M-a creat într-o noapte rece de iulie. Nu m-a terminat. Şi-a promis însă că va reveni şi mă va desăvârşi. Până atunci m-a închis într-un caiet cu copertele galbene, confecţionat într-o fabrică de hârtie din Bacău.
În uzina în care bunicul creatorului meu lucrase ca maistru, slujeau cândva peste două mii de suflete. Se intersectau prin schimburi sau n-apucau să se cunoască vreodată. Fiecare avea rostul său. Se ducea conştiincios la serviciu, se întorcea cât să mănânce şi să doarmă, ieşea la pensie, dădea o petrecere de rămas-bun, ocazie cu care îşi invita galant nevasta la dans, apoi, după alţi ani, murea. Fabrica uruia nestingherită, producând hârtie de bancnote şi hârtie igienică, tot felul de cărţi şi cartoane. În gările din Adjud şi Bacău, scârţâiau şirurile interminabile de vagoane cu buşteni aduşi de sus, de la munte. Drezinele cărau mai departe materia primă.
Dincolo, alţi oameni aveau alte servicii, alţi copii, însă moartea tuturor semăna: întotdeauna, dintr-un motiv sau altul, în urma ei rămâneau socoteli neîncheiate.
Timpurile s-au întors pe dos, fabrica Letea a fost dezmembrată puţin câte puţin, vedeai când treceai cu trenul carcasa uriaşă, furnalele care împrăştiau din ce în ce mai rar aburi otrăviţi deasupra oraşului.
Într-o seară, din cauze neelucidate, bila roşie a ezitat să intre în gaură, oprindu-se în mantă, iar mâna a tremurat înainte de a rostogoli bila albă. Poate nici lumina nu fusese îndeajuns de puternică, poate nici ochiul nu trasase corect traiectoria. Cert este că uzina a fost pierdută la o partidă de biliard.
Eu am rămas aici, între filele acestui vocabular. De o parte şi de alta sunt un volum de critică literară şi un tratat de apicultură. În faţă disting un şifonier în care stau agăţate patru pălării. Nu cred că mai au întrebuinţare. Acum câteva luni stăpânul lor a fost purtat, pe umeri, înspre biserică şi groapă. Era bătrânul maistru, bunicul creatorului meu. În casă mai trăieşte soţia lui, iar în curte un câine roşcat ca o vulpe. Pozele maistrului şi ale unuia dintre copii, o fată mult mai timpuriu dusă dincolo, se sprijină de spătarul unei canapele, între două poufuri, în camera de zi.

Sunt două povestiri asemănătoare.
Una este a creatorului meu. Ca peste tot, aici e un subsol în care nimeni nu intră decât ca să ascundă, să sechestreze, să încerce să îngroape. Teoretic, fiecare personaj are acces nelimitat la mintea autorului, deoarece el însuşi este un produs al acesteia. Practic însă, e imposibil să acţionezi, pentru că îţi lipseşte liberul arbitru. Coordonatele acţiunilor tale au fost clar delimitate, viaţa ta e scrisă literă cu literă, nu poţi inspira sau expira de mai multe ori decât ţi s-a impus.
Nu poţi altera mintea creatorului, nu o poţi manipula. Însă o cunoşti în detaliu, în fond îţi aparţine, tu şi autorul tău o împărţiţi. De aici provine prima istorie. Cât timp s-a muncit, încovoiat şi a tot chemat inspiraţia contemplând perdeaua de viţă de vie şi părul din care rămăsese tulpina cu trei braţe retezate, am avut răgazul, din momentul în care prima literă a descrierii mele o lăsase stingheră pe o foaie, să îl cunosc. Tot de la prima literă a greşit: nu m-a alterat încadrându-mă într-un destin.

Sunt două povestiri.
Una este despre o nouă religie, o acumulare de canoane vechi, de superstiţii, de ritualuri, de falsificări ale istoriei. Istoria este rareori exactă sau reală.
Păstrând doar ce foloseşte şi poate subjuga, acest crez înlocuise mentalităţile. Singura transformare. Războiul nu mai prima păcii, ca stare firească a lucrurilor, rigorile se adaptaseră, paradoxal se înmulţiseră, devenind mult mai severe. În mijloc noul dumnezeu împărţea legi, neobosit, din palatul coborât pe pământ, în Strada Aripilor, lângă Piaţa Armelor, acolo unde am învăţat la şcoală că s-au revoltat locuitorii urbei împotriva femeilor cu umerii goi, închizându-le în burţi de viţei şi dându-le foc.
Acel dumnezeu nou sunt eu. Fiindu-mi puterile nelimitate, personaj creionat vag, uitat într-un vocabular, ies de aici şi îmi urmez calea nestingherit. Mi-e teamă doar să nu-şi amintească de mine şi să revină.

A doua povestire este despre un scriitor căruia într-o seară i-a fugit personajul cu care începuse o carte, lăsându-i în urmă pe masă, în sufragerie, un bilet mototolit. Îi spunea că a luat cu el călimara şi îl ruga, dacă nu era prea mare deranjul, să îngroape sub Podul Câinilor cu un Ochi, lângă cazanul împrejurul căruia se adunau orfanii oraşului, câteva tuburi cu cerneală. Preferabilă ar fi culoarea roşie, ca să nu dea de bănuit pe stradă, când rănindu-se din neatenţie, lumea ar observa că sângerează albastru sau violet.