Fragment de gândire pe sticlă. Vopselele mult prea diluate, rădăcini tăiate din carne, amintiri recrescute cu încetinitorul, pe de-a-ndoaselea, labirint gumat extensibil, nori căzuţi printre nămoale, apă neluminată fără maluri, genunchi.

Ştiţi despre ce vorbesc, nu-i aşa? Coşmaruri. Voi, atât de frumoşi cândva pe dinăuntru, cu ochii închişi fremătând de speranţe, ghemuindu-vă cu un vis în braţe, voi, care nu mai ştiţi să aninaţi luminile de colţuri şi să porniţi pe drumuri nebătute, voi naşteţi coşmaruri cu uşurinţa cu care noaptea adulmecă umbrele.
Am făcut un jurământ devenind ucenic al viselor iar acum mă pregătesc să-l încalc. Nu-i uşor. Dar dacă mai este să mai visaţi vreodată, daca este să prindem pentru totdeauna coşmarurile în chingi şi să le îngropăm în cutii în grădinile uitării, atunci aici trebuie să vă povestesc despre felinarele pe care le aşezau bunicii mei pe tâmplele voastre în anii de demult.

Maeştrii erau încă la început, învăţau de fapt meşteşugul visului pe măsură ce voi îl pierdeaţi. Oraşele creşteau aliniate peste gândurile voastre verzi, se îngrămădeau unele peste altele, încet – încet culorile au pierit, mai întâi au fost înlocuite în reclame, apoi casele au început să pălească una câte una luându-şi toate atitudini spălăcite – voi nu observaţi erau prea multe flashuri în jur şi apoi într-o lume alb-negru-gri e din ce în ce mai greu să îţi aduci aminte, iar lipsa memoriei părea o binecuvântare. Acum gândeaţi înalt, gândeaţi în linii drepte şi-n unghiuri, verdele care verde vă mai întrebaţi printre picături de ploaie se retrăsese. Pictorii s-au încăpăţânat o vreme să mai urce pe pânze amintirile curcubeului pe un cer întinat cu mâzgă, hăinuţele roşii, şosetele în dungi colorate ale copiilor sărind un imaginar şotron, până când sălile largi de expoziţie s-au prefăcut în culoare din ce în ce mai strâmte, cu lumină aruncată sporadic de becuri gri, până când oamenii au ajuns să se întrebe cum să asorteze un tablou cu un castel albastru pe marginea unei mări galbene, cu nisipiul cam roz – e adevărat era până la urmă vorba doar de o strădanie a aducerii aminte din partea pictorilor – la o cameră cu pereţii gri.

Ultimii care au uitat au fost poeţii, dar pe ei îi uitase de mult lumea, aşa încât versurile lor s-au scurtat, au prins mucegai prin aripi şi au început să se destrame.
Se spune că ar exista câţiva care mai au forţa să mai aprindă câte un mac într-un lan de floarea soarelui, să cutreiere în continuare delfinii prin ape. Eu cred că sunt unii şi-aceiaşi cu Făuritorii de Vise... dacă vor fi existând şi unii şi alţii.

Poate femeia aceea cu dragonul alb pe mână... dar nu ştiu dacă despre ea ar trebui să vă povestesc aici.