Ieşi în orice seară de duminică pe stradă, să vezi cum trec pe lîngă tine oameni îndrăgostiţi, oameni singuratici care îşi strigă pe nume iubirile pierdute, printre plînsete, grupuri gălăgioase de tineri, copii rătăciţi.
Mă aşez pe asfatul umed al scărilor. Aud paşii grei ai unui bătrîn cu cîrjă. Trece nepăsător pe alături. Nu pot să ridic mîna nici măcar în semn de salut. Mă doare dinspre umăr. Cred că e din cauza genţii grele de şcoală cu nişte cureluşe prea subţiri pentru un umăr fragil. Îmi trec degetele prin păr, oprindu-mi arătătorul pe tîmplă, cu cealaltă mînă ţinînd bărbia. Îmi pun căştile în urechi, mă ghemuiesc în mine şi mă detaşez de frigul care aproape mă amorţeşte. Zgîrîi asfaltul cu unghiile pe care niciodată nu mi le-am lăsat să crescă în mod exagerat, cît să fie vizibile. Îmi lipesc fruntea de genunchi, simţind presiunea pumnului pe buza de jos. Mă prefac că gîndesc la lucruri importante. Fără vreo intenţie, îmi modelez pe faţă expresia unui om inteligent.
Bulevardul e gol acum. Mă sună cineva de la un număr necunoscut. Credeam că e Costa. Număr inaccesibil dacă e să îl contactez eu. S-a stins şi felinarul sub care mă ghemuiam în gînduri.
Urc scările spre casă. Întotdeauna îmi rămîne un etaj pe care să-l ridic fără lift. De la 8 spre 9. Îmi prepar în fugă un ceai cu bergamot, îl beau fără. Am confundat cutiile de ceaiuri. Citesc un capitol din Hamsun, pînă mi se face somn, pînă mi se face foame, pînă mi se face greaţă. Întotdeauna mi se face foame cînd citesc "Foamea" lui Knut Hamsun. În ultimul timp m-am cam obişnuit să citesc în bucătărie.
Mă gîndesc brusc la Artur, noul coleg de clasă şi de bancă. Pentru un moment aveam impresia că nu mă suportă, dar ne-am împrietenit din clipa în care am luat ambii 10 la fizică. Gîndeam pe o linie amîndoi. Ne completam perfect în termeni şi formulări. Era demnă de văzut acea îmbrăţişare strînsă de bucurie.
Mă destram de fericire. Aşadar, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat o să mă cuprindă iar acea stare de plîns. Cînd scriu, trebuie să-mi ţin încheietura de la mîna dreaptă cu palma stîngă. Mă doare îngrozitor, de parcă aşa avea o luxaţie neconştientizată încă. Nu pot să efectuez mişcări cu mîna dreaptă, dacă e să o ridic mai sus de umăr.
Afară era dimineaţa încă. Aerul rece şi umed îmi modela plămînii de dinăuntru. Am urcat în 105. M-am ghemuit într-un scaun fără pereche. Căştile în urechi, Hamsun pe genunchi, viaţa asta ratată în ghiozdanul de pe umărul care mă doare tot mai mult.