca Aristotel să fi lăsat «substanţa/materia primă» ȋn coadă de peşte) s-au apucat să identifice «substanţa» cu Dumnezeu. Pȃnă cȃnd cenzura s-a prins şi i-a pus la punct.

Sancho Panza - 2008-10-01

Domnule profesor, spuneţi că nu l-aţi citit pe Guenon, însă aţi ajuns la concluzii similare în ce priveşte pervertirea unor teorii - şi nu numai în privinţă asta.
Am primit un răspuns mai mult decât complet - l-am salvat în Word, să-l pot citi pe îndelete. Să o iau pe rând. Vă citez:
"„Treapta superioară a teologiei negative reprezintă 'un apofatism mai deplin şi mai existenţial, realizat prin rugăciunea curată.” (...)
Părintele Stăniloae conchide că teologia pozitivă are în mod continuu nevoie de cea negativă, precum şi cea negativă de cea pozitivă
Asistăm, în cazul Părintelui Stăniloae, la sublinierea caracterului extrem de dinamic şi, într-un fel, dialectic al relaţiei dintre catafatic şi apofatic în cunoaşterea Divinităţii, ca ’împreună lucrând’ în vederea realizării dezideratului unirii mistice cu Ea. Pe nici o treaptă a ei 'teologia negativă nu leapădă sau nu uită, ca fiind cu totul de prisos, conceptele pozitive culese din lumea creată şi nu poate cineva face teologie negativă decât în alternanţă cu cea pozitivă".

Guenon afirmă că, dacă în sânul societăţii occidentale, s-a mai păstrat ceva din Tradiţia primordială, asta s-a întâmplat datorită religiei ortodoxe, care a salvat din ea un sâmbure în isihasm. Mai mult, el numeşte acea zonă geografică predominat catolică „un occident al occidentului”( unde „occident” corespunde apusului si având conotaţie simbolică) falia dintre Răsărit şi Apus deschizându-se odată cu Marea Schismă şi căpătând adâncime prin Renaştere şi prin Reformă. Iar ceea ce spune părintele Staniloaie mă duce cu gândul la diferenţierea pe care R.G. o face între dualitate şi dualism, ultimul definind o luptă contrariilor ce nu se poate încheia decât prin anihilarea unuia, pe când dualitatea defineşte coexistenţa lor lucrativă, menită să se resoarbă în punctul central, punctul unde se întrepătrund dreptele crucii tridinemsionale. (ale cărei semnificaţii s-a păstrat foarte bine în Isam, prin doctrina „Omului Universal" ce are drept reprezentare simbolică crucea sus-pomenită, şi duse mai departe, o vreme, de rozicrucieni). Despre cele trei trepte ale cunoaşterii despre care vorbeşte părintele Staniloaie:
Zilele trecute citeam Simbolismul corpului uman de Anick de Souzennele şi în capitolul patru al cărţii autoarea face o prezentare a arhetipurilor din Arborele Sefirot. Ei bine, deasupra lui Keter, Coroana, cel care generează arhetipurile cumva accesibile raţiunii „omului ordinar”, tradiţia ebraică afirmă existenţa a încă 3, nefigurate, şi anume (în ordine asccendenta): Ain Sof Aor("Lumina infinită") , apoi Ain Sof ("Cel fără de sfârşit") şi, în fine, Ain („Punctul de sus”). Deci...toate vechi şi adevărate toate.

Mai departe, spuneţi:
„După cele de mai sus, cred că am dreptul să pun ȋn discuţie o ȋntreagă tradiţie a „filosofiei” occidentale, mai ales pe cea de sorginte aristotelică care, de cele mai multe ori, a căutat, uneori cu disperare, să se separe de teologie, ajungȃnd pȃnă la Iluminismul francez şi, ulterior, la Empirismul Pozitivist, care eşuează azi ȋn Postmodernism. „

Guenon este de acord cu categoria „Fiinta ca act şi potenţă", ea găsindu-şi temelia în tradiţia hindusa (Puruşa că act, Prakitri ca potenţă). dar le contesta pe celorlalte valoarea metafizică, pornind de la aceleaşi argument (pomeneam în alt comentariu despre imposibilitatea unui Brahma cuantificat). Citez:
„S-ar putea obiecta la aceastacă Aristotel aşază calitatea, ca şi cantitatea, printre „categorii”, care nu sunt decât modalităţi speciale ale fiinţei şi nu îi sunt coextensive; dar aceasta înseamnă că el atunci nu efectuează transpoziţia de cre am vorbit şi că de altfel nici nu trebuie să o facă, enumerarea categoriilor nereferindu-se decât la lumea noastră şi la condiţiile sale, aşa încât calitatea nu poate fi şi nu trebuie să fie luată în realitate decât în sensul, mai imediat pentru noi în starea noastră individuală, în care ea se prezintă, să cum am spus mai întâi, ca un corelativ al cantităţii” („Domnia cantităţii şi semnele vremurilor”, cap. „Calitate şi Cantitate”)
Dealtfel, chiar Aristotel afirmă că „toti relativii au corelativi”.

Tot cuvintele dvs; „Şi mai cred că acum s-a ajuns, ȋn ceea ce eu numesc ȋnceputul erei Postmoderne, la existenţa a trei tendinţe: Postmodernism, un New Age (ocult, esoteric, sincretic şi păgubos) şi un fel de tendinţă spre Sacralitate (mai mult subterană ȋn prezent, dar care va ieşii, nu prea tȃrziu, destul de puternic la suprafaţă) – să-i zic „Ecumenism” care, ȋn final, va fi ceea ce ar putea constitui un „Maxim Absolut” care va caracteriza, pe deplin, Postmodernul.”

La Ecumenism mă gândeam chiar zilele trecute şi îmi propusesem o discuţie cu cineva care ştie mai multe despre subiect, dpdv istoric – opinia mea estecă Ecumenismul nu are rădăcini doctrinare sau, dacă sunt, sunt prea firave (de fapt, să nu uităm că porneşte de la neoprotestantism, deci chiar din acea ramură a Bisericii Creştine care s-a depărtat clar de Tradiţie) ci este mai degrabă pornită tot dintr-o concepţie modernă, cea a lui „politically corect”. Ceea ce nu cred că este de ajuns pentru a-i conferi credibilitate, câtă vreme nu va încerca să-şi găsească şi un punct de sprijin ideatic real.

„Ȋn ȋncheiere, pentru destindere şi pentru că nici eu nu pot fi sigur pe mine cȃnd vorbesc serios sau cȃnd glumesc, amintesc anecdota care circulă printre filosofi: doi ingineri cȃnd se ȋntȃlnesc, discută despre „inginerie”, doi matematicieni – despre matematică, iar doi filosofi – despre ce este (sau nu) filosofia.”
Tot pentru destindere, aş spune că filosofii discută despre filosofie pentru că, spre ghinionul lor, habar n-au de iginerie.
Probabil că mai aveam multe de spus, dar scriu mai încet decât gândesc. În mod cert o parte din idei au alunecat printre taste. Vă mulţumesc pentru acest dialog, este o plăcere.

Sancho Panza - 2008-10-01

îmi cer scuze pentru dezacorduri şi celelalte scăpări...sunt prea multe să le menţionez pe fiecare în parte.

Sixtus - 2008-10-01

P.S.

Cred că, dacă vom continua discuţia, va trebui să ȋncercăm să procedăm cartezian. Adică să facem distincţia ȋntre Logica Aristotelică şi problema metafizică a «substanţei». Şi abia apoi să le corelăm şi să vedem dacă o asemenea logică, cu pretenţie de universalitate se poate (sau nu) aplica Transcendentului (inclusiv asupra «substanţei» ca lucru transcendental) aşa cum unii logicieni au pretenţia şi cum am ȋnercat şi eu; urmȃndu-l pe la Priest care, ȋnsă, mi-a revelat ȋn final paradoxul (logic) că „esenţa substanţei este că n-are esenţă”.. Şi mai apar ȋncă o multime de probleme…. Dar toate la timpul lor (dacă le va veni un astfel de timp ȋn discuţia care s-a ȋnfiripat ȋntre noi. Şi care, mie personal ȋmi foloseşte imens, ȋn sensul unor clarificări. Ȋntocmai cum ȋncepi să parcurgi un drum pe care ȋţi face impresia că-l cunoşti dar care, atunci cȃnd efectiv ȋl parcurgi, ai tot soiul de surprize).

Cat despre "Ecumenism", asa cum il inteleg eu (si se pare ca si dumneata), nu prea are de-a face cu miscarea ecumenica initiata (cum spui) de protestanti care are un sens mult mai ingust. Din acest motiv am spus "sa-i zic Ecumenism" (mai corect ar fi fost "un fel de Ecumenism" sau poate "Ecumenism in sens larg" - dar asta ar presupune sa se vorbeasca despre ce inseamna "Ecumenism in sens ingust" si sa se dilueze discutia de dragul unor precizari istorice; eventual, treaba asta ar putea fi explicata intr-un subsol; care sa cuprinda si consideratiile legate de aparitia termenului pe care dumneata le-ai expus) - si asta in lipsa unui alt termen care sa imbrace mai bine ideea ce se vrea exprimata.

Pe Gueon, clar: trebuie sa-l citesc! Dar nu stiu cand ii va mai veni tandul. Pentru ca, in joaca, spuneam uneva ca am visat o femeie care-mi tricota o vesta. Si tricota atat de repede ca abia i se mai vedeau nainile. Si am intrebat-o: de ce tricotezi asa repede? Raspunsul: ca sa-ti termin vesta inainte sa se termine lana....

Sixtus - 2008-10-01

Incepeam com-ul anterior cu P.S. (pe care l-am uitat acolo) pentru ca incepusem sa-l sctiu fara sa-mi inchipui ca raspunsul dumitale va veni atat de rapid.

Sancho Panza - 2008-10-01

Cred că în împletitul vestei sunt foarte importante si andrelele folosite! :) Eu am avut norocul să le găsesc pe cele care se potrivesc cu firea mea mai "răsăriteană”, imediat ce m-am oprit din alergare şi m-am uitat atent în jur.

Acum, nu ştiu în ce măsură această intervenţie a mea este în spirit cartezian, însă pornesc de la unul din aspectele pe care le-aţi enunţat, cel al “metafizicii substanţei” pe care o văd în felul următor:
1) acceptăm că Manifestarea Universală are o polaritate, un "sus" şi un "jos", (de care multe religii s-au folosit ulterior, denaturându-i sensurile, şi mă gândesc rapid la “binele şi răul” maniheismului, pe care îl întâlnim şi morala creştină); polaritate pe care o găsim, fireşte, reflectată şi în “terţul exclus” aristotelic, deşi nu cu aplicaţii general valabile, în opinia mea (însă aici ar fi mult de dezvoltat.)
2) la polul superior se află ESENŢA, al cărei caracter sacru, transcendental, este, sper, în afara oricărei discuţii, iar la polul inferior SUBSTANŢA, subiectul discuţiei noastre;
3) pentru că, în fond, vorbim despre noţiuni atemporale şi aspatiale, cred că nu vă deranjează dacă au ceasul înapoi şi mă duc mai spre est, până la Hermes Trismegitul, care spune:
“Ceea ce este deasupra este şi dedesubt şi ceea ce este dedesubt este şi deasupra, pentru a desăvârşi miracolul unui singur lucru”
Merg mai departe:
Arborele Sefirot are şi el, în reprezentarea sa, o polaritate.
La polul opus lui Keter, Coroanei, sub celelalteşase arhetipuri, se află al şaptelea (numărul simbolizând cele şapte zile ale Creaţiei) şi anume Malkut, sau Împărăţia - Creaţia Divină, în care se vărsa toate celelalte şase ( Înţelepciunea, Inteligenţa, Îndurarea, Legea, Puterea şi Maiestatea). Ea este recipientul în care se adună toate, înainte de a se vărsa, iarăşi, în Keter. Deci, avem de-a face nu cu liniaritatea, ci mai degrabă cu un cerc care nu se închide, alcătuind o veşnică spirală ( Guenon are un capitol întreg despre asta în Simbolismul Crucii, iar subiectul este tratat, acolo, cât se poate de matematic). Vedem, deci, ca polul inferior nu este nicidecum unul “profan”, mai degrabă el a ajuns să fie privit astfel dintr-o comoditate a omului care n-a mai ştiut să înţeleagă miturile şi le-a aruncat într-un colţ, preferând să le pună în locul lor jucării noi, potrivite modului său de viaţă.
Apoi, stau şi mă întreb dacă Sacrul ar fi folosit ca şi complementar un element “profan”. De ce – când Nimeni şi Nimic nu l-ar fi constrâns spre o astfel de alegere? Si, mai ales, exista, în acele începuturi, ceva care să nu fie Sacru?
Acum, revin cu o precizare: prin “metafizic” nu înţeleg “ontologic” sau nu numai “ontologic”, ci şi acea cunoaştere pe care o putem avea, dincolo de jocurile raţionalului, despre ceea ce este dincolo de planul “existenţelor”, adică dincolo de planul celor care nu au în ele însele raţiunea suficientă. Acea “Uimire” spre care tindeau esotericii musulmanii sau – aristotelic vorbind – acele “lucruri pe care nu le putem cunoaşte cu mintea” .
Dacă am arătat, în linii mari, concepţia proprie (deşi nu neapărat originală) privind problema substanţei, scoţând-o dintre “lucrurile compuse” şi situand-o printre concepte, îndrăznesc să încerc o corelaţie cu Logica Aristotelică, care , până la urmă, nu dă un verdict, ci lasă subiectul deschis - nu interpretărilor de dragul interpretării, cât înţelegerii proprii fiecăruia, funcţie de gradul său de permisivitate.
Pornim de la:
Este adevărat că esenţa are esenţă.
Este fals că substanţa are esenţă.
Dar chiar Aristotel spune, in Met. E 4:
“…căci adevărul şi falsul nu sunt în lucruri[...] ci în intelect, iar în ce priveşte conceptele simple nici în acesta.”

Sper că limbuţia mea feminină nu va opreşte din redactarea părţii a treia a eseului.

P.S.: mâine merg să caut volumul lui Priest, că să pot avea o imagine mai clară asupra felului în care dvs. puneţi problema. Să sperăm că din vesta mea nu va ieşi un fantazist costum sincretist - din cauză de prea multe andrele!

Sixtus - 2008-10-01

Tragand o prima linie (sper ca provizorie), amandoi am avut de castigat. Dumneata, ca te-am facut sa-l cauti pe Priest. Eu, ca m-ai convins sa-l caut pe Guenon (si sa-l citesc inainte sa se termine lana de la vesta aia a mea). Sunt convins ca ce voi castiga eu este mai substantial. Si-ti multumesc anticipat. (O informatie "tehnica": exista vreo carte a sa publicata in Romania? Daca nu, nu-i bai. O voi (le voi) comana pe internet in franceza sau engleza - alta limba n-o stiu).

Cat despre ceea ce unii numesc, in sens piorativ, "ocultism" asociat aiurea si de-a valma cu "esoterismul", nu este cazul meu. Referitor la "esoterism", de exemplu, cred ca fiecare religie are o latura "exoterica" pentru majoritatea practicantilor si un "esoterica" pentru cei alesi.De fapt am vorbit despre New Age, ceea ce-i cu totul altceva. Si aici se poate dezvolta o discutie, la inceput separata, ca apoi sa fie integrata intr-un intreg (daca se va putea). Ce sa facem, asta-i blestemul nostru, al oamenilor obisnuiti: sa tot discutam si pana in final unele intelesuri fundamentale sa ne scape printre degete. Principalul e ca macar incercam.

Imi cer scuze ca, deocamdata, ma opresc aici. Dar, fiind un om obisnuit, am si eu slabiciuni (si inca o multime atat de mare si grea ca abia o mai tin in carca): incepe meciul CFR Cluj - Chelsea.

Sper sa continuam.

Sancho Panza - 2008-10-01

Puteţi comanda de pe internet şi traducerile în limbă romană, sunt foarte "guenoniene", ca să spun aşa, deci valoarea textului original nu este diluată.
Vorbesc de cele apărute la Aditura Aion din Oradea ( Ezoterismul lui Dante, Stările multiple ale Fiinţei, Simbolismul Crucii...şi cred că mai sunt).Apoi, cu acelaşi traducător, altele au apărut la Herald (Metafizică şi cosmogonie Orientală, Scurtă privire asupra iniţierii, Marea Triadă...şi cred că mai sunt) - pe acestea trei le găsiţi în librării, şi va sfătuiesc să căutaţi chiar şi prin librăriile "New Age", eu acolo le-am găsit, probabil că nu ştiau ce vând! :)
Domnia cantitatii şi semnele vremurilor a fost reeditată de Humanitas nu de mult, deci de găsit în librării.
Omul şi devenirea să după Vedanta - ştiu doar o traducere mai veche, a d-nei Ivănescu, nu se mai găseşte, eu am rugat o prietenă să mi-o aducă din Franţa.
Iar Legele lumii - apărut în România în '94, la Ed. Rosmarin, nu se mai găseşte nici pe internet, eu m tars-o la Xerox.
Traducerile unor articole ştiu că au fost că au fost reunite într-un volum omagial, Oriensis, apărut tot la Ed, Aion.
dacă veti da o căutare pe Google, vă va duce pe Liternet. Ce se poate comanda pe internet, e acolo.
succes Clujului!

Sixtus - 2008-10-01

Miltumesc. Clujul a facut un joc mare. Ma duc sa ma-mbat cu un somn fara vise.

bobadil - 2008-10-01

Mi-a placut textul, desi se simte ca pe undeva, cavalcada ideilor nu a avut timpul necesar de a se aseza, cumnite, in cuvinte potrvite. Oricum, cine mananca la fast-food nowadays, adica aproape oricine, intelege si ingurgiteaza un astfel de text care, sa recunoastem, face mai degraba obiectul unor dezbateri la un big-mac decat al unui studiu mai aprofundat.
Oricum, dezbarerea nu a incetat sa apara si ii multumesc Adrianei ca a tinut pasul cu acest "magnat" al ideaticii care este marele exilat Sextus Empiricus.
Eu nu ma voi arunca intr-o dezbatere aici pentru ca deocamdata impresia mea este de un fel de babilonie in care regasesc multe referinte in care orice cititor chiar si avizat se poate pierde cu multa usurinta "trecand prin Platon, chiar şi Aristotel şi continuind cu, de exemplu, Thomas D’Aquino, Leibnitz, Kant, Descartes, Hegel şi pană in zilele noastre: Heidegger şi chiar Derrida" este o insiruire menita sa adune analize, pareri, eseuri care ar umple un tir. Eu unul recunosc ca am fost si sunt in continuare fascinat de universul unui d'aquino pe care insa l-am explorat mai mult drintr-o perspectiva religioasa sa fiu sincer ...
Oricum, salut ideea aducerii in prim-plan a unor asemenea convulsii ideatice, insa ma tem ca, la fel ca in cazul sonetelor traduse din marele Will si care umplu pagina de texte la ora actuala, nu prea are lumea ce zice. Citeste si te minuneaza pare a fi sloganul acestor scrieri.
Dar nu e rau, asta se cheama culturalizare.
Cat timp nu e indoctrinare e de bine, parerea mea.
Astept si pe Dan Puric ca deja m-ai facut curios Gorune :-)
Andu
P.S. Cine e Potra asta ca m-ai bagat in ceata?

Sixtus - 2008-10-02

Boba,

Mai du-te si tu pe Agonia aia, daca esti curios, (chiar la ultimul meu text, acelasi cu cel de aici) la http://www.agonia.ro/index.php/essay/1803612/(2)_C%C8%83te_ceva_despre_Cantor,_Aristotel_%C5%9Fi_Dan_Puric._Azi,_Aristotel_(doar_ca_pre-text). Pentru care (dar asta a fost numai picatura care a umplut "cenzorului" paharul) am fost retrogradat la nivelul "zero". Lucru care pe mine ma incanta pentru ca ma duce cu gandul la "multimea vida" (dar a "vidului plin"). Si te vei lamuri ce-i si cu Potra. Care fluiera-n biserica, mai de curdand, pe acolo. Dar din motive diferite si de ale tale dar, int-rn fel si de ale mele. Si a trecut si el prin "cenzura". Insa, culmea, "cenzura" a fost "obligata" sa-l reconsidere (din niste motive oculte).

Daca, chiar esti curios, la com-urile textului meu, te poti duce pe respectivul Potra (la pagina lui) si ai sa te distrezi.

Revenind acum la chestiune, adica la textul meu. El nu este (si nici nu si-a propus sa fie) un studiu. Este, pretentios spus, un "eseu". Care a avut drept scop principal unul personal: sa-mi ordonez niste idei si, in acelasi timp, sa provoace discutii (dar nu de genul celor de pe Agonia in care, recunosc, m-am lasat, la un moment dat, angrenat. Ceea ce dovedeste ca inca, chiar si la varsta mea, pot fi manipulat). Din fericire, aici, pe H., s-a gasit Adriana Lisandru cu care se poate purta un dialog civilizat, fara ca, dupa parerea mea, sa devina anost si cu ptetentii "academice". Ci asa numai, ca de la om la om, fiecare respectandu-si preopimemtul, fara a cadea in ridicolul pierderii simtului umorului. Sper sa se mai iveasca si altii.

Cu

Sixtus - 2008-10-02

Adriana,
Hai să discutăm, dacă ai chef, puţin despre New Age. Am să ȋncerc, cȃt voi putea de scurt (pentru a nu plictisi) să zic cum „văd” eu lucrurile. Plec de la un citat, pentru ca îmi e mai ușor. „… in perioada Hinayana categoriile de substanţă si calitate, deşi oficial nu au fost admise, ȋntotdeauna ele au tins să reapară pe anumite uşi din spate… In primul rând, o «casa de stocare a conştiinţei» a fost imaginată. Toate traseele morţilor anterioare şi toţi germenii gȃndurilor viitoare au fost stocate in acest receptacol. Aici existȃnd numai instantaneitate şi corelare” (traducerea aproximativă ȋmi aparţine cu toate deficienţele ei, din Scherbatski, „Buddhist Logic”, care, deşi ȋn primă ediţie a apărut prin 1934 – 35, ea a fost reeditata de nu ştiu cȃte ori, ediţia din 2003 continuȃnd să ocupe primul loc al vȃnzarilor de cărţi pe domeniu respectiv). Adică, aşa cu frumos se spune ȋn Avatamsaka Sutra, cunoscută si sub numele de "Flower Garland Sutra" care conţine "The Jeweled Net of Indra". Şi care este un model fascinant în care universul este reprezentat ca o reţea complexă, o plasă (infinit dimensională), ale cărei noduri sunt perle ce se reflectă nu numai pe sine sau unele în altele, dar oglindesc în ele întregul Cosmos ad infinitum.

La rȃndul său Plotin, care ȋncearcă să-l ȋmpace pe Platon cu Aristotel, postulează existenţa a două ipostaze ale materiei. Una care ar corespunde cu „Lumea Ideilor” platoniciană, ȋnsă ȋn care toate acestea se află „ȋmpreună” (ȋntr-un fel de spaţiu adimensional - ȋn matematică astfel de spaţii sunt modelabile ȋn Topologie şi, ȋn prelungire, ȋn Teoria Categoriilor şi a Toposurilor) şi, mai ales, „simultan” (ceea ce te face să te gȃndeşti că aici ar cam exista un fel de rudiment de „timp”, adică „instantaneitatea”), deci existȃnd un fel de dinamică heracliteană (vezi „Logosul Divin” al acestuia); iar alta corespunzȃnd Empiricului (Sensibilului) nostru de toate zilele – spaţial (euclidian) şi temporal (liniar) sau, de la Einstein citire, spaţio-temporal, din „Peşterea” platoniciană. Generată de „Lumea Ideilor” (la fel de „reală” ca şi „Lumea Ideilor”, dar de o „realitate” secundă. Mai adaug: se pare că ȋnsuşi Platon, ȋn dialogurile sale tȃrzii, tindea spre un oarecare heraclitism ȋn legătură cu „Lumea Ideilor”).

Stop. Acum pot spune cam ce-mi trece mie (se poate spune „de-a dreptul fantezist” sau SF) prin cap. Omul ar avea acces la o astfel de „Lume a Ideilor” – Intelect Cosmic - prin aşa numitul „simţ intern” – discutat azi pe larg de cei care se ocupă cu filosofia „mentalului” şi caută „conştiinţa” şi, mai ales „conştienţa” (awareness), a nu se confunda cu „ştiinţa cogniţiei” – simţ intern de care vorbeşte Alchimia (Paracelsus chiar postulează existenţa unui organ intern special), dar, mai ales, Budismul. Deci, omul ar putea avea acces la acest tip de realitate şi, mai mult, ar putea „acţiona” pe acolo şi astfel, indirect, dar mult mai eficient, ȋn Empiric. Dacă astea sunt „fantezii” (sau nu) ar trebui mers prin Astrofizica contemporană şi Fizica Subcuantică, care le susţine deocamdată teoretic, dar şi pe baza unor „măsurători” (deci „obiective”) indirecte ȋn „Cuantic” (Fizica particulelor elementare). Mărturii ar fi tot soiul de manipulări microelectronice, nanotehnologice, ale ingineriei genetice etc., etc.. Ceea ce poate „mirosi” a un fel de „magie” de tip New Age transferată ȋn tehnologie şi inginerie. Cu implicaţii ȋn Empiric, deocamdată, doar vag şi greu de bănuit pentru viitor. Or dacă asemenea „acţiuni” se desfăşoară necontrolat şi necontrolabil, ele ar putea fi amendate de anumite „Legi” din „Lumea (aia a) Ideilor” (Intelect Cosmic) pe care nu le ştim. Asociez toate astea cu ceea ce s-a spus, ȋncă ȋn urmă cu peste 2000 de ani ȋn „Yoga Sutra” a lui Patanjali. Care atrage atenţia că, ȋntr-un anumit stadiu de evoluţie, un yoghin poate ajunge să posede puteri supranaturale. Ceea ce este extrem de periculos ȋn măsura ȋn care yoghinul se oprește la acest stadiu şi nu evoluează mai departe. Mai departe, spre ce? Păi, de-a valma: spre UNU-l platonician, VIDUL budist, etc. sau cum s-o mai fi numit ȋn diverse contexte culturale (Shamanii tolteci vorbesc, de exemplu, de ceva absolut incognoscibil care se află dincolo de VULTUR care ne oferă „conştiinţă” pentru ca noi s-o dezvoltăm şi, ȋn final, cȃnd murim, s-o oferim drept hrană „prelucrată” aceluiaşi VULTUR – ceva gen MATRIX), ȋntr-un cuvȃnt, spre SACRALITATE (zic eu).

Ori New Age-ul pe care ȋl acuz eu, este ceva de genul unei „magii negre”, necontrolate, „implementată” azi la nivel „tehnologic”. Departe de mine, ca zis „om de ştiinţă”, de a blama tehnologia. Dar trebuie să fii „deasupra ei” ca să o poţi „controla” ȋn acord cu „legile” Sacralităţii.

Cum sa ajungi acolo?

Sancho Panza - 2008-10-02

cu mare plăcere, domnule profesor, vă rog doar să-mi acordaţi un răgaz de două zile; pentru că minunata noastră economie de piaţă mi-a amintit că nu sunt decât o rotiţă în angrenajul ei...şi n-am încotro, trebuie să mă învârt.

Sixtus - 2008-10-02

Gand la gand. Dar nu cu prea mare bucurie. Deoarece si eu vroiam sa-ti cer un ragaz.

Sancho Panza - 2008-10-03

Mi-am făcut puţin timp, aşa că încerc să vă răspund.
Din punctul meu de vedere, mişcarea New Age este, exact aşa cum se caracterizează, sincretic ă. Deci, lipsită de fundament, şi orice îşi trage sevele din ea este aleatoriu, indiferent de scopurile pe care şi le propune. Făcând o analogie - un copac fără rădăcină nu va reuşi să dea fruct. Este, însă, un curent care a găsit aderenţă în mediul socio-istoric prezent tocmai prin lipsa lui de profunzime - un fel de ideologie fast-food, pe care o poţi prinde din zbor şi care, chiar prin relativismul pe care îl afirmă, nu obligă la nimic. Deşi nu conteneşte să susţină că îşi găseşte esenţa în principii (nu unul, ci mai multe, păcat că nimeni nu le defineşte), în adevăruri, în valoros; alăturarea dintre relativism şi principiu constituie cel puţin paradox, vizibil cu ochiul liber, de îndată ce treci dincolo de promisiunuile zugrăvite în culori pastelate şi sclipitoare. Dar să vedem ce spun chiar ei, despre ei.

„Mişcarea New Age este sincretistă, adică combină şi sintetizează învăţături şi principii religioase valoroase şi plauzibile.”
Gravă confuzie (probabil că nu neintenţionată, însă dovedind un bun managenent) între sinteză şi sincretism, care nu sunt nicidecum unul şi acelaşi lucru.
Guenon defineşte cele două noţiuni în „Scurtă privire asupra iniţierii”, cap. „Sinteză şi sincretism”, astfel:
„Sinteza, prin definiţie, pleacă de la principii, adică de la ceea ce este cel mai interior; ea merge, s-ar putea spune, din centru spre circumferinţă, pe când sincretismul se menţine pe circumferinţa însăşi, în multiplicitate pură, într-un fel „atomică”, şi în amănunţirea indefinită a elementelor luate unul câte unul, considerate în ele însele şi pentru ele însele, şi separate de principiul lor, adică de adevărata lor raţiune de a fi”.
„Sincretismul, înţeles în adevăratul său sens, nu e nimic mai mult decât o juxtapunere de elemente e provenienţă diversă, adunate „din afară”, pentru a spune astfel, fără ca vreun principiu de ordin mai profund să le unifice. Este evident că o asemenea acumulare nu poate constitui cu adevărat o doctirna, după cum nici o grămadă de pietre nu poate constiui un edificiu.”
Cu toate acestea, mişcarea New Age susţine că „sintetizează principii religioase valoroase şi plauzibile”. Care este algoritmul în funcţie de care se stabileşte valoarea, de vreme ce chiar doctrina lor susţine, cum aminteam mai sus, că „Totul este relativ”? Din moment ce morala este considerată necorespunzatore cu portretul omului pe care ni-l propune curentul New Age, mergându-se până acolo cu negarea ei, încât se ajunge absolvirea de vină a lui Hitler şi Stalin, văzuţi drept simple instrumente ale istoriei? Idee deloc nouă, dealtfel, pe care o putem găsi nu numai în filosofie, ci chiar şi în lucrările tradiţionaliştilor, la J.Evola, de ex., care vorbeşte de supra-istorie, doar că acolo termenul implică cu totul alte conotaţii. Şi apoi, câtă valoare are un „principiu religios plauzibil”, când plauzibil implică, în chiar înţelesul sau, o doză de îndoială?
Admit, totuşi, că doar dintr-o neglijenţă termenii „sincretism” şi „sinteza” au fost încorporaţi în aceeiasi frază. Dar, cum cele două noţiuni nu pot coexista, va trebui să mă hotărăsc asupra uneia. Şi o voi lua istoric, începând cu originea mişcării, fără să am pretenţia că voi reuşi o tratare exhaustivă.

1) New Age şi-l revendică, printre fondatori, pe unul din exponenţii marcanţi ai transcedentalismului, pastorul Ralph Waldo Emerson. Născut într-o familie unitariană (şi tatăl său era pastor) şi primind o educaţie unitariană, ulterior influenţat de lecturile din Vede şi de operele scriitorilor deişti, el readuce în discuţie unitatea divinităţii, negând sacralitatea lui Isus - însă acest aspect era deja inclus în doctrina unitariană (referindu-mă la Biserica Unitariană, mă voi feri să folosesc cuvântul „religie”, întrucât această refuză dogma, unul din cele trei aspecte fundamentale care definesc religia). Dacă privim din perspetiva istorică, însă, vom vedea că nici măcar în sec XIV, când Biserica Unitariană a luat fiinţă, această idee nu era noua, ci dimpotrivă. Originile sale se găsesc prin începuturile creştinismului, fiind, dealtfel, „mărul discordiei” dintre eboniţi, reprezentanţii curentului iudaist, şi cei ai curentului neoplatonizant. O împăcare între cele două curente au încercat, ulterior, adopţioniştii, care aduceau un fel de „soluţie de compromis” - Isus născut om, însă adoptat ca Fiu prin botezul în Iordan.
Apoi, să nu uitam că dogma Treimii a fost consolidată, în cadrul Creştinismului, abia în sec. IV, de către Părinţii capadocieni, şi consfinţită prin Conciliul de la Constantinopole, în anul 381 - poate o încercare de a lega creştinismul cu celelalte tradiţii (budhista, extrem-orientală, iudaică) unde Triada ocupă un loc mai mult central, mai mult sau mai puţin ocultat (în sensul de ascuns) în scripturile fiecăreia. Deci, la începuturile sale, creştinismul pleacă de la ideea unui Dumnezeu unic, întrupat (sau nu, după opinia unora) în Isus.
2. O altă idee aflată la temelia unitarianismului este „libertatea de conştiinţă”, liberul arbitru. Pe care New Age o transformă, filtrând-o, probabil, prin islamism, în final proclamându-l pe om egal cu Dumnezeu ( voi reveni asupra acestui aspect). Ideile despre liberul arbitru şi despre natura funciarmente bună a omului sunt răspândite în cadrul creştinismului de către călugărului Pelagius şi combătute cu vehemenţă de teologia lui Augustin din Hipona.În conceptele New Age, care, de fapt, se înrudesc mai degrabă cu doctrina pelagiană, se acceptă totuşi că unii oameni, aleşii Dumnezeului Unic, nu trebuie să mai treacă prin ciclul de reîncarnări - ceva similar cu „predestinaţii” pe care îi întâlnim în teologia augustiniană! - o altă dovadă de asimilare haotică, de sincretism dus la extrem.
2). Deasupra transcendentalismului, New Age mai pune o „piatră”, şi anume Teosofia, pe care ei o traduc prin „înţelepciunea divină”. În ce constă ea, ce îşi propune? Nici mai mult, nici mai puţin, decât „redarea învăţăturii pierdute a antichităţii”, fără a-şi trage însă rădăcinile dintr-o grupare (doctrină) tradiţională unitară şi FUNCŢIONALĂ care să legifereze o astfel de pretenţie, ştiut fiind că transmiterea unor astfel de învăţături este condiţionată de continuitate, orice ruptură în lanţul transmisiei fiind fatală. De unde şi imposibilitatea de duce mai departe o „învăţătura pierdută”. În „Scurtă privire asupra iniţierii”, René Guenon atrage atenţia asupra faptului că orice organizaţie „nouă” ce se pretinde purtatoarea învăţăturilor prime trebuie să aibă o filiaţie clară cu una „consacrată” şi existentă, pentru a fi credibilă. Teosofia, însă, îşi arogă origini într-o scriptură mai mult decât discutabilă, aparţinând unui popor „necunoscut”, scrisă într-o limbă „misterioasă”, emanând, nici mai mult nici mai puţin, din ocultism. De fapt, după opinia mea, nu emanând din ocultism, ci emanând ocultism, în accepţiunea actuală a cuvântului.
Printre altele, teosofia susţine că „maeştrii iluminaţi”- unde unde intră, la grămadă, Lao-Tze, Buddha, Hermes Trismegistos, Pitagora, Zoroastru, Moise, Isus, Mohamed... şi alţii! – „îşi continuă evoluţia spre dumnezeire prin reîncarnări repetate” ajutând, din când în când, „fiinţe umane, mai puţin luminate, să ajungă la nivelul maeştrilor. De asemenea, ei oferă revelaţii acelor fiinţe umane ce sunt acordate spiritual.” („acordarea spirituală” de care se vorbeşte aici trebuie să fie constatată, conform legilor iniţierii, de către una din grupările de care vorbeam mai sus, la care aspirantul trebuie să adere, dacă este admis, fireşte, alminteri fiecare din noi s-ar putea considera cât se poate de... acordat!)
Şi iarăşi apare o alăturare de noţiuni incompatibile în simultaneitate: iluminarea ţine de iniţiere, pe când revelaţia ţine de mistic; prima are caracter activ, implicând o „calificare” a celui ce tinde spre ea,voinţa lui şi, nu în ultimul rând, existenţa unei „călăuze” care să-i coordoneze primii paşi şi să-i arate cum să se acomodeze cu entităţile din lumea subtilă pe care le va întâlni. Ea trebuie să facă parte dintr-o organizaţie tradiţională activă. Iniţierea, însă, nu reprezintă nicidecum iluminarea, ci - aşa cum etimologia cuvântului arată - doar poarta deschisă spre ea, contribuţia fiecărei persoane care tinde spre o astfel de desăvârşire fiind absolut necesară. Iar desăvârşirea aceea nu are nimic comun cu „lumea astrală şi mentală” de care vorbeşte teozofia, acestea ţinând de cel mult de psihic, nu de transcedental. Prin iluminare, se urmăreşte o „întoarcere în sine”, nu o „ieşire din sine”.
Spre deosebire de iniţiat, misticul se caracterizează printr-o atitudine pasivă, el fiind un fel de receptacul ce primeşte influenţe din afară, fără a contribui prin nimic la aceasta (mai mult, o atitudine activă ar duce la categorisirea lui drept „fals mistic!). Dar mă opresc aici, subiectul în sine este foarte vast şi nu e loc să dezvolt mai mult.
Un alt simbol al New Age-wlui şi al teosofiei este „Epoca Acvariană” (când lumea va intra sub semnul Vărsătorului). Asta îmi aminteşte de teoriile de aceeaşi sorginte, astronomică, ce susţin că Moise, coborând de pe Muntele Sinai, „s-a supărat” pe evreii ce îşi făcuseră, drept idol,un taur din aur; motivul, însă, ar fi unul total diferit de cel cunoscut din scrieirile biblice, şi anume că lui Moise i se revelase faptul că omenirea trecuse din Era Taurului în cea a Berbecului ( a se vedea Mielul prin care este simbolizat Isus) deci nu existenţa „chipului cioplit” ar fi fost problema, ci...doar ceea ce el reprezenta! Nu pot să văd aici decât un alt exemplu de sincretism şi confuzie - asimilarea astornomiei care nu este, de fapt, decât o consecinţă a legilor manifestării universale, nu principiul care o coordonează.
3) New Age-ul susţine, apoi, că antropozofia lui Steiner este o „ramură a teosofiei”, când este bine ştiut faptul că Steiner, tocmai prin aceasta, s-a rupt de teosofie în 1913, înfiinţând Societea Antroposofică.
4) Mişcarea „Eu sunt”, altă ramură a teosofiei, îşi propune „răspândirea la scară planetară a conştiintei lui Hristos” adică un fel de iluminare în masă, care, evident, nu poate fi decât o parodiere a celei reale, şi nu pot să nu-mi amintesc de sloganul „prin cantitate spre o nouă calitate”. Termenul „scară planetară” anulează necesitatea unei calificări, a unui efort personal, nu pot să văd în el nimic mai mult decât un fel de promisiune a atingerii „stării edenice” prin metode care n-au nicio legătură cu ţelul propus, pentru că nici măcar nu-i întrezăreşte dimensiunile.Ca să-l citez pe Aristotel din memorie, nu putem caută esenţa când nu ştim în ce constă ea.
Despre Spiritismul pe care New Age în ridică la rangul de metodă de cunoaştere a spiritualităţii nu voi spune decât că, în opinia mea, singura legătură dintre acesta şi Spiritualitate constă în rădăcina comună a celor două cuvinte.
Ar mai fi Karma şi reîncarnările, dar însăşi prezenţa lor printre atâtea elemente creştine constituie doar o altă dovadă de sincretism. Să nu mai vorbim despre Yoga, practicată de către membii mişcării în scopul pătrunderii în „lumile astrale”. Însă cei care practică Yoga în cunoştinţă de cauză atrag atenţia asupra faptului că e nu este decât o metodă de control supra vieţii psihice, că ea nu trebuie ruptă de doctrina budhista şi că nu trebuie practicată decât sub îndrumarea unui „guru” ce este continuatorul unui „mandat” primit de la Shiva. Şi iarăşi sesizăm caracterul de continuitate al trasmiterii infomaţiei.Or, New-Age-ul se dezice de orice doctrină, chiar şi de budhism, din care preia, pe apucate, câte ceva.
„Omul egal cu Dumnezeu” mă duce cu gândul la Omul Universal din Islam, dar, fireşte, mişcarea New Age a omis faptul că acesta nu trebuie confundat cu „omul ordinar”.Doctrina Islamul atenţionează asupra diferenţelor. Omul Universal este caracterizat, că să spun aşa, de o dezvoltare indefinită de-a lungul celor trei axe ce constituie crucea tridimensională - două în plan orizontal, specifice manifestării umane, cea de a treia în plan vertical, prin atingerea transcendentului. ( El este „sinteza tuturor realităţilor esenţiale (haqâiq) ale Existenţei. (...) Omul Universal este Polul în jurul căruia evoluează sferele Existenţei, de la prima până la ultima. El este Unic şi durează cât Existenţa.” - Abd al-Karîm al- Jîlî). Transcendent la care New Age face numeroase apeluri la nivel discursiv, dar care îi rămâne străin, pentru că punctul central, cel de la care se plecă spre desăvârşire şi în care se resoarbe desăvârşirea, îi lipseşte.

Sancho Panza - 2008-10-03

vai, prea lung răspunsul, concluzia n-a mai încăput!

În mare, şi fără a le epuiza, acestea sunt motivele pentru care nu pot vedea New Age o doctrină, indiferent de cele ce îşi găsesc justificări în ea - fie ea şi o evoluţie a tehnologiei. O astfel de evoluţie ar trebui să implice o cunoaştere clară a direcţiei spre care se îndreaptă, a forţelor pe care le poate declanşa, iar o asemenea cunoaştere nu cred că se poate găsi în New Age. Fireşte, există deja Transdisciplinaritatea, dar, în opinia mea, ea trebuie să-şi găsească un alt fundament, şi cred că o face. Dar nu vreau să o amestec în acest comentariu - el nu este decât (sper) un început al dialogului pe care mi l-aţi propus. Să vedem până unde mă vor ţine curelele, dar vă rog, fie-va milă, aveţi de-a face cu un profan în ce priveşte fizica cuantică şi matematicile superioare!

Sixtus - 2008-10-03

Fie-ti mila de mine si nu ma "termina". Sunt ca magarul lui Buridan. Intre a continua dialogul acesta, care-mi face o imensa placere si ma ajuta sa-mi ordonez si clarific idei si a continua cu seria de texte, lucru care a ajuns sa ma enerveze dar e necesar sa-l sfarsesc. Un argument in plus pentru a continua dialogul este ca, la finele sau (cand va veni) voi fi in masura sa continuu mai "adunat" (dupa drumuri) seria textelor. Un contra-argument este "ingineresc". Din IT&C pe care l-am practicat (si inca il) am invatat ca un produs informatic se realizeaza pe "versiuni". Altfel se ajunge la perfectionism si nu se mai scoate nimic pe piata. Prin urmare, cine ma impiedica ca, dupa ce termin, de bine de rau, seria inceputa, dupa un timp s-o reiau in alta versiune imbunatatita?

Lasa-mi un ragaz de cateva zile sa ma hotarasc daca "beau" sau "mananc". Si, pentru ca mai exista si "tertul inclus", sa prefer sa mor si de una si de alta.

G.

tiberiu - 2008-10-03

Daca imi permiteti, domnule Manolescu, in legatura cu textul dvs, m-as referi pe cateva randuri doar la Cantor.

A fost primul care a aratat ca infinitul numarabil e "depasit" de cel transcendent, nenumarabil.
Matematic vorbind, a demonstrat ca multimea tuturor numerelor naturale 1, 2, 3 ...
nu poate fi pusa in corespondenta unu-la-unu cu continuul sau altfel spus multimea numerelor reale (aceea din care fac parte numere ca "radical din doi" sau celebrul Pi), cea din urma fiind "mai mare".

Mai mult, procedeul folosit de Cantor (asa-numita "metoda diagonala") a dat multe alte roade mai tarziu. Bunaoara, nu numai ca exista un numar infinit de infinitati diferite, "una mai mare decat cealalta", dar
"maximul" lor nu poate exista. Multimea tuturor multimilor este si ea o notiune vida de sens.
Asta a dus si la alte celebre paradoxuri matematice.

Mai tarziu Gödel, una din primele inteligente ale secolului 20, a demontrat incompletitudinea
oricarui sistem de axiome, deci si a matematicii.

Sixtus - 2008-10-03

P. S. Pentru ca ai avut amabilitatea sa-mi oferi argumente mult mai consistente decat ale mele impotriva New Age-ului, daca continuam acum, sau mai tarziu, dialogul, iti voi propune sa te plimb putin prin fizica particulelor elementare (cuantica) si dincolo de ea (in subcuantic). Sperand ca voi fi in stare sa fiu suficient de clar si concis in raport cu cineva care nu a "calcat" inca in aceste teritorii mirifice, ci numai a auzit despre ele. De altfel, cred, ca mi-am ratat sansa. Deoarece, se pare, eram "facut" pentru fizica, avand o intuitie corespunzatoare care difera de una mai abstracta cum e cea pentru matematica; iar daca am priceput cate ceva din matematica, asta se datoreaza faptului ca am privit-o prin prisma fizicii; de care, in particular, nu m-am despartit niciodata, cum nu te desparti (platonic) de prima iubire. Sper ca, in acest fel, sa-ti intorc, intr-o oarecare masura, serviciul facut in legatura cu argumentele furnizate impotriva New Age-ului.

Sixtus - 2008-10-03

Tiberiu,

Multumesc pentru completare. Daca am ajuns la ceva matematica, am ajuns pe trei cai ocolite. Una este IT&C, unde, vrand necrand, a trebuit sa ma ocup, cat se poate de serios, dar cu un scop precis: Inteligenta Artificiala. A doua, teza de doctorat, unde a trebuit sa-mi bag nasul in calculul vectorial si tensorial. Si, in fine, a treia, fizica (pasiunea si inclinarea mea din tinerete, pe care n-am reusit sa le pun in practica).

Si acum, la chestiune.

1. 'A fost primul [Cantor] care a aratat ca infinitul numarabil e "depasit" de cel transcendent, nenumarabil.
Matematic vorbind, a demonstrat ca multimea tuturor numerelor naturale 1, 2, 3 ...
nu poate fi pusa in corespondenta unu-la-unu cu continuul sau altfel spus multimea numerelor reale (aceea din care fac parte numere ca "radical din doi" sau celebrul Pi), cea din urma fiind "mai mare".'

Este "absolut" adevarat. Dar in textul meu n-am stiut si, prin urmare, n-am reusit s-o spun fara sa plictisesc un cititor ne initiat (iar un initiat, ce sens avea sa suporte explicatia mea?).

2.' "Mai mult, procedeul folosit de Cantor (asa-numita "metoda diagonala") a dat multe alte roade mai tarziu. Bunaoara, nu numai ca exista un numar infinit de infinitati diferite, "una mai mare decat cealalta", dar "maximul" lor nu poate exista. Multimea tuturor multimilor este si ea o notiune vida de sens.

Asta a dus si la alte celebre paradoxuri matematice.'

Asta n-o stiam. Multumesc pentru ca mi-ai atras atentia.

3.' Mai tarziu Gödel, una din primele inteligente ale secolului 20, a demontrat incompletitudinea
oricarui sistem de axiome, deci si a matematicii.'

Despre Godel am fost obligat sa aflu datorita meseriei mele (am si textele sale prin care si-a prezentat teoremele). Voi incerca sa discut despre el cand voi vorbi despre "logicile paraconsistente" (in cadrul carora cu greu si numai in cazuri particulare se mai poate aplica ca un "filtru" dar care scapa printr-o sita prea rara unele lucruri). Si o astfel de discutie vtrea s-o port cand ma voi ocupa, mai la obiect, de Graham Priest si, implicit, de "dialetheism"

4. Dupa cate am inteles (si nu stiu daca bine), Cantor a cladit teoria sa a multimilor altfel decat axiomatic.

5. O sugestie. Ce-ar fi daca cele ce mi le-ai transmis, ar fi fructificate printr-un text al dumitale pe care sa-l postezi aici? Ar fi, cred eu, un lucru benefic si pentru cititori, dar si pentru noi doi. Chiar daca printr-un "dialog la distanta" civilizat, dar si atragator.

Toate cele bune,

Gorun Manolescu

Sancho Panza - 2008-10-03

Ah, iertaţi-mă ! nu imi permit să-mi "termin" partenerul de dialog! :)
Binevenită propunerea dumneavoastră - vorbesc de acea plimbare, chiar aveam nevoie de ea! mă gândesc însă dacă n-ar fi mai potrivit să primesc lecţiile pe mail (am o adresă la profil), că să nu aglomerăm pagina Hermeneei cu nişte commuri care i-ar plictisi, probabil, pe cei mai avansaţi decât începătoarea de mine (şi, fireşte, că să nu vadă toată lumea ce întrebări naive o să vă pun...:)) dar motivul ăsta vi-l spun în şoaptă, să nu mă audă altcineva!)
Bineînţeles că de intenţionaţi să sintetizaţi informaţiile sub forma unui eseu, situaţia se schimbă. Rămâne la alegerea dvs. prin care "parc" ne vom plimba. Atunci când veţi avea vreme.

Răgazul de care aveţi nevoie va fi respectat! Promit solemn. Până atunci,voi deschide o carte care îmi tot face cu ochiul şi pentru care n-am avut timp, "Între ştiinţă şi religie" de Thierry Magin, şi le voi termina pe cele începute şi abandonate - deja îmi bat cu pumnii în masă.
Mulţumesc încă o dată pentru propunerea mai mult decât generoasă .

tiberiu - 2008-10-09

Domnule Manolescu,

va multumesc pentru bunavointa acordata unui novice, ca si pentru incurajari.
prezenta dumneavostra aici continua sa fie un regal.

cu respect,
tm