Aşa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranţa că vom vedea un întuneric mai curat şi mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulţi dintre noi îşi plâng existenţa. Care deşi a fost modelată de ei, este la fel de nemulţumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanaţi de propria respiraţie, cu un zâmbet ştirb şi cu dinţi înnegriţi, spune că totul arată exact aşa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim şi pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima şi ultima noastră suflare.
Dealtfel, este câteodată aşa de clar că avem doar o singură viaţă…că ceea ce ne-a fost promis pe lumea cealaltă este o minciună, iar izbeliştea în care ne aflăm este totodată şi troaca cu fericire. Fericire pe care bineînţeles că o putem găsi şi într-o coajă de nucă, atunci când lucrurile par fără speranţă. Dar păcat că de fiecare dată tot noi vom fi aceeia care, în marea noastră bălăceală, vom călca pe coaja de nucă şi o vom face ţăndări… Atunci vom vedea încă o dată cenuşiul cerului albastru mânjit cu încruntările sufletelor comune…acele suflete pe care le vedem în fiecare zi în metrou, în autobuz…pe stradă când plouă sau când este frig… Şi culmea! Nu trebuie să ne uităm la cei fară adăpost ca să vedem acele feţe…trebuie să ne uităm la cei ca noi, la cei cu doi copii acasă, la cei cu o nevastă bătută aşteptând reîntoarcerea stâlpului familiei, la cei fară dragoste, şi la cei care privesc în gol cerul, căutând să găsească acel albastru care aduce liniştea în suflet şi îţi alungă toate problemele pentru câteva secunde…
Acel albastru nu se va arăta oricui…este un albastru diafan, eluziv, nedrept şi crud…dar chiar şi aşa nu vor fi mai puţini cei care îl vor căuta…ba dimpotrivă tot mai mulţi îşi vor îndrepta ochii spre el şi vor spera că acel soare, care este ascuns printre nori de când s-a născut, va trimite o raza care va pătrunde, şi care va îmbuna cerul doar un pic cât să li se arate…doar lor…nu şi altora, că poate nu va ajunge pentru toată lumea. Aşa că ei speră un tratament diferenţiat de la Dumnezeu…de aceea în fiecare rugăciune a lor vor cere mai întâi lucruri bune pentru alţii şi mai apoi pentru ei…că poate aşa vor demonstra divinităţii că ei sunt mai buni la suflet şi de aceea merită să privească doar o dată, pentru o secundă, la albastrul cerului…dar de prea puţine ori ei voi reuşi să zărească, chiar şi pentru o fracţiune, lumina…aşa că speranţa va trebui să îi mulţumească pentru moment…Oricum vor încerca şi mâine…poate mâine vor vedea…

05-IV-2006