Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi şi se înfăşoară în pătură până la cap...mai pune şi o pernă peste urechea stângă. Poate aşa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiţionat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală şi linişte de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze realitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezeşte o picătură de transpiraţie care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele şi sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dadea un ton roşiatic-plăcut camerei.
Dezamăgit, işi trece mâna peste faţă şi se îmbracă. O să facă o plimbare fără destinaţie...aşa cum face de fiecare dată când nu poate dormi. Încet trage pardesiul peste umeri, aşează încet pălăria pe cap, apucă umbrela neagră şi coboară scările întunecoase. Nu vrea să aprindă lumina ca să nu trezească pe nimeni, oricum este prea multă linişte şi aşa...
Primul val de aer răcoros îi umple plamânii şi-i mângâie faţa, ce bine este când plouă...totul este parcă mai curat atunci. Călcând pe cele trei trepte de afară, bagă mâna în buzunar spre pachetul de ţigări, şi-şi aprinde una. Este minunată combinaţia dintre primul fum tras în piept şi mirosul de benzină emanat de bricheta veche trecută printr-un război mondial. Bricheta aia a văzut mai multă suferinţa decât va vedea el vreodată, asta îl face să se simtă un pic mai bine...
Primii paşi sunt făcuţi prin mici salturi pentru a evita bălţile formate în faţa curţii, păcat de pantofii perfect lustruiţi pentru a doua zi. Nu-i pasă, oricum nu o să mai plece nicăieri.
Cartierul pustiu, nici un om pe stradă, doar el, un idiot care nu găseşte nici un alt remediu pentru insomnie decât o plimbare prin ploaie într-un cartier rătăcit. Ultimul romantic.
Gândul ăsta îl face să zâmbească.
De câte ori nu te-ai simţit bine cu propria ta singurătate, o companie întodeauna prezentă la datorie?
Nu se grăbeşte în plimbarea lui, face paşi mici şi siguri, găndurile i se şterg, şi singurul lucru care rămâne este fumul de ţigră, aerul curat şi picătura de apă care se ţinea prinsă de marginea felinarului galben.
Picătura aia de apă... Aurie, cu reflexii de lumină chiar minunate, agăţându-se de marginea metalică şi rece a felinarului verde-negricios. Dacă ar avea viaţă, l-ar întreba:
- Dacă aş fi invizibilă te-ai mai uita la mine, m-ai observa? Dacă nu ar fi felinarul care să mă lumineze te-as mai faşcina aşa cum o fac acum? Sau exist doar pentru că felinarul m-a transformat în apă aurie şi tu ai trecut pe stradă observându-mă?
- Da, te-aş fi văzut şi fără sclipirea ta aurie, te-aş fi remarcat şi fără felinar! Asta doar pentru că acum, în această noapte, observ lucrurile invizibile, le apreciez cum nu face nimeni şi le iubesc pentru ceea ce sunt ele, pentru că doar eu le pot vedea. Tu eşti invizibilă pentru oricine altcineva.
O rafală de vânt îi ridică pardesiul, pătrunde sub haine şi răcoarea îi amorţeşte un pic sufletul... a uitat de picătura aurie, acum este din nou invizibilă... Decide să-şi închidă umbrela, oricum ploaia s-a mărunţit şi picăturile nu mai prezintă o neplăcere. Dă să aprindă încă o ţigară şi cât flacăra se aproprie de vârf, observă cu colţul ochiului, undeva sus, o siluetă de femeie... Era aproape dezbrăcată, într-o lenjerie neagră cu port-jartier, trăgea draperiile de la geamul unui hotel frumos luminat în verde cu portocaliu... Probabil că o aşteptă un bărbat undeva aproape...
Gândul ăsta l-a făcut involuntar să-şi apese pălăria pe cap şi să lase vântul să stingă fitilul brichetei... Miros de benzină... Roteşte piatra şi flacăra reapare. În sfârşit ţigara este aprinsă. Un fum gros umple ambii plămani şi este expirat încet pentru a savura aroma de Pall Mall şi de alveole pulmonare distruse de fiecare fum.
Tot pustiu pe drum, cu privirea înspre cer merge în continuare până, speră el, la epuizare...
Dar, de la un timp, se aude un sunet de paşi...alţii decât ai lui...tocuri. Tot un păşit rar, dar acesta pare un mers trist. Întorce capul încet, spre stânga. O femeie, clar mai în vârstă decât el, se plimba cu capul aplecat şi mâinile vârâte adânc în buzunare, coatele lipite de corp... Felinarul cu lumină gălbuie din dreapta îi luminează faţa...odată plânsă. Se vede că mergea şi ea fară un scop, doar de dragul pavajului.
Fără să gândească, în doi paşi făcuţi spre stânga era lângă ea. Cât se poate de direct, îi spune că la o stradă distanţă este un bar călduros unde servesc un ceai bun. Nici nu aşteaptă vre-un cuvânt din partea ei şi-i întinde elegant braţul. Ce o fi în capul lui? Este aşa de sigur că femeia o să fie de acord încât nici nu a stat să se gândească la ce fel de răspuns ar putea să primească...putea să ia o geantă în cap pentru îndrăzneala lui, dar nu. Fără să schiţeze vre-un gest sau să spună ceva, femeia îi ia mâna şi pornesc amândoi spre bar.
Nici un cuvânt. Nici unul nu avea chef de vorbă. Mergeau amândoi prin ploaia mocănită, printre bălţi murdare, prin frig şi nici unuia nu-i păsa de prezenţa celuilalt. Odată intraţi în barul plăcut luminat şi călduros, cu un fundal de jazz, el o îndrumă spre bar şi se aşează. Acum o priveşte cu adevărat. Frumoasă, undeva la trei zeci, cu o mică dâră de rimel pe obrazul drept. Urma de la verighetă încă roşiatică, dovadă că abia a fost scoasă. E clar. Nici n-o s-o intereseze ce va bea. Comandă două ceaiuri de muşeţel cu lămâie şi îi întinde pachetul de ţigări. Cu un gest gingaş ea refuză şi-l scoate pe al ei. Parliament. Mai rafinate decât mahoarcele lui, aşa că-i apropie bricheta aprinsă de faţă şi observă în lumina roşiatică ochii verzi, minunaţi şi obosiţi de plâns ai acelei fiinţe.
Îşi sorb amândoi ceaiul jumătate de oră fără să scoată vre-un cuvânt. Fiecare cu gândurile lui, fiecare cu drama lui şi fiecare în coltul lui de suflet baricadat. Cu o privire din partea ei, el scoate două hârtii de zece şi le lasă pe bar.
Afară, acelaşi aer, parcă alt gust. Opreşte cu un semn de mână un taxi şi deschide uşa din spate, iar ea, rosteşte primele şi singurele ei cuvinte însoţite de un gest frumos.
Scoţând din buzunar o batistă nouă şi frumos împăturită i-o întinde. Se vedeau totuşi două urme de rimel pe ea...
-Mulţumesc, n-o să mai am nevoie de ea în seara asta.
Drumul înapoi a decurs lin, fără sentimente şi total anesteziat. Probabil oboseala în sfârşit şi-a făcut treaba.
Ajuns acasă se dezbracă şi în timp ce se aşeza în pat stinge cu cealaltă mână lumina roşiatic-plăcută.
Şi rosteşte pentru sine...
-Mâine iar rulez o ţigară.