intro: lebede moarte

maşina pe care scria avicola a oprit în faţa mea. şoferul, o faţă de cocalar de 100 de dolari, s-a uitat la mine de parcă m-ar fi ştiut din copilărie, din oraşul natal, dar nu mai ştia cum mă cheamă. părea să-mi spună din ochi „ce mare te-ai făcut mă, să nu te mai cunosc!”. nu a zis nimic. a deschis duba, a apucat cu braţele puternice un sac negru, l-a prăvălit în faţa mea. a închis, s-a urcat la volan, a ambreiat şi dus a fost. nu l-am mai văzut niciodată.

am rămas în faţa coletului, uitându-mă niţel încurcat. mă gândeam de unde ştia că eu sunt beneficiarul pachetului. sau cum de ştia că mă găseşte tocmai acolo. şi cine ar fi avut motiv să îmi trimită un pachet. un sac de plastic negru, în greutate de circa 50 de kilograme, judecând după braţele şoferului şi opinteala de la momentul descărcării.
prea multe întrebări. mi-am aprins o ţigară şi m-am aşezat pe bordura încă duhnind a soarele după-amiezii.

mi-am adus mai întâi aminte de tine. de felul cum te-am cunoscut în acel bar troscăind a bere ieftină şi a testosteron masculin. mi-am adus aminte zâmbetul tău încurcat când m-am oferit să te scap de tipul care te agasa îngrozitor cu miştourile lui ieftine şi nefericite. ţi-am zis „uite am cumpărat special o sticlă de vin, am cerut două pahare, în speranţa că vei alege o discuţie inteligentă şi nu neapărat convergentă, dar mai plastică şi mai puţin divagantă decât inepţiile debitate de chelul scund de la tine de la masă”. apoi am rememorat aşteptarea răspunsului tău, acele clipe în care, pentru a trece mai uşor peste ele, mi-am imaginat cum ar fi să schiez în alpi, coborând cu o viteză ameţitoare o pârtie neagră, o coborâre ca o sinucidere, o bucurie ca o sinucidere, un timp al revelaţiei şi o regenerare a tuturor celulelor moarte de pe călcâi. da, bătăturile mele care mă mustrau pentru efortul făcut încercând să mă dau mare pe o pârtie imaginară unde nu mă vedea nimeni. „stai să mă duc la toaletă şi vedem apoi” a fost răspunsul tău.

între acel răspuns şi jumătatea ţigării de acum sunt aproape 3 ani. o bună perioadă de timp în care viaţa mea a avut rolul unei balerine contorsioniste la circul imaginar dintr-un serial de succes. acel film în 24 de episoade pe care l-am văzut împreună în momentele noastre de linişte. cele care au fost. cele care mi-au rămas mai puţin proaspete în memorie tocmai fiindcă nu sugerau altceva decât o acalmie prevestitoare de rele. dacă îmi pun mâinile pe ceafă şi apoi îmi dau ochii peste cap reuşesc să văd undeva în mine momentul în care, la doar trei săptămâni de la primul nostru sărut, veneam cu braţele pline mutîndu-mi viaţa dintr-o închisoare într-alta. un transfer de prizonieri pe care mi-l doream bine intenţionat, cu toate că plecarea mea în germania şi mesajul pe care mi l-ai dat acolo, în care îmi comunicai gelozia ta extremă şi imaginaţia ta cu aspecte patologice, ar fi trebuit să mă pună în gardă despre ce avea să fie.

de fapt ce avea să fie, chiar a fost. ne-am iubit tropăind, ridicând praful în urma noastră ca o herghelie apucată de streche. am încercat sindromul de desfătare al mâncătorului modern de seminţe, exfoliind fiecare sentiment cu grijă, masticându-l cu veneraţie, apoi scuipând cojile cu o josnicie concavă, plină de ură şi resentiment, de parcă ne-am fi otrăvit cu propriile vicii.

sacul negru mi-a fost adus mie. mă face să mă gândesc la momentul în care, cineva, asemenea ţie, locuieşte într-o casă cu lucrurile tale. la un moment dat se satură de ele, le pune într-un cearşeaf, şi le duce la gunoi, un fel de triumf asupra sentimentului de libertate, o formă de expresie a angoasei că fantoma invocată de ele te consumă şi te bântuie imparţială, un călău ce îşi execută numărul direct în creierul tău. victimele sunt doar cele câteva urme de indispoziţie post-ciclu, alături de neîncrederea ta în natura umană, alta decât a ta. niciodată nu te-ai gândit că spectrul care-şi manifestă prezenţa între pereţii camerei tale este defapt spiriduşul demonic care îţi maltratează pereţii conştiinţei. amintirile s-au impregnat mai bine decât lacul în mobilă, o nouă văruială va scoate din pereţi mirosul ţigărilor fumate împreună, dar nu va reuşi se estompeze, să clintească măcar cu un centimetru, transpiraţia mea coborâtă în cea mai lăuntrică fiinţă a patului sau mîngâierile mele care ţi-au perforat pielea până acolo unde impulsul electric comunică direct cu esenţa omului din tine.

la ce bun toate astea? sacul de plastic stă în faţa mea şi pare că are în sine toate vinovăţiile de care suntem răspunzători. faptul că am băut nu o sticlă de vin ci două la prima întâlnire, apoi continuarea relativ banală prin care am trecut cu un taxi, care pe tine te-a lăsat în apropirere de casa ta, pe mine direct la casa mea. cele două săptămîni petrecute în elveţia s-au scurs ca un fum de iarbă, nu a mai rămas din ele decât clubul l’usine din geneva şi concertul improvisators dub, ameţeala mea, cei 40 de euro cheltuiţi pe băutură, borcanul de sparanghel murat, mîncat la final, aşezat în fund înconjurat de negrii rasta care se mişcau ca nişte momâi activate de THC.

când m-am întors, nu mai ştiam decât cum te numeşti şi atât. am revenit în acel silencio murdar de atâtea şi atâtea amintiri şi barul a luminat frumos în seara aceea, iar muzica a cântat până dimineaţa reinventând noi moduri de propagare a sunetul prin interstiţiile din ce în ce mai mici ale unei perechi de îndrăgostiţi. asta până când, câteva săptămâni mai târziu aceste spaţii s-au resorbit într-o partidă pe cinste, cu sex şi dragoste la învălmăşeală, două trupuri experimentând întreaga cultură erotică aplicată, inventată sau nu, o metaforă a neputiinţei, atât timp cât nici cuvintele dar nici amintirile nu pot reda exact ce s-a întâmplat acolo.

uite aşa universul meu s-a îmbogăţit ca uraniul în procesul de fuziune nucleară. au intrat în mine: tatăl tău matematician de succes şi distrat ca orice savant – mi-a plăcut mult faza cu pornirile lui nocturne la vânătoare de prăjituri în frigider, ideea care l-a posedat instantaneu şi l-a aşezat în fund, în lumina răcoroasă de dincolo de uşa lui fram, care-i folosea drept far pentru călăuzirea ideilor întru rezolvarea unei teoreme monumentale, mi-am închipuit că ar fi formula de dislocare a unei pietre imense, ceva ce s-a sedimentat peste cunoaşterea umană aşa cum se formază calculii biliari – apoi mama ta, femeie sentimentală, blazată la stadiul de autoritate administrativă în imperiul cu trei camere în care ai locuit până în liceu, pisica ta neagră, o nuanţă la fel de adâncă precum a sacului de pastic care încă nu mă momeşte din faţa mea. a mai fost buna ta, din celălat apartament, prietenii tăi de bună credinţă, uşor naivi dar agreabili, vecinii tăi care m-au trezit într-o dimineaţă când domeam pe vraful de haine aruncate de tine într-un moment de acuitate crescută a efectelor barbituricelor ingerate cu alcool, prezenţa lui nichita între ziduri, fiindcă avea plăcuţa memorială pe bloc, de altfel locuise acolo în ultima parte a vieţii, plopul lui pe care se căţărase pisica michi, de a trebuit să aducem alpiniştii utilitari, cu toate ca proasta a sărit singură de la înălţimea etajului trei, bine că nu a păţit nimic. aletele, aletele, multe alte chestii, pe care nu le trec aici nu pentru că nu ar avea importanţă, ci doar pentru că mă refer doar la fenomenul în sine. au fost atâtea lucruri care s-au combinat cu citoplasma celulelor mele de memorie, încât îmi pot închipui oricând că substanţa cenuşie a creierului meu arată mai degrabă a pizza. o pizza multicoloră care se autodevorează, un soi de remuşcare care se hrăneşte din sine, un complex de vinovăţie nevindecabil.

ar fi atâtea şi atâtea de spus, despre ce s-a întâmplat atunci. sau ce s-a întâmplat după aia, anul ultim care a trecut o bună parte clandestin, a fost un trafic de proporţii cu victime colaterale, peste care s-a aşezat apoi praful trezit de armăsarii mei fornăitori, pe care nu ai văzut niciodată pe cineva călare. nu pentru că aş avea vreun sentiment vindicativ în legătură cu asta. mai bine cred că tocmai praful acesta care s-a ridicat ameninţător în prima instanţă te-a orbit şi pe tine. sau poate tu, în felul tău de a fi şi pe care eu nu am reuşit să-l citesc pe îndelete, eşti doar o regină de praf, una care te naşti doar când deşertul traversează crize de epilepsie, iar aceste crize ne-au mascat oaza unde trebuia să ne conducem destinele, să le îngropăm într-o mină din care să le extragem peste timp, capodopere ale bătrâneţii. asta e, timpul a funcţionat ca o moară stricată, măcinînd oasele luminii până a căzut în întuneric. negura ne-a acoperit pleoapele şi am murit de sete în timp ce cascada ne spăla rănile pe care ni le-am făcut singuri.

acum, terminând pachetul de ţigări, ştiu că toate acestea nu sunt decât o lebădă neagră care cântă. tu nu o auzi, eu îi pricep durerea, însă nu mă impresionează mai mult decât o scamatorie de circ. mi-o închipui având un rost pe lume, aş bănui că e trimisă de cineva binevoitor, fie şi cu o dubă pe care scria avicola, într-un sac de plastic negru, chiar aici, lăsată în dreptul meu, ca beneficiar de drept al resturilor sale pământeşti.

„ai greşit adresa amice”, îmi zic pentru sine, apoi traversez strada către barul de vis-a-vis. acolo barmanul cu cercel de sticlă în urechea dreaptă îmi va servi un cocktail de care nu am auzit vreodată, iar sclipirea din pahar mi se va întipări pe retină ca un ultim mesaj din partea providenţei.

în dragoste, ca şi în război, câştigă cei care care nu cer pacea.

1. LIOU

De la o vreme trăiesc aşa, fără să fac nimic deosebit, ca şi cum viaţa mea ar fi un tricou agăţat la uscat pe o sfoară între azi şi mâine. Nu mi se întămplă nimic deosebit, nu mi se arată nimic suficient de interesant ca să îmi atragă atenţia. De exemplu, un accident tragic, ceva de genul o blondă aşteaptă pe calea ferată să vadă pe ce parte o ocoleşte trenul. Sau, de ce nu, ceva hilar, precum o septicemie a unui homesexual activ care s-a tăiat cu un ciob de bec din anusul unui proaspăt agaţament, uitat din neglijenţă de un medic alcoolic, sunat în mijlocul operaţiei de blonda de nevastă-sa care vrea să ştie pe ce parte au volanul trenurile.

Din nefericire pentru mine, acum nu mi se întâmplă nimic de genul ăsta. Nici măcar tricoul ăla nu se usucă, mă uit la el şi aştept, în faţa computerului, golit de gînduri, golit de energie. Atât de gol încît doar sufletul unei sticle de cabernet mă mai poate acoperi cu ceva. Euforia, - pe asta o am de când m-am născut, dar acum e de altă culoare. E albă, pare lichidă, parcă ar fi o linie de separaţie între două lumi. Îmi trec mâna prin ea, o strecor DINCOLO, ca într-o găleată cu lapte. Simt o atingere, o moluscă sau un ţipar, ceva mă electrocutează. Îmi retrag mîna brusc. Mă uit la ea, e uscată. Doar imaginaţia îmi joacă feste. Îmi aprind o ţigară şi zac cîteva minute în compania fumului, care se hârjoneşte cu întunericul.

*

Am avut un frison. Nu ştiu dacă am aţipit sau doar mi s-a părut. Ţigara încă mai arde în scrumieră, şi fumul pare că loveşte silueta cuiva. Mi se încreţeşte pielea pe mână… Nu, nu e nimeni acolo. Totuşi în aer persistă acea senzaţie că ceva nu e în regulă, că s-a întîmplat ceva. Atunci observ că pe ecranul computerului sunt scrise câteva rînduri. Cursorul încă mai ţopăia de nerăbdare…

„Nu ştiu care mi-e adevărata identitate. M-am trezit aici şi acum. E minunat că sunt şi îmi place că nu m-am trezit ca după o amnezie totală. Am amintiri multe, am amintiri şi despre tine, iar ai lăsat capacul ridicat la baie, încă te masturbezi dimineaţa sub duş… Încă te gândeşti la ea… Tanu… Am multe amintiri dar încep cu cea mai de soi dintre toate. Mi se spune Liou-Liou. Liou. Numele ăsta sună în capul meu ca o suită pentru clarinet. Rezonează cu starea mea, aşa că îl păstrez şi îl voi folosi ca pe un pumnal. Voi tăia cu el fustele femeilor, voi cresta obrazul duşmanului. Îmi place aici. Îmi place fiindcă întotdeauna ai ceva care să ma facă să mă simt bine primit. Ai ceva de băut? Normal că ai, fără asta te+ai sinucide într-o săptămână. Deci, să luăm această sticlă de vin, vouă nu vă mai trebuie… Vouă… ahahaha, eşti un ramolit ghebos, o băbăciune care nu merită respect. Aşadar mă aşez comod pe fotoliu, sorb un pahar de cabernet, cu o ţigară aruncată în colţul gurii şi mă holbez la individul cu cearcăne până la urechi care se uită cu interes la textul asta tâmpit de pe ecranul computerului...”

Aproape că-mi vine să urlu. Adrenalina curge în mine ca mierea. Mîinile îmi tremură uşor, de parcă l-am văzut pe Şef la duş... Şi culmea, e cât se poate de eunuc. Golesc sticla cu pofta unui violator care despoaie o femeie. Îmi apropii degetele de taste, ating uşor cu buricul arătătorului, cumva temător că s-ar putea să mă ardă sau să mă muşte. Nu se întâmplă nimic. L i o u. Numele apare pe ecran exact aşa cum l-am scris. Şi nimic altceva. Probabil că tot eu am scris şi textul de mai sus. Pun totul pe seama vinului şi a oboselii. Mă gândesc însă că dacă mai devreme nu aveam nimic, acum am un început. Ba chiar mai mult, am un personaj, unul care pare simpatic, măcar prin felul în care a intrat în scenă.

Desfac încă o sticlă de vin şi un alt pachet de Marlboro. Cred că trebuie să încep de undeva, şi aici cred că am avut o şansă. Să vedem... Liou are circa 25 de ani, e înalt, pletos, şarmant. Liou are carismă, duce în permanenţă lipsă de bani, însă are un succes mai mult decât decent la femei. De fapt e un pui de Casanova încrucişat cu Don Juan. Stă într-o garsonieră ieftină, mănîncă puţin şi bea mult. Nu şi-a încheiat studiile, însă e suficient de abil să ascundă asta. De fapt facultatea nu a fost o chestie importantă pentru el, a fost întotdeauna doar un prilej de a aduna o societate împrejurul lui. Tovarăşi de băut şi bairam, posibile agaţamente, surse de împrumut şi tot felul de mici avantaje. Un mic profitor, dar totuşi inocent.

*

„Cred că ştiu cine sunt. Mă numesc Liou, sunt săgetător, şi m-am îndrăgostit. Ştiu că o iubesc, dar încă nu-mi aduc aminte de ea. Probabil am avut un accident, sau ceva, însă ştiu că o să-mi amintesc în curând. Mă uit la cămaşa mea albă, de in, parcă văd urma unei mângâieri... Are un nume. Mi l-a spus de atâtea ori dar parcă de fiecare dată suna altfel. Îmi aduc aminte că uneori îşi spunea Tanu. Dar asta doar atunci cînd nu avea un alt nume de împrumut, unul dintre cele un milion de nume sau mai bine pe care le putea avea. Tanu. Ce-aş putea înţelege din asta?”

*

…am dus-o în bucătărie şi i-am ţipat să umple două pahare cu bourbon. asta dacă are chef să bea şi ea. apoi i-am zis, menţinând tonul de maistru şef de şantier să îmi aducă dracului paharul în living, împreună cu ziarul. nu mă uitam prea des la fotbal, dar atunci aveam chef de un meci.

în insulele mediteranei sunt 17 grade. aici a nins cu morţi. e frig ca în cavou. de la o moarte la alta mi se descuamează pielea. epiteliile moarte se înşiră prin casă. seamănă nenatural de tare cu nereuşitele mele de a avea copii.

curvo, zic, vino şi strânge mizeria.
a fost să facă un avort, nenorocita. cică mă iubeşte. lumina din veioză se scurge grasă în cameră. mi se rupe. sunt slinos ca un porc în momentul eutanasierii, dar cel mai important lucru pentru mine e un gândac mare şi negru care se zbătea acum câteva zile în bucătărie şi pe care nu l-am omorât.

revăd însermnările de acum o săptămână: iubirea nu e un spam cu care ne loveşte dumnezeu făcând reclamă virală învăţăturilor sale şi gestului inimos al fiului dragostea ta pentru ea nu vine să o pună nimeni în tine. pur şi simplu, iubirea nu e capilaritate, un fluid care urcă în fiinţa poroasă, având o forţă de adeziune mai puternică pentru sufletul tău decât faţă de propria fiinţă. iubirea e o tensiune superficială la suprafaţa eului care ne ţine împreună înăuntru.

m-am hodorogit de tot. şi mă enervează simfonia asta a luminii trădătoare pe care am visat-o azi noapte. paharul e gol. PAHARUL E GOL, urlu cât mă ţine jumătatea de plămân încă necianozată. mă uit în oglindă. aici e pielea, e încă moale, am fost îmbrăcat cu ea mult timp. muşchii atrofiaţi, inerţi sunt în punga aia, se poate arunca după. oasele...oasele mari sunt bune, rezistente. cred că sunt o afacere bună. falangele le-am avut odată zdrobite cu o cheie franceză, dar acum sunt ok. poate mă las de băut, donez organele. mai puţin ficatul, care e obosit. cu inima, nu am mari pretenţii, e roasă de atâta iubire! sângele meu a fost otrăvit. recomand uscarea lui în lumină solară, apoi să fie răzuit şi închis ermetic. ar putea servi drept artefact de colecţie. sufletul e în paharul acela gol...

vine tăcută cu sticla de bourbon. are o privire de vită de sacrificiu. adevărul e că toţi vom ucide cândva. e aşa crudă viaţa asta nu vă daţi seama dar toţi vom ucide cîndva un om. cînd îl vom iubi cu adevărat ne vom înfige în el pînă la plăsele îi vom îmbrăcă trupul şi-i vom locui mintea.
uneori îi vezi pe stradă în parcuri în tramvaie ţinându-se anevoie unul de altul bătrîni şi cu trăsături asemănătoare de parcă ar fi două spectre ale aceleiaşi entităţi s-au cunoscut de tineri şi s-au iubit acum nu mai mor sunt deja rupţi de viaţă.

Tanu, iubito, nu e nevoie să te ascunzi. te voi găsi oriunde. te-ai deşirat, capătul sufletului tău e aici la mine sub stern. te trag în mine, chiar dacă nu ştii crede-mă, toţi vom ucide cândva oameni şi viaţa va durea ca un copil zdrobit între coaste. cînd voi muri bătrîn să nu vii la înmormîntarea mea voi strînge din dinţi şi voi zîmbi şi să nu îndrăzneşti să plîngi
lacrimile ar mai ucide odată.

pe acest ritm, rochia alunecă de pe ea.
aş fi putut jura că i-a cazut şi pielea.
că ochii i se rostogolesc prin cameră ca două mărgele verzi-albastre.
cuvântul dematerializează.
lumina îngraşă.
mai mănâncă şi tu ceva, îi zic. nu te-am adus aici să te las nemâncată.
uite.
hedonistul nu a avut prea multe de făcut în ultima vreme, doar a jumulit o găină, a făcut baie în miere şi s-a îmbrăcat în fulgi, apoi a tras un dans pînă s-a făcut ziuă.
cinicul l-a privit cu respiraţia tăiată fără să zîmbească şi-a turnat un pahar de vin a mai tras o băşină şi a zis, mă lăsaţi domnule apoi a murit.
stoicul a scris o scrisoare pentru a-mi relatata toată povestea spunînd că toată lumea se pregăteşte de moarte într-un fel idiot. eu sunt nebunul care îşi minte iubita că va fi bine. poţi găti găina hedonistului. mai repede.

am terminat sticla de bourbon. în mintea mea, cîteva lucruri, un pat mare de mijloc şi o muscă verde. pe pat eram eu şi Tanu. o luasem în braţe, i-o trăgeam pe la spate şi o minţeam că totul va fi bine. uneori viaţa e plină de neprevăzut. pereţii erau acoperiţi cu tapet roz. în mijlocul camerei pe măsuţă un focar de incendiu. cred că uitasem o ţigară aprinsă în scrumieră foarte aproape de un ziar despăturit. familia de gândaci care locuia sub chiuveta din baie nu era îngrijorată. în rest, multă dezordine, ca după o repriză de plâns şi una de istericale. perdelele atârnau blazate la fereastra deschisă nesinchisindu-se să oprească zborul unei ciori care venise la furat. a luat inelul de logodnă şi s-a făcut făcut nevăzută. poliţia nu va ancheta vreodată cazul. în timp ce aveam orgasm, am descoperit scena unui teatru tragicomic. o furnică se lupta cu o bucăţică din pieile mele, dovada neputiinţei, eşecului meu în dragoste. a tras tegumentul meu genial până într-un rest de sos de orez thai, îngrăşat şi mai tare de lumina sleită a veiozei. animalul se mânjise peste tot cu restul de sos şi arăta destul de caraghios. porţia de orez costase 2 dolari. furnica a alunecat, la colţul mesei era o pată de lumină uleioasă şi s-a izbit cu un zgomot înfundat de podea. din fericire no damage. era teafără. în momentul acela am ejaculat. mult, cât munţii pădurea neagră. un jet lung şi cu meandre, o dunăre personală, lipsită de porţi de fier. în marea mea neagră peştii fecundaţi stau cu burţile în sus.

mi-am aprins o ţigară. sufăr de stres postcoitum. pot face pe rând geografia tuturor senzaţiilor dar nu am chef. totul se ascunde sub un singur nume. Tanu. mă uit la sînii ei cu mila şi iertare. nu mai pot limpăi burice de împlinire, coapse vulnerabile. mă pierd într-o armată de călcîie, sunt un covor la picioarele tuturor iubiţilor ei. cei pe care i-a avut dar şi ceilalţi. ştie că ne vom reîntâlni. până atunci pe buzele noastre se citeşte un singur cuvânt din patru litere.

*

Nu înţeleg. Nu ştiu să mi se fi întâmplat ceva asemănător cu asta până acum. De obicei scriu conştient. Dar acum, textele îmi apar pe monitor de parcă s-ar scrie singure. Nu ştiu să am halucinaţii de la băutură, nu ştiu să fi avut reprize de somnambulism. Nici în somn nu vorbesc. Situaţia e pe cât de stranie, pe atât de profitabilă pentru mine. Dacă termin chestia asta, aş putea lua nişte bani frumoşi. Şi asta ar însemna că aş putea să te invit pe banii mei la plajă, undeva departe de oraş, pe malul unei ape, cu iarbă şi narghilele cu votcă. Poate aşa lucrurile ar căpăta mai mult sens între noi. Cred că Liou ăsta e un semn bun. Chiar dacă e un looser.

*

„Dobitocul scorneşte tot felul de idei despre mine. A dat-o în bară încă de la început. Mi-a greşit vârsta, dar mă bucură faptul că m-a întinerit cu aproape 10 ani. Apoi nu am fost niciodată un profitor sau un oportunist. Ba chiar am pierdut mult pe motiv de inimă largă. Şi cu facultatea la fel, mai întâi am ales greşit, apoi a venit chestia cu auto-întreţinerea. Nu contează. La faza aia cu încrucişarea nu mi-ar strica să fiu puţin mai norocos. De fapt, aş putea spune că nu am reuşit niciodată să cuceresc o femeie atât timp cât nu am reuşit să păstrez vreuna lângă mine. Ştiţi şi voi cum e asta, vremurile s-au mai schimbat, iubirile romantice nu mai sunt la modă. Iar lipsa mea perpetuă de bani, nu e totalmente adevărată. E drept, nu sunt un tip înstărit, dimpotrivă. Dar dacă aş fi fost mai atent, aş fi putut pune ceva deoparte. Dar în ciuda banilor mici, de multe ori reuşesc să mă întorc franjuri acasă. Iar acest fapt pare să fie direct proporţional cu succesul meu în faţa sexului sensibil. Sensibil la cadouri, bineînţeles. Sau la călătorii în locuri exotice, care, de altfel, au rămas virgine pentru mine. Faptul că beau, nu mă face campion. Am cunoscut unii mai distruşi decât mine. Glumesc, nu sunt genul de ratat infailibil. Iar cu mâncatul, aş putea concluziona că exagerează, fiindcă nu mă consider deloc un suplu. Totuşi, recunosc, la 25 de ani eram, însă asta ar fi o altă poveste...”

*

Tipul asta, Liou, începe să-mi placă. E prima dată când cineva mă contrazice. Eu ştiu încă destul de puţine lucruri despre el, însă el îşi permite să mă batjocorească. Are tupeu gagiul. Trebuie să-i găsesc o prietenă. O Ioana-Ioann. Sau Dana-Daniela. Sau Ana-Ann. Sau toate trei. Da, omul meu e întreţinut de trei femei, femei care se descoperă pe sine alături de el. Liou e un fel de catalizator, potenţează arderile. Inimele femeilor se rotesc cu 360 de grade pe secundă, îl văd ca pe un monstru, sunt afectate de rânjetul lui de cocker, dar nu-l lasă să scape, nu pot fără el. Se cunosc între ele, nu se suportă, nu vor să-l împartă. El le promite iubirea veşnică, se urcă singur în şaua unui armăsar de fum alb, ridică sabia din lumină calitatea a doua, şi ele încă nu văd că e doar un cavaler în zale de tinichea.

*

„-Ia să-ţi văd faţa aia a ta, cât de tîmpă poa’ să fie! Ştiu că citeşti asta chiar acum, hai aprinde dracului ţigara aia că-ţi tremură buza! Hai mînca-ţi-aş gălăgia, dă în mine, arde-mă! Băh, eu sint Liou-Liou, te fac, să moară cucu de singurătate!”

„Frate, ce-mi place de tipul ăsta! Să-i fi văzut faţa cînd a citit! Era rupt în zdrenţe, nu mai ştia pe ce lume e! Şi să-nnebunesc, nu am nicio vină. Hm, stai că e povestea lui, să nu ne pierdem în lexeme de periferie. Deci, vede textul, face o faţă de peşte prăjit – pe asta nu puteam să nu o scot – şi stinge calculatorul. Oricum era zid, tencuit cu băutură, un personaj la fel de greţos ca mirosul din bocancii lu’ Dorel, pffff…. - mai gust şi eu din sângele ursului dar parcă nu mă pun aşa în patru labe... – uite că se culcă.

Prilej pentru mine să vă mai zic câte ceva despre viaţa mea. Când eram mic, îmi doream să mă răpescă extratereştrii. Aveam senzaţia aia că sunt de prisos în universul cunoscut, mă gândeam la ceva măreţ, cum am să mă întorc aducând cu mine pacea universală, bunăstarea şi iubirea totală pentru oameni, secretul energiilor perpetue, vîntul parfumat al basmelor. Nu ştiu cum se face, dar pe mine m-au cam ocolit extratereştrii, i-am vânat cu ostentaţie, dar nu am găsit nici măcar un punct negru de sub unghia vreunuia dintre ei. Şi tot aşa, nu am reuşit nici să salvez lumea de zombi, de vârcolaci sau alte creaturi imaginare. Odată cu adolescenţa, visele mele au început să prindă un nou contur, ceva cu un exotism exacerbat, cu lagune mirosind a dragoste, cu piele bronzată, sîni excitaţi, săruturi cleioase, tot tacâmul. Prietenie maximă. M-am îndrăgostit fără succes de câteva ori apoi a apărut ea. Femeia fără chip, femeia care crescuse odată cu mine, în mine, femeia care aş fi dorit să fiu dacă nu aş fi fost bărbat. Femeia foarfecă, cea care decupa toate femeile după propria-i măsura, femeia procustiană, femeia perpetuă, cea care se propaga în toate femeile şi care îmi aducea mie cele mai înmiresmate ofrande...”

Gata! GATA! Obraznicul ăsta şi-o ia-n cap. În primul rând are nevoie de o corecţie. Şterg tot ce am scris până acum şi o iau de la capăt. Aşadar, Liou este un infatuat de 25 de ani, încă un puţoi, am putea spune. Dacă i-ai pune ştrampi, cordeluţă şi botoşei albi ar sări coarda... nu, nu merge aşa! Liou e un tip lipsit de sensibilitate, un soi de bădăran prefăcut. Nimic nobil, nici măcar încercările lui de a părea un element indispensabil în viaţa celor din jur. Spre exemplu, cele trei prietene ale lui. Cele trei graţii care îl iubesc în felul lor, fiecre câte o particică din el, nicicum ca întreg. Nişte femei limitate, incapabile momentan să renunţe din cauza orgoliului care le ţine atârnate de penisul lui infatuat şi care la urma urmei este de o normalitate îngrozitoare. La fel ca şi el, nimic special, doar o spoială de romantism argăsită cu votcă.

*

„Nesimţitul! O vroia pe Lola. Ce apucat! E cu capul, zău aşa! Păi aia era varză de beată, i se întinsese rimelul pe faţă ca o năframă şi de sub decolteu i se vedeau nişte sîni moi şi străvezii. Se clătina ca încrederea şi se lingea cu toţi agaricii din bar. Am preferat o doză mortală de coniac şi am dormit cu capul pe bar până m-a trezit Cora. Am băut împreună o cafea, apoi m-a dus cu taxiul până acasă. Nu am invitat-o să intre, dar a venit 5 minute mai târziu, să se asigure că sunt OK. Nu eram, dar n-am refuzat o felaţie de dimineaţă. Am adormit pe fotoliu, cu pantalonii în vine. Concret, cu asta am cam pus capac momentelor de oprimare sexuală. Pur şi simplu, parcă o repriză de tipul ăsta îţi mai dă poftă de viaţă. Mă gândesc prea mult la ea, iar ea stă la pândă sub piele, gata să muşte orice femeie de faţă, o fiară dezlănţuită, înfometată, care se foloseşte de mine pentru meschinele-i scopuri. Să nu pronunţaţi cuvântul. Uitaţi de el!”

*

Cora! Ce nevoie am eu de muierea asta?! Eu o vreau pe Tanu. Ce dacă Tanu nu există în realitate. Oricare femeie poate fi Tanu. De exemplu Ann. Astăzi o suni! Trebuie să o suni! O inviţi în oraş, la o cafea, îi spui că vrei să vorbeşti cu ea despre fotografiile acelea, iei două sticle de vin, poate chiar trei... De fapt nu contează, poţi cumpăra şi şampanie franţuzească, atât timp cât eu hotărăsc, eu plătesc! Nu mi-e deloc greu să îţi bag bani în buzunare, nu trebuie decât să vreau. Hai, pune mâna pe telefon zdreanţo care eşti! Şi de fapt, nici ea nu mă interesează. Vreu să ştiu ce face Ioana.

„Trebuie să învăţ să mă protejez. Uneori aproape că fac gesturi incontrolabile. Era cât pe ce să o sun pe Ana. De fapt mi-aş dori să o sun, însă ar fi o cumplită greşeală tactică. Mai bine o sun pe Ioana. Ea întotdeauna a profitat de ocazie. De fapt, ce nevoie am să o sun...mai bine merg direct la ea acasă. Spun că eram prin apropiere, că am trecut să o văd.”

„Nu era acasă. Mm, oare ce naiba face? De obicei la orele astea nu e nici la şcoală, nici la muncă. De fapt nu contează, nu trebuie să dea raportul nimănui, şi apoi mai sunt prietenele alea ale ei. Poate că ar trebui să merg în Complex, să văd cine mai e pe la terase, poate dau de ea pe acolo. Dacă nu e, o zgudui puţin cu băieţii din C, apoi poate o sun pe Daniela. Au trecut aproape 3 săptămâni de când nu am văzut-o”

*

Nu mi-a plăcut niciodată de Dana. Cum nu mi-a plăcut nici Ioann, se pare că pe ea am reuşit să o scot temporar din schemă. Dobitocul nici nu ştie ce-l aşteaptă. De fapt nici Dana săraca, nu are habar, şi mare greşeală a făcut cînd i-a dat lui Liou cheia de la apartamentul ei. Acum el va intra în scară, va introduce obiectul în yală, va învârti de două ori, va face câţiva paşi şi va da peste unul în chiloţi. Ar trebui să le vedeţi feţele opărite, Liou vizibil iritat de prezenţa fizicului de molie speriată al individului, Dana verde la faţă, ruşinată, dublu trădată de propriile sentimente. Aşa golane, să te văd acum!

„I-am zis nenorocitei că nu vreau să o mai văd vreodată în viaţa mea. De altfel am şi rupt cheia în yală înainte de a pleca. M-am oprit la o crâşmă la 2 minute de bloc, puţin mai târziu l-am văzut şi pe omul molie plecând. Avea o faţă de ciorap desperecheat. Nu-mi pare rău. Nici pentru el, nici pentru mine. El o merita fiindcă avea faţa aia, eu o meritam pentru că îmi ţineam fundu' în şapte luntrii, iar pe de altă parte, nici nu puteam să am pretenţii. Nu cel puţin cât încă mi-o puneam cu Ioann, ba pe deasupra şi cu Ann. O să mă îmbăt ca o muie şi o să îmi treacă. O să uit, o să trec peste asta, nu se moare din asta. Puternic, sunt puternic. Na, boule, uită-te la mine, eşti mulţumit?”

„A fost un moment de slăbiciune. Nu îl mai las să îmi controleze viaţa. Pot să fac abstracţie de tâmpeniile lui, şi dacă pot, deşi nu pare să fie vreo problemă, chiar o să-i arăt asta. Până una alta pot chiar să-i arăt bucineul meu proaspăt şi roz, şi pe bune tare mult mi-ar plăcea să-i fac una. Ceva să îl ardă bine. Ar fi suficient să mă duc pe acolo pe unde se strâng homosexualii, travestiţii şi transexualii. Beau ceva, zâmbesc, mă las agăţat. Cred că aş putea pleca de acolo cu un exemplar pe cinste, ceva gen Roberta, obligată să poarte fuste până la genunchi, să nu-i iasă scula de sub ele. Nu mi-e silă, nici nu are cum să-mi fie, sunt doar un personaj. Ridicolul va fi al lui, pe el îl va durea cu adevărat. Pentru mine nu poate fi decât o banală experienţă livrescă...”

*

Cu asta te-ai ars cu mine. Diseară o să o încasezi. O să o iei rău de tot, coaste rupte, faţa spartă, capul spart de vreo opt ori. Ti-am pregătit un viitor de o să regreţi că ai apărut pe lume. Deja poţi să-ţi iei adio şi de la Ana, ţi-am mai pregătit o surpriză. Nici să te gândeşti să te împotriveşti, aici eu deţin controlul. E suficient că te las în viaţă, faţă de cur care eşti!

„Controlul... E doar o iluzie. Nu am pierdut-o pe Ana, aşa cum a vrut el. De fapt încă nu am pierdut-o. Am rămas în schimb fără Ioann. O eroare personală. Aici e doar vina mea, şi cred că asta îl face să jubileze de bucurie. Cred însă că nu-i e atât de bine, atât timp cît Ana stă deasupra mea şi îţi mângâie sânii cu obrăznicie de trupul meu răsculat de dorinţă. E drept, când ejaculez, donez o lacrimă şi pentru Ioana, nu trebuie să ştie nimeni, e ceva pur personal. Dar în contextul acesta, e un fel de a însămânţa un scandal de proporţii. Dar mă voi răzbuna. Ştiu şi cum!”

Desfac două sticle de vin deodată. Fumez în neştire. Nesimţitul crede că îmi poate dejuca planurile. Nicio şansă. Azi e ziua cea mare. Azi îl distrug. Îl pun cu botul pe labe, îl fac să ceară îndurare, iar eu, emperator, îi voi arăta apendixul. Degetele aleargă pe taste ca în cursa de la Le Mans. Aproape că am făcut febră. Mai întâi Ann s-a întâlnit cu fostul prieten, acum avocat de succes, au băut ceva şi apoi au ajuns în cămin, la ea. Liou apare pe la zece seara, uşor ameţit de băutură, cu o bănuială sub coaste. Bate ca un disperat la uşă, după circa un sfert de oră uşa se deschide. Situaţia e dezolantă pentru el. Pleacă dezamăgit, se întâlneşte cu Ioana, care se săruta la o terasă cu cel mai bun prieten al lui. Colapsul este iminent.

*

„Am plâns trei zile. Un refugiu mai puţin abil, înjositor de-a dreptul pentru un bărbat, dar suficient de eficace pentru a mă putea proteja de furia oarbă a tâmpitului de autor. Între timp mi-am încropit genialul plan. Am profitat de beţia lui prelungită, datorată lâncezelii mele sub perdeaua de lacrimi şi satisfacţiei lui imberbe şi le-am sunat şi pe Ann şi pe Ioann. Le-am convins pe amândouă că trebuie să ne vedem, fiindcă am de gând să plec din ţară. Am ales o locaţie potrivită, terasa de pe Intercontinental. Surpriza a fost ca o injecţie cu morfină pentru mine. Se uitau una la cealaltă, eu râdeam sedat de bucurie. Şi providenţa a făcut minuni.

Animalul s-a trezit flămând, cumva cu situaţia scăpată de sub control, prada pusă pe fugă, gata să scape. Le-a asmuţit pe femei către mine, încercând să mă reţină. Aici a greşit, aici l-am avut. Străpunse de sentimente de responsabilitate, cele două femei mă ţineau fiecare de o mână, trăgându-mă fiecare spre ea, dorindu-mă numai pentru ea. Nu conta cine învingea. Eram deja deasupra hăului, la aproape 100 de metri sol, hrănindu-mă cu lacrimile celor două femei care mă doreau, muşcând cu poftă din orgoliul lui care vroia cu tot dinadinsul să mă reţină în poveste. Şi iubirea întotdeauna învinge. Nu am vrut să ştiu cine. Ann sau Ioann. Una dintre ele a renunţat şi până să ating asfaltul primitor al parcării am ştiut că tâmpitul de autor nu poate decât să pună punct după victoria mea.”

*

Mi-am mai pus un pahar de vin şi am reaprins ţigara ce se stinsese în scrumieră. Am recitit manuscrisul, am pus punctul final, apoi m-am gândit la acea vacanţă frumoasă pe care o voi petrece cu Tanu.

2. ANN

Cursorul pândeşte la începutul paginii albe. Pare un şoarece care se pregăteşte să dea iama în caşcaval. Un caşcaval afumat cu fum de ţigară, asortat cu vin franţuzesc ieftin, de la supermarché. Gândurile mele sunt o staţie de betoane. Camioanele vin, încarcă şi apoi pleacă undeva, nu se ştie unde, pentru a pune temelia unei case, a unui sat de vacanţă sau a unei închisori. De undeva de pe o schelă cineva strigă, nu văd cine, nu aud ce zice dar e un urlet continuu pe care îl percep ca pe un semn.

*

Fruntea îmi transpiră şi ideile îmi patinează asemenea camioanelor care pierd controlul pe autostradă, până în final totul capătă forma dorită şi se aşează pe ruta care trebuie. Fără nicio excepţie. Liou a încercat să se sinucidă şi n-a reuşit. Normal, doar mi-am băgat niţel coada. Îl aşteaptă un destin măreţ. Eu, ca un părinte iubitor, voi avea grijă cum să se mişte, ce să spună, pe cine să iubească. El e doar o paiaţă, o marionetă cu sfori, eu sunt marele păpuşar care îl izbeşte cu capul de scenă sau îl pune în genunchi pentru reverenţe.

Îl pot privi chiar acum. Liou este pe o terasă la malul mării, dormitează cu capul pe masă. Alături de el, prietenul lui Augustin, care tocmai a adus două cafele. Lumina dimineţi pare trecută printr-un filtru auriu iar aerul e preparat din soiul acela de aburi ce se degajă din pâinea fierbinte. Pe terasă îşi fac apariţia trei zeiţe în rochiţe deschise la culoare, bronzate, care chicotesc franţuzeşte. Augustin se înmiresmează la auzul argoului lor, îşi întinde oasele, apoi îl trezeşte pe Liou.

“Scoal’ că avem treabă! Haide vită-ncălţată, hopa-sus, uite, au apărut trei pizde beton. Şi mai sunt şi franţuzoaice”.

Îl apuc cu mâna mea uriaşă de autor, direct de ceafă, îi ridic capul, îi mijesc ochii. Doar câteva apăsări de taste. Totul e minunat. Îi aprind o ţigară, îi îndulcesc cafeaua, îi îndulcesc viaţa, semănând în el un grad sporit de interes pentru cele trei graţii aşezate două mese mai încolo. Augustin e tot creaţia mea. Şi fiindcă pe Liou îl ştim fără bani, o să-i dăm lui Augustin plăcerea de a avea suficienţi.

“Bă boule, hai să luăm nişte vin şi să le agăţăm pe tipele alea, ce zici?”
“Du-te şi agaţă-le singur, mie mi-e somn”
“Haide bă văcare, că ştii că tu eşti priceput la astea!
“Sugi maimuţa, du-te şi ia de băut să-mi revin şi apoi mai vedem noi”

*

Nu ştiu cum dracu’ m-am trezit. Soarele mă bătea în cap şi îl auzeam ca prin vis pe dobitocu’ de Augustin cum încearcă sa îmi zică ceva. Deschid ochii, văd o cafea, îmi văd picioarele goale, murdare de noroi, însă mai greu să îmi aduc aminte cum am ajuns acolo. Cea mai vie amintire e cum încercam să mă sinucid acum câteva zile, cum dobitocul de autor îşi tot băga nasul în viaţa mea şi cum îi pregătisem o surpriză. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat, pacă cineva mi-a şters memoria şi apoi eventual a atârnat pe peretele ăla gol un tablou suprarealist, ca nişte amintiri confuze de beţie.

Sorb două guri de cafea, îmi aprind o ţigară, apoi le văd pe tipele alea trei de care spunea Augustin. Arătau verzi ca salata lângă o friptură în sînge. Erau nişte prospături bunoace şi nu ştiu de ce, şatena cu ochii verzi despre care aveam să aflu că o cheamă Charlotte, la fel ca şi pe celelalte două, dar i se spune Chach, mi s-a lipit de retină precum berea de fericire. Mi-am umezit buzele cu limba şi l-am trimis pe prostu’ de lângă mine să aducă energizantul.

*

A dacului tastatuă dă o eoae la tasta aia cu litea de la începutul cuvintelor ăţuşcă, ămuică. Nu ştiu ce să fac. Ca să nu lungesc pea mult convesaţia, în aceste situaţii e mai bine să bei. Ceea ce şi am de gând să fac. Totuşi, înainte dau un telefon la un emag să îmi aducă o tastatuă nouă.

…

A venit tastatura. E cam multă dezordine în jur, dar nu mă deranjează, mă supără doar faptul că toate cele trei sticle de cabernet Chateau Grand Mayne primite cadou s-au golit şi eu nici măcar nu l-am ridicat pe Liou-Liou de la masă. A venit însă momentul. Pot să vă asigur că aici, el are o calitate care probabil mie îmi lipseşte, şi anume farmecul personal, charisma. Ba chiar şi norocul e de multe ori de partea lui – acum să nu cârcotiţi că norocul lui sunt eu, nu, el e norocos din fire, şi la chestia cu cele trei franţuzoaice nu m-am amestecat. Pur şi simplu l-am lăsat să fie deschis, să facă ceea ce ar face orice tip de 25 de ani, când vede trei tipe singure la o masă, pe o terasă goală, la malul mării, după un răsărit care a rămas întipărit în circa 186 de aparate de fotografiat, doar două poze de reţinut. Şi Liou a reuşit din câteva cuvinte spuse în frangleză să se mute împreună cu Augustin la masa fetelor.

*

Îmi plac poveştile. Mă gîndeam cum să continui de aici. Ce ar fi putut face Liou între tei, la naiba, trei, uf bine că nu s-a stricat iar, deci, ce ar putea face ăsta între trei sau cu trei franţuzoaice, o şatenă, o brunetă şi-o blondă cîrlionţată, care arătau destul de bine şi care, culmea, purtau toate acelaşi nume destul comun în ţara lor natală, adică Charlotte. Ştiam că deja Chach i-a trezit atenţia, puteam să o conving extrem de uşor şi pe Lotte, blonda cârlionţată să facă o scurtă pasiune pentru el. Chochou ar fi rămas pentru Augustin. Mi se părea o idee bună, când, ca în orice poveste, apare un element neprevăzut. Şi acest element, intervenţia divină, este pentru mine cel mai picant instrument de tortură. În cazul de faţă, acesta poartă numele de Ann.

*

După ce am terminat a doua sticlă de vin, Chach devenise volubilă şi părea că îmi înveleşte cuvintele în săruturi. Celelalte două nu se plictiseau de fel, Augustin, vorbitor de franceză, exersa cu ele subjonctivul, pe care acestea nu-l ştiau aşa bine. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, pe terasa “La Ceasul Rău”, unde ne aflam, curgea o muzică liricoidă, ce părea să astupe toate interstiţiile sau crevasele dintre suflete. Lotte se uita când la mine, când la Augustin, când la Chach, însă curând începu să se uite la barman, un amic de-al nostru. Mi se părea foarte interesantă povestea lor. Erau un grup mai mare, de vreo 25 de tineri, care printr-o organizaţie, făcuseră rost de fonduri şi sponsorizare pentru o expediţie până în India. Cumpăraseră un autobuz, îl adaptaseră pentru locuit, şi plecaseră târ-târ pe şosea, din sudul Franţei către coasta de est a ţării în care se vorbesc hindi, bengali sau lhasa şi încă alte câteva zeci de mii de dialecte. Ei nu trebuiau decât să consemneze în jurnalul de bord, o pagină de Internet, experienţele de grup sau personale, din diferitele locuri pe care le străbăteau. O manieră jurnalistică ieşită din cutie, însă eficace, mai ales pentru ei, pentru impactul pe care îl putea avea asupra lor călătoria în sine şi multitudinea experienţelor pe care le trăiau.

“Bă, ţie nu ţi-e fuame?”
“Ba mi-ar cam fi”
“Păi hai să vorbim cu păsăricile astea şi să mergem să mâncăm ceva pe la una din terasele de pe aici”
“Păi zi-le tu, că tu eşti francofonu’”
“Da’ unde mergem? Zi şi tu ceva unde au peşte sau chestii tradiţionale.”
“Hmm, mai bine hai să cumpărăm noi nişte peşte de la pescari şi nişte legume una alta şi să încercăm să facem un grătărel ceva”
“Bă boule, mie mi-e cam foame şi mi-e cam lene să aştept, nu mai bine luăm ceva gata făcut?
“Prostovane, ascultă la mine, chestiile astea se numesc amintiri. Dacă reuşeşti să-i creezi amintiri plăcute unei femei, ai cucerit-o! Aşa se face treaba.”
“Bine ţărane, cum zici tu, da’ hai mai repede că mă topesc de tot în soarele ăsta”

*

Cuceritorii mei s-au apucat de treabă. Cele trei Charlotte au fost încântate de propunerea lui Liou de a prepara ceva ad-hoc, dar cu condiţia să fie îndeajuns pentru toţi cei 25 de misionari. Am fost de acord să cumpărăm nişte hamsii, să facem o lacherda lipovenească – o salată de peşte cu ceapă şi condimente şi de asemenea să adăugăm şi nişte guvizi, stravizi, calcan şi cîine de mare, înfăptuiţi cu ajutorul focului pe un grătar sau la ţepuşă. O întreagă bucurie se transla de-a lungul malului, între locul unde era parcat autobuzul şi cherhanaua unde locuiau pescarii, bine stropită cu vin sau bere.

Spre seară, toată lumea era suficient de beată iar veselia se ridicase la cub. Şi cum soarele dădea semne de oboseală şi cum vinul începuse să clocotească în jurul genunchilor precum o colonie de fluturi de noapte în jurul becului, echipa adusese un generator, un player pentru muzică şi boxe. Petrecerea lua o tot mai mare amploare, fericirea francezilor şi a cuceritorilor mei secondaţi de alte câteva cunoştinţe reuşind să molipsească toată plaja. Erau destui care care se apropiaseră din ce în ce mai mult, până fuseseră absorbiţi în entropia generală.

“Aia nu e Ann?”
“Ba da, dă-o-n… doamne iartă-mă!”
“Păi ce, nu te mai interesează? Mă boule, asta după tine a venit. Mai bine ai sta de vorbă cu ea. Poate vă-mpăcaţi. Ea a avut tot timpul ceva pentru tine.”
“Da?! De unde ştii tu? Când ţi-a spus? Ţi-a tras-o şi ţie? Bă, tu ai insolaţie undeva, la cap sau în chiloţi?”
“Nu bă vito, nu am avut nimic cu ea. Doar că e aici şi uite a venit prin preajmă.
Arată bine bagabela, eşti sigur că nu te interesează?
“Nu băi zeamă de ouă, nu mă interesează. Şi mai termină cu prostiile, dă-n pana mea sticla aia să beau, să-mi strălucească ochii, s-o luminez pe Chach pînă-n străfundu’ vaginului!”
“Bagabontule, ai de gînd să-i dai la buci?”
“Evident că am, păi ce poo’a mea, sunt şi stătut şi fata merită. Îmi place de ea, e bună cu muci, şi nici apoi trebuie să rămână cu o amintire plăcută de aici.”

*

În timp ce tembeii mei pălăvrăgeau, eu o urmăream pe Ann. De când o văzusem prima oară mi se păruse simpatică, arăta bine, era absolventă a două facultăţi, era fată de viitor. Avea un zîmbet cald, senin, care te învăluia ca o stare de bine de fiecare dată când o priveai. De data asta însă, zâmbetul ei marca ceva trist, o poveste spusă deja, care începea să se risipească, lăsând în spate o nostalgie aspră ca glasspapierul.

Ana venise cu un tip după ea, un prieten care de mult visa probabil să-i intre măcar în graţii, de şi în visele sale cele mai profunde, când şi-o freca în baie cu nădejde, se vedea gâfâind deasupra ei, lipindu-şi buzele de gura ei ca desfundătorul de chiuvete. Din momentul în care îl văzuse pe Liou, îl lăsase baltă pe tipul ăsta, care îşi plimba fiinţa bondoacă, plinuţă şi cheală, peste tot împrejurul ei, spunând prostii mai mici sau mai mari în stînga şi-n dreapta, şi tornând în el cantităţi apreciabile de votcă.

*

S-au auzit bătăi în uşă. Deja mă hotărîsem să intru în poveste, ochisem un tip oacheş, cu cioc şi mustăcioară de muşchetar, pletos şi destul de arătos care tot o freca pe acolo şi intrasem în pielea lui, apropiindu-mă în acelaşi timp de Ann. Eram chiar mândru de noul meu trup, mă şi frecasem puţin la penis şi eram mulţumit de ce aveam. Zîmbeam, îi făceam semne cu paharul şi cumva mă pregăteam să mă las la cucu' gol pentru a mă arunca după ea în mare, fiindcă se ameţise şi vroia să se mai destindă puţin. Eram puţin încurcat, dar m-am dezbrăcat de muşchetar ca de o salopetă, am sărit în papuci şi m-am dus la uşă. Era Tanu, îmbrăcată în hainele Anei, udă leoarcă. O prinsese ploaia prin apropiere şi urcase. Mă uitam la ea fără să înţeleg. Într-un fel o vedeam pe Ann, dar ştiam că nu e ea. Era Tanu, femeia femeilor, cea care există în viaţa mea ca un fir nevăzut care leagă toate lucrurile.

*

Îmi amintesc senzaţia de cădere. Îmi amintesc momentele alea penibile când vroiam să-i dovedesc cretinului că oricât de autor e, mă pot pune de-a curmezişul. Ştiu, eram cu ochii închişi, cu mâinile întinse, peste balustrada Intercontinentalului, cu centrul de greutate arâtând parcarea de asfalt de circa 100 de metri mai jos. De fiecare dintre mâini mă ţineau fetele, Ann şi Ioann. Cred că arătam ca SuperIdiotul.

Ce s-a întâmplat cu adevărat nu-mi mai aduc aminte. Ştiu, făceam pe viteazul, mă sinucideam cu public, mă mir cum de n-am chemat televiziunile şi toată presa de scandal. Cu toate astea, muream, cu toate că trebuia să mă gândesc că în pielea mea de personaj literar nu prea am cum să mor. Sunt nemuritor, sunt highlander, sunt orice care nu moare. Şi culmea e că mă pot adapta, pot fi Batman, Superman, pot fi Han-Solo, Captain Planet, pot fi orice pula voastră doreşte să-şi imagineze. În fond, eu sunt Personajul Principal, de mine se roagă toţi scriitoraşii mărunţi să le aduc un pic de succes. Dacă se poartă frumos cu mine, pot fi fără să mă prefac oricare dintre Karamazovi, şi unul mai reuşit decât credeţi. Mă pot îndrăgosti de o puştoaică tupeistă care mă strigă Humbert, pot fi Proust căutând sfârşitul romanului, pot scoate din anonimat pe Suskind dacă îmbrac pielea lui Jean Grenouille, mă pot îmbrăca îmbrăca în negru şi roşu, semnându-mă Julien Sorel, pot avea un pumn de fier şi călări la fel de bine ca Old Shutterhand sau pot face ocolul pământului în 80 de zile fără să-mi pese de timp sau de faptul că pot da timpul înapoi şi pot face ocolul universului într-o fracţiune de secundă.

Pot fi orice, oricând şi oricine, iar acum îmi amintesc clar, sunt Liou, am avut o depresie, m-am trezit la mare şi par îndrăgostit de Chach, o franţuzoaică destul de languroasă şi suficient de pornită pe mine încât să mă gândesc că mai poate fi o păcăleală faptul că o să ne-o tragem în draci până-i fac vaginul motostivuitor de orgasme. Povestea îmi pare cunoscută, dar pare destul de artificială, parcă prea mi-a îndesat-o cineva cu pompa în cap. Şi parcă o văzusem pe undeva şi pe Ana, era pe aproape, curtată parcă de o dobitoc scund gras şi chelios şi de un tip cu alură de muşchetar, să mă cac în mustaţa lui. Mă caut de ţigări, văd că nu mai am, mă îndrept către individul de care tocmai ce am pomenit, care cu o nonşalanţă de o nesimţire fără număr, se scarpină sau se masează la organ. Noroc că în mâna cealaltă are o ţigară, astfel că ştiu sigur că am dat peste providerul următorului cui pe care mi-l bat în plămâni, răstignindu-mă pe vecie afecţiunilor respiratorii, cancerului, tulburărilor psihosomatice şi calităţii îndoielnice a spermei, de parcă mai crede cineva în ele.

*

Tanu se macină în sine, ca o cafea proaspăt coaptă. Cred că vrea să îmi spună ceva, dar preferă tăcerea, doar mă îmbrăţişează , mă sărută cu tandreţe. O simt cum vibrează de dorinţă, cum se pierde în braţele mele, apoi cum revine hotărâtă, muşcându-mă de gât, de bărbie, aruncând un dulce ah!, barba ta ţepoasă!, apoi întinzîndu-se deasupra mea ca un coviltir pe o căruţă închizând între noi dragostea şi pasiunea. Pentru o vreme mă pierd în căldura trupului ei, bine legat de îmbrăţişări şi săruturi prelungi. Ne mestecăm unul pe altul, ne amestecăm, suntem pe rînd compoziţie de clătite cu ciocolată, plăcinte cu vişine, tremurăm de plăcere ca şarlotele de zmeură şi ne lăsăm sucurile pe cearşaf ca nişte torturi pandişpan abundent însiropate. Într-un târziu adoarme, trăsăturile de pe faţa ei se pierd în cearşaf, lumina i se împuţinează în obraz. Seamănă foarte tare cu Ann, dar ar putea fi la fel de bine oricare altă femeie. Şi totuşi e atît de unică încît mi se face dintr-o dată răcoare, apoi teribil de cald. M-am ridicat din pat şi am ieşit pe balcon, uitându-mă printre perdele la chipul ei de înger. Mi-am aprins o ţigară, apoi alta, nehotărît încă de ce e atît de specială. Într-un târziu am revenit la tastatură, unde din trei mişcări am revenit în pielea muşchetarului meu. M-am trezit faţă în faţă cu Liou, care tocmai îşi lua la revedere de la mine.

*

“Îmi dai te rog, o ţigară? eu le-am pierdut pe ale mele”, îl abordez eu pe muşchetar, observând că trădează o anumită nerăbdare. “Ia cîte vrei”, îmi răspunde individu-l aruncîndu-mi pachetul în care mai avea una singură. Mă bucur că nu e franţuz, urăsc cum vorbesc ăştia limbile străine. De altfel şi franceza o vorbesc prost, chiar dacă se descurcă mai bine decât mine.
“Mulţumesc. Eşti de mult pe aici, cum te distrezi? I-am cunoscut pe francezi azi dimineaţă, de fapt mai întâi nişte gagici, uite aia de acolo e Chach. “Mda am cunoscut-o, e tipă faină, de viaţă. Îmi place ideea asta a lor cu plecatul în India. La noi, nici dracu nu s-ar băga să dea bani pentru aşa ceva. Şi cred că ar fi greu până şi să găseşti 20 –25 de nebuni să plece pentru un an pe drumuri aşa, just for fun.”
“Ei, oamenii s-ar găsi, eu unul chiar mă gândesc la asta. Aproape că aş pleca cu ăştia, cu caravana lor, dacă aş fi fost pe buget, că mai greu cu banii. Dar la noi oamenii care au banii şi care ar trebui să sponsorizeze lucrurile astea sunt mai greu de găsit”
Tipul scuipă, apoi soarbe dintr-o sticlă cu whiskey. Îmi dă şi mie.
“Eu sunt Leon. Leopold mă cheamă, dar mi se spune Leon.” “Ahahah, io sunt Liou. Nu ştiu de la ce vine, dar îmi place!”
“O ştii pe tipa aia de acolo, cea care stă cu picioarele în apă?”
“Nu, nu o ştiu “, cu toate că o recunoscusem pe Ann.
“Aham, e o fată tare drăguţă, mă gândeam dacă ştii cum o cheamă”
“Nu ştiu. Scuză-mă, trebuie să mă mai învârt pe aici să văd care e treaba. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Hai distrează-te, mai vorbim!”.

*

Totul ar fi fost în regulă dacă nu mi-ar fi încolţit o bănuială în creier. Şi temerea continua să mi se adeverească. Am plecat, ducându-mă către Chach, însă l-am păstrat pentru o vreme în colimator. Ca să fiu sigur, i-am administrat două mozoale franţuzoaicei şi am luat-o la o mică hârjoană în apă. Încinsă de băutură, urmaşa mamei sau a sorei lui Napoleon îmi tot căuta ceva prin slip, acel ceva care dealtfel prinsese ceva consistenţă inspirând şi mai abitir poftele zdruncinate ale Charlottei. Valurile erau moi şi calde ca o pilotă din puf de pisică şi ne acopereau complice. Franţuzoaica îşi trăsese dunga slipului într-o parte aşteptând să o penetrez cu sălbăticia unui narval care găureşte coca unei bărci. Ann se uita oarecum surprinsă în direcţia noastră, nu prea cred că se bucura. Muşchetarul Leopold privea când la ea când la noi şi avea o satisfacţie întipărită pe faţă. Nu ştiam de unde cunosc expresia aceea, dar imediat mi-am dat seama.

*

După plecarea lui Liou m-am dus către Ann. Era ameţită, veselă şi avea chef de prostii. Nu neapărat cu mine – de fapt cu muşchetarul asta uşor caraghios care stătea pe mine ca un costum de scafandru mai mic cu 2 numere – ci doar aşa, ca să mai treacă timpul. Aveam încă sticla cu whiskey, i-am intins-o, ca un fel de prezentare. Ştiam că nu mă va refuza. În fapt, eram suficient de sigur pe mine. Ştiam că îmi pot permite orice, chiar şi să o posed acolo, la marginea mării, în văzul tuturor. Aveam un atu infailibil, eu eram autorul. Dar, ca orice autor, îmi plac lucrurile corecte, intrigile dezvoltate corect, neforţate. Îmi place o dezvoltare naturală a acţiunii. Îmi doream să mă joc. Să o cuceresc cu mijloacele seducţiei reale, cu farmecul personal, cel din viaţa reală. Mi se rupea de personalitatea cu accente hippioate a celui care purta trupul pe care îl aveam în poveste. Eu eram un cuceritor prin excelenţă, un prădător de apă sărată, de apă dulce, de whiskey, votcă sau vin, tequila roma sau gin, cum spune cântecul...
Am băgat mâna în apă şi am cules două scoici. Recunosc, pe astea le-am pus din taste acolo, la dracu’ sunt cotoi bătrân, trebuie să mă folosesc şi de anumite subterfugii ale artei, necunoscute muritorului de rând. În plus am adăugat o lună plină pe mijlocul cerului şi un soare roşu ca sângele de fecioară, pe jumătate scufundat în apă. Un apus perfect, pentru o suită de momente de neuitat. Ştiţi şi voi, momentele de neuitat sunt ca în poveşti. Şi fără astea, nu se putea face o vrăjeală ca la carte. Ana era cooperantă, se alinta în valuri, râdea prosteşte şi spunea cuvinte fără sens. Mă simţeam bine, mai ales că se mai lipea de mine împinsă de curenţii de apă – şi ăştia trebuiau să ţină cu mine, nu? – ce mai, eram pe caii mari şi destul de aproape să vâr polonicul în izvorul ei cu apă proaspătă ca să îmi potolesc setea. În momentul acela însă ceva mi-a scăpat de sub control. Nu ştiu cum s-a putut întâmpla una ca asta. Îl ignorasem complet pe Liou, în schimb mândra de lângă mine încă nu. Încercând să nu pierd terenul, am tras-o către mine, şi i-am înfipt o limbă până în gâţi.

*

Ann s-a holbat cu o oarecare dezamăgire la noi, apoi trăsăturile i s-au schimbat brusc. În disperare. Dobitocul, pe care acum îl recunoscusem, s-a năpustit către ea şi a început să o sărute cu sălbăticie. Ea se zbătea să scape din strânsoare, îl lovea cu pumnii mici pe spate, în cap, dar încă nu se isterizase. Am împins-o în apă pe Chach, şi fără să mai ţin cont că am penisul ieşit afară, belit ca un cap de pickamer, m-am îndreptat cu pumnii strînşi către muistu’ ăsta, jumătate bou cu faţă de muşchetar, jumătate autor ratat de povestiri erotice. L-am pocnit drept în faţă, de câteva ori, târându-l către mal. I-am pus genunchiul pe piept, apoi i-am arătat mătărânga drept în faţa ochilor, la câţiva centimetri de obraz, spunându-i că mă piş pe el dacă mai îndrăzneşte să se atingă de femeia aia. Ann plîngea în surdină, icnind uşor.

*

Degetele încercau să vrăjească tastele, să schimbe ceva în situaţia respectivă. Ieşisem grăbit din trupul idiotului muşchetar, dar tot îmi luasem câteva bucăţi, pe care, culmea, le simţisem, erau atât de reale încât parcă mă durea şi acum falca. Prostovanul ăsta nu merita nimic, şi eu mă pierdusem în reverii, găsindu-i franţuzoaice, băutură, distracţie. Apariţia inopinată a Anei şi reacţiile ei neaşteptate scricaseră totul. Mă gândeam şi la celelalte povestiri pe care le scrisesem. Mi le aduceam pe toate aminte perfect. Şi cea cu beţivii, şi cea cu fantoma, şi cea cu saprofiţii, pe toate le vedeam proiectae ca un film în mintea mea. În niciuna dintre ele nu întâmpinasem probleme, fusesem întotdeauna lucid şi stăpân pe situaţie. În ultima perioadă, la ultimele două lucrări, aveam tot timpul scăpări, de tot felul. Personajele îmi ieşeau de sub bagheta magică. Liou mi se împotrivea, făcea lucruri împotriva mea, de parcă o parte a subconştientului meu ar fi lucrat pentru el. Mi se întîmplau chestii neaşteptate, precum această apariţie a lui Ann, sau reacţiile ei necontrolate de mine, de fapt INDEPENDENTE de mine. Da, un autor care se respectă nu cunoaşte cuvintele aleatoriu sau independent. Autorul ştie tot, iar eu nu ştiu cum pana mea mi-am luat nişte pumni de am văzut de aproape ouăle lui Isus.

Da, toate se legau. Se legau atât de bine, ca într-un roman poliţist. Pista către criminal se desena singură în faţa mea. Eram aici, în faţa calculatorului şi scriam. În camera cealaltă era Tanu, care dormea. M-am dus dincolo. Tanu dispăruse, parcă nici nu fusese, patul era cum îl ştiam, plin de foi cu corecturi, cu cărţi împrăştiate, scrumiere, sticle de bere sau vin goale. Era dezastrul pe care îl ştiam, de parcă nici nu călcase vreodată pe acolo. La naiba, Eu scriam povestirile astea pentru ea, pentru a face nişte bani să mergem împreună la mare. De fapt, cînd mă gîndeam la Tanu, cînd conceptualizam, mă gîndeam de fapt la Ann. În fapt erau una şi aceiaşi, doar gradul de realitate, de putere de a exista le diferenţia. Uf, era foarte complicat, până şi mie îmi era greu să mă obişnuiesc, cînd cu una, când cu alta. Îmi trebuia o pauză. Mai devreme o vedeam prin geam, acum fereastra dormitorului dispăruse, ca şi cu n-ar fi fost. Mă mutasem de ceva timp în casa asta, nu aveam cum să mă înşel, însă în acel moment geamul nu mai era, ca şi cum locuinţa îşi schimbase arhitectura. Apoi întreg decorul începu să se modifice, ca într-un film cu fenomene paranormale. Lucrurile din jur dispăreau, părea că întreg universul se destramă… Venise oare momentul în care dumnezeu a chemat la el toate lucrurile pe care le-a creat? Dumnezeu... În lumea asta, pînă la dumnezeu te mănîncă autorii… Mă înşelam, era altcineva, era El, celălat Autor. Cel care mă inventase pe mine...

*

”...cel care mă inventase pe mine. Acestea au fost ultimele lui cuvinte, înainte să îşi vadă trupul cum se descompune în miliarde de molecule care pocnesc pe rând ca nişte baloane de săpun. Ecranul calculatorului s-a stins puţin mai târziu. Încă se putea citi pe el că Liou îşi striveşte buzele de gura înfierbântată Anei, în timp ce mîinile îi mîngâie hotărăte sânii...”

*

Întotdeauna după ce termin de scris, desfac o bere şi aprind o ţigară. lumea îmi pare mult mai veselă astăzi. În colţul camerei, văd un păianjen. O să primesc o veste, îmi zic. Trag din ţigară cu poftă şi tresar la auzul soneriei telefonului. Nu aşteptam niciun apel, dar cu siguranţă, lumea asta e plină de surprize. Şi cineva ştie de ce.

3. WALK IN

"Mind is a beautiful thing to taste" – Ministry

(muzica devine obsedantă. de la o vreme aceleaşi acorduri se repetă la un interval de 46 de minute) pe parcursul zilei am urmărit o furnică lucrătoare a treia în ultima săptămână se chinuia să transporte o firimitură de turtă dulce căzută probabil cu mult timp în urmă în stânga fotoliului lângă măsuţa acoperită cu recipiente

consum două sticle de fetească neagră două doze de cola o cană cafea tare fără zahăr 17,5 ţigări marlboro (gudron 10 mg nicotină 0,8 mg monoxid de carbon 10 mg / pachet) circa 80 g peşte prăjit o felie pâine neagră uscată veche de circa o săptămână gândurile un fel de plasă pescărească ruptă în care s-au prins o migrenă usturătoare tensiunea 17 cu 9 pulsul 110

arsuri stomacale ranitidină senzaţia acută de lipsă e o pelerină cenuşie care te face invizibil în faţa dorinţelor un lanţ cauzal fără finalitate furnica reuşind să transporte bucăţica de turtă dulce eu nereuşind să scap de burghiul înfipt în creier rotit cu mii de rotaţii pe minut de imboldul declarat de a te vedea şi a-ţi vorbi deschis despre cum am putea să renunţăm la castelele de nisip în favoarea unui credit nerambursabil îmbrăţişări pe lună plină lună nouă şters praful în casele somnului udat grădinile paradisiace în care inimile cresc în copaci sunt coapte întinzi mâna şi iei de fiecare dată creşte alta în loc

pe parcursul nopţii mi-am imaginat că vine iarna că în mine e o scorbură plină de vietăţi fantastice amoraşi din trup de nor negru lilieci cu cap de câine şerpi înaripaţi oi cu dinţi de lup undeva e o uşă care duce la tine mi-am luat inima am prefăcut-o pitbull de pază

consum o sticlă de vodka gorinka patru salitos un red bull 26 de ţigări întregi şi 8 jumătăţi

patul a rămas rece ca o criptă lumina s-a îmbolnăvit de hepatită aşteptarea mea are dizenterie dragostea e femeia unui magician care ratează momentul “the prestige” revenirea din iluzie soarele e un sclipici ieftin stau cu faţa spre nord pe faţa mea au crescut licheni orbitele sunt două cratere vulcanice gata să erupă în inima mea bolboroseşte quatzequatl unduirile lui sunt rău prevestitoare mă simt ca o omidă deshidratată

picioarele mele nu mai ating podeaua mă înfig cu picioarele în pereţi am o anomalie a centrului de greutate nu contează în cameră se propagă unde fotosensibile când mă ating se prefac în cenuşă sunt fierbinte ca miezul unei supernove prin pielea mea se văd urmele de paşi

consum tot laptele becurilor să îmi pot vedea faţa am făcut branhii de la băutură în plămâni cancerul îşi pune lenjerie nouă

s-a luat curentul am ieşit pe hol întunericul e compus din toate umbrele mele pe care cineva le-a strâns pe toate laolaltă aprind o brichetă inima umbrelor mele e un întuneric fără dimensiuni marginea ei este dincolo de toate marginile negura mea se mărgineşte cu ea însăşi mi-e teamă în faţa mea un H de la hidrant în caz de nevoie spargeţi geamul ajutaj 18 mm inima mea cât o galaxie

ud leoarcă privirea însetată unde e o farmacie ştiţi cumva mulţumesc vă rog distonocalm diazepam morfină orice insist să mă înţelegeţi sunteţi foarte draguţă v-aţi măritat mult prea devreme am nevoie urgentă de un somn nu ştiţi mă simt ca iepuraşul duracell încărcat cu baterii 777 sunt mult prea obosit pentru lumea aceasta m-am născut obosit liniştea e relativă zgomotul tastelor e un tanc cu şenile ce ochi aveţi va rog mult un flacon de tetrazepam rivotril aprazolam mi-a făcut plăcere că v-am cunoscut soţul dumneavoastră este un norocos

două tablete somnul nu muşcă momeala în mintea mea declanlşări intempestive dopamină feniletilamină serotonină oxitocină nimeni să închidă robinetul căldura care mă urmăreşte din uterul mamei a devenit insuportabilă soarele e un lingou de aur ţigănesc în mine vietăţile fantastice sunt mortăciuni le simt mirosul în nări aş vrea să dorm dar parcă cineva mi-a decupat pleoapele dizolv tetrazepam rivotril aprazolam în vodka o promisiune de linişte se iveşte sub unghii cum se văd venele albastre & ramificaţiile sub pielea străvezie

consum un cocktail de benzodiazepine 156 mg 200 ml danzka jumătate de pachet marlboro roşu lumina face gaură în tavan cerul e un acvariu în care înoată îngeri reformaţi cu bot de peşte undeva departe e zâmbetul tău alerg după el fuge ca un pricolici aerul e tot mai dens nu mai pot respira dar nu mai e nevoie să respir îmi simt spatele rece în sfîrşit căldura aceea din oase începe să mă părăsească devin pe rând cadru de bicicletă titirobil caii şi călăreţii nu te supăra frate zarurile au fost aruncate mă urc în scrânciob parcurg cu viteză tunelul călăresc lumina din tavanul turbat cineva îmi face cu mâna apoi linişte

liniştea se rupe ca un versant de munte în pîlnia urechii se scurg toate mecanismele universului prin gaura din tavan se coboară o mână pot să-i număr toate celulele pielii între degete ţine o lanternă din lanternă toarnă lumină în ochii mei

un tunet se rostogoleşte spre mine ca un furtun de pompieri când se desfăşoară complet înţeleg cîteva sunete cineva se linişteşte spune cu bucurie în glas t r ă i e ş t e în gură un tub cu gust de plastic parcă înfipt direct în inimă puls slab inima mea e mică mică o fărâmă de turtă dulce valve bicuspide tricuspide sistolă diastolă ajutaj 18 mm oricând o furnică m-ar putea căra în spate din mine iese femeia cu picioarele înainte amintiri fagure pe care nu le pot stoarce de miere femeia îmi pune mâna pe frunte palma ei îmbracă mângâierile tuturor femeilor

consum glucide lipide ser fiziologic mi-e foame cumplită muşc din ziua de mâine mâinile îmi tremură de emoţie

*

Mai întâi am perceput un fel de tremur interior. Un fel de vânt răcoros care sufla în mine făcându-mi să vibreze scheletul, organele interne. Senzaţia era stranie fiindcă părea că mă dislocă niţel, de parcă nu mai eram în clar, ci mai degrabă o fotografie mişcată. Apoi am vrut să mă dau jos din pat. De fapt m-am dat, însă o parte din mine s-a cuibărit mai bine în aşternuturi, întorcându-se pe partea cealaltă.

Nu era apă caldă, dar nu-mi păsa. Lichidul îmi părea o nouă formă de viaţă, mi se lipea de obraji asemenea unei măşti, îmi doream să o decojesc, însă în clipa următoare redevenea fluidă şi răcoritoare. Trăsăturile mi se scurgeau în chiuvetă, în oglindă rămânea un chip comun, omul din intersecţia mulţimilor, un portret robot al individului fără chip. Am închis ochii şi am umblat în sertarul cu amintiri despre mine. Mi-am găsit o moacă simpatică, de acum un an, de atunci când o aşteptam pentru prima oară la gară pe cea care fusese. Am îmbrăcat-o cu grijă să nu o deteriorez şi mulţumit am purces în bucătărie, cu degetul fierbând în nerăbdare să apăs butonul automatului de cafea.

Cana era deja pe masă, lichidul întunecat aburea vesel, înmiresmând aerul cu binecunoscuta aromă. Nu-mi aduceam aminte să fi fost eu autorul, totuşi cafeaua era acolo şi se zgâia la mine ca un motan pornit pe cerşit mângâieri. Am luat cana, i-am simţit consistenţa, am sorbit precaut. M-am convins că totul este real, drept pentru care am dat o raită prin apartament, curios dacă nu cumva intrase cineva cât timp pierdusem prin baie. Eram singur în toată casă, aşa cum îi şade bine oricărui burlac însurat cu propriile rateuri în materie de femei. Singurătatea, câinele credincios care mă aşteaptă de fiecare dată acasă, se gudura ca de obicei fără a cere nimic de ros.

Vreau să-mi aprind o ţigară. Am desfăcut pachetul, mi-am fixat-o pe cea mai durdulie şi atrăgătoare în colţul sărutului şi am aprins bricheta. Apoi tot eu, am stins bricheta, înainte să-mi aprind, de parcă renunţasem. O transpiraţie rece m-a învăluit instantaneu. În fapt eu îmi doream să-mi aprind ţigara, dar ceva, cineva din mine mă oprea. Aveam o vagă senzaţie că tot eu gândesc faptul că ar trebui să mă las, că oricum am tensiunea crescută şi o gastrită în floarea vârstei. Şi totuşi căzusem de mult de acord cu mine însumi că o să mă las de fumat atunci când o să mă lase şi inima să mă odihnesc mult, pe un pat tare, într-un întuneric netulburat de timp. Am reaprins bricheta şi scena s-a repetat. Uluiala mea era în continuă creştere, iar concluziile mă duceau în zona paranoiei şi schizofreniei, era ceva de genul în care emisferele mele o luaseră razna, de parcă se rupsese podul între ele. Devenise evident că o parte din mine se chinuia să-şi aprindă ţigara, în vreme ce jumătatea adversă sufla flacăra brichetei.

M-am dus până la baie, m-am uitat în oglindă. Eram eu, faţa mea de împrumut, o paloare uscată întinsă pe faţă şi un tremur semi-perceptibil al capului. Senzaţia de fotografie mişcată urcase din interior până în vîrful nasului apoi sărise fără probleme direct în oglindă. Îmi venea să înjur, dar nu ştiam la ce mi-ar folosi şi nici ce înjurătură se potriveşte în astfel de situaţii. Mi-am mai dat încă o dată cu apă pe faţă, rugându-mă să fie doar o impresie, apoi am mers decis în bucătărie, mi-am înfipt ţigara între buze, am aprins bricheta, am aprins-o cu pofta cu care îi dai foc nevestei care tocmai te-a înşelat, şi am inspirat o cantitate mulţumitoare de gudron încît m-am simţit pentru prima oară după un an la fel de viu ca un şarpe ce-şi devorează prada.

*

După o săptămână disperarea devenise noua mea urare de bună dimineaţa. Nu m-am dus la medic, parcă-mi era teamă să accept faptul că am luat-o razna, dar trebuia să accept că lucrurile erau puţin ciudate, strange days, cum ar bîiguit Morrison... Când am ajuns la muncă, lumea se uita la mine ca la ursu’n pielea goală, asta fiindcă toţi, absolut toată redacţia ştia că anunţasem că îmi iau o săptămână liberă, ca să lucrez ceva acasă. Degeaba am încercat să îmi aduc aminte când dădusem afurisitul ăla de telefon, memoria mea refuza şi pace să scoată orice sunet.

Apoi am văzut articolul. Pe prima pagină a revistei, articolul meu – al meu – despre proza contemporană, pe care mi-l propusesem să-l încep, a se reţine asta, abia la începutul lunii viitoare. Am aruncat o privire fugitivă peste el. Era un dezastru. Nu îmi recunoşteam nici măcar o idee, părea scris de altcineva, un novice grăbit care spoise în 10 pagini câteva dintre noile teorii cu privire la personaj şi relaţia lui cu autorul. În niciun caz nu amintise de teoria mea cum că personajul nu poate exista decât dacă anumiţi factori concordă, gen dispoziţia creatorului de a-i imprima o voinţă de a exista, un set de alternative dramatice sau întâmplări ca mediu în care să se desfăşoare, interacţiunea cu celelalte personaje care să îl pună într-o anumite lumină pe el şi caracterul propriu, şi nu în ultimul rând, relaţia sa cu publicul citotor, cel mai în măsură să îi judece autenticitatea şi să pună un verdict final asupra naturaleţei şi gradului său de existenţă. Vax. Urma probabil să primesc o droaie de telefoane să mi se scoată ochii. Cel mai bine era să merg să beau ceva pentru a-mi tempera nervii. “Cel mai bine ar fi să merg să mănânc ceva, gândesc mai bine cu burta plină”.

Asta le întrecea pe toate. Mă simţeam cadavrul tăiat în două cu drujba, premiul I pentru interpretare în cel mai prost rol din filmul Masacrul din Texas, versiunea din 1974. Vreau o votcă seacă! “Vreau o cola light!” auzeam undeva în creierul meu, cineva în spatele unei cortine, cineva care era în mine şi alegea altfel. Cineva care îmi determina viaţa, şi care îşi luase libertatea de a acţiona în numele meu, folosindu-se de corpul meu cau un robot. Ştiam că asta e boală psihică, de tipul schizofreniei matematicianului John Forbes Nash Jr, care timp de vreo trei decenii pierduse contactul cu lumea, bântuit de el însuşi în viaţa sa, cucerit de iluzii şi deliruri independente de voinţa lui, scriind texte în care prefigura stabilirea unui guvern mondial, facând demersuri pentru a renunţa la cetãţenia americanã, dedicându-se numerologiei şi rãtãcind fãrã paşaport prin Europa rãzboiului rece. Dar spre deosebire de Nash care trăise cu totul într-o realitate alternativă, la mine erau două, distincte şi care se luptau momentan să mă determine.

*

După încă o săptămână de convieţuit eu cu mine însumi în aceeaşi carcasă, am cam dibuit intenţiile josnice ale dobitocului. Pare că vrea să mă aducă pe calea cea bună. El (sau eu, cine dracu să ştie cum pot ieşi din dilema asta?), e cel care vrea să renunţ la fumat, la băutură, la raţă pe varză şi alte mîncări bogate în colesterol şi satisfacţii, la chefuri şi anturaje dubioase, la plenipotenţiarul meu calm în drumul spre afirmare. Tipul e îndârjit de fiecare dată când nu mă supun şi are o influenţă hotărâtoare în luarea deciziilor. Mai mult, şi-a băgat mâinile până la cot în ceea ce s-ar putea numi cariera mea artistică, a început să scrie mult şi vehement, manifestând o poziţie critică la adresa anterioarelor scrieri ieşite din minte-mi genială.

Cel mai tare a fost când m-am surprins cu telefonul în mână, mulţumindu-i politicos pentru conversaţie boului care o curta pe femeia cu care a fost. Asta le întrecea pe toate. Deşi refuzasem să mai ştiu de existenţa ei, şi cu toate că mă duruse când aflasem de existenţa pretendentului, negociasem cu mine o lipsă de intenţionalitate şi o eschivare totală faţă de ceea ce se poate numi destinul lor, comun sau nu.

Cel puţin, în demnitatea mea, îmi luasem tălpăşiţa, şi o lăsasem să-şi facă damblalele aşa cum vrea, să-şi trăiască viaţa după toate principiile pe care mintea ei oxigenată le poate accepta. Şi uite cum se intercalează jumătatea mea hapsînă, cum pune cine ştie ce la cale, şi mă târăşte într-o nouă poveste despre care nici nu vreau să mă gândesc cum se termină.

*

Din acel moment, m-am hotărât să-i dau la gioale individului. Trebuia să joc dur, altfel eram în stare să ajung o paiaţă patetică, la îndemâna tuturor aspiraţiilor mele de bine, gata să mă împlinesc pe mine ca om într-un orizont pe care nu-l văzusem niciodată ca fiind al meu. Cum adică să mă las de băut, de chefuri cu prietenii, de locuri famate, de scris porcărele sincere aţâţate cu sclipiri de geniu? Aşa ceva nu se poate. Viaţa mea trebuia să redevină o luptă pentru recuperarea identităţii, şi primul lucru pe care l-am făcut, a fost să-l amăgesc puţin, în fapt să mă amăgesc pe mine însumi că sunt un tip de caracter, că nu mi-e străin cuvântul nobil şi că sunt capabil de sentimente umane stropite cu bun simţ din belşug. Aşa că am sunat-o, şi vreme de o jumătate de oră mi-am cerut iertare, am plîns, am implorat, am stat în genunchi în faţa telefonului dorindu-mi cu ardoare să-i spună cât de nenorocit am fost, cât de conştient sunt de asta şi ce forţă uluitoare am căpătat din dorinţa de a mă schima radical şi a face ceva cu adevărat important cu viaţa mea. Ea ascultat totul fără să mă întrerupă prea des, mi-a spus că hotărârea ei e deja luată, dar a acceptat totuşi să ne vedem la o prăjitură un suc şi-o cafea.

Întâlnirea a fost răscolitoare pentru fiecare din noi. Cutez a spune fără nicio tăgadă că femeia asta mă întorsese cu fundul în sus de la început, pătrunsese în mine până în cele mai lăuntrice spaţii şi mă dominase la fel de eficient ca măscăriciul ăsta care făcea pe îndrăgostitul. Pentru mine, cel adevărat, iubirea luase forma unei plante deşertice pe care o udam din când în când, când îmi permiteam să-mi aduc aminte de ce a fost. Îmi luam o sticlă de ceva, fumam în neştire şi beam ca şi cum am fi fost împreună. Vorbeam de unul singur, povestindu-i verzi şi uscate, băteam câmpii din perspectiva faptului că îmi place atât de mult de ea că îmi crapă pielea de fericire, apoi încercam să-i mângăi părul, să o cuprind în braţe şi s-o sărut. Mâinile mele delirau, măcelăreau fumul din cameră, mă prăbuşeam în comă alcoolică pe covorul în care mai rămăsese un insesizabil parfum al trupului ei din vremea când ne tăvăleam la propriu, apoi cădeam într-o stare soră cu moartea clinică.

Deşi am vorbit mai degrabă ca doi oameni care se cunosc exterior, genul foştilor colegi de clasă care se întâlnesc întâmplător după mulţi ani şi nu au multe lucruri să-şi mai spună, poate doar nişte răspunsuri prefabricate, montură ieftină la inelul “ce mai faci?”, privirile noastre s-au cercetat cu atenţie, ca două animale ce vânează o pradă aflată la mijloc, apoi au început un dialog complex, parte înverşunare, parte duioşie. După două sticle de vin şi discuţii despre ultima carte a autorului X, cele două animale se aşezaseră cu boturile pe labe, aproape unul de celălalt adulmecându-se cu o poftă nedisimulată. A fost suficient ca ea să-şi scape bricheta pe jos şi să ne aplecăm concomitent. Sărutul a venit ca o eliberare, iar ce a urmat după a fost bliezkrieg, cu trimiteri directe către toate genurile de scriere epică situată în triunghiul pasiune, erotism, porno.

*

Câştigasem, dintr-un anume punct de vedere. Ea era a mea, celălat eu se îmbătase cu laurii victoriei şi moţăia satisfăcut. Probabil torcea ca o mâţă ghiftuită, atent însă la orice zgomot. Drept pentru care m-am hotărât să nu fac gălăgie. M-am aşezat la birou şi am început să scriu. Mai precis m-am apucat să rescriu povestea lui.

La început mi-a fost greu să-i dau o identitate alternativă, atât timp cât era vorba tot de mine, la urma urmei, era celălalt eu, cel bun, un fel de Dr. Jekyll care îl bântuie pe Mr. Hyde. Dar am reuşit să-l delimitez în mine, am reuşit să-l creionez ca personaj, şi să îmi dau seama în acest fel care sunt defectele lui. Primordial, defectul lui cel mai mare era tocmai felul lui de a fi, adică de a fi bun in sine. Deci nu putea face rău. Nici altuia, nici lui însuşi, nici mie. Dar eu, care sunt eminamente uman, “naturally born bad”, puteam face cât rău îmi trecea prin cap, cu condiţia să reuşesc să mă mobilizez. Aveam întregul film în cap, ştiam cum se va întâmpla. Imediat ce-l imobilizam şi terminam cu el, evident că şi cu mine, hehe, ea va vedea schimbarea, fiindcă aveam de gând să îmi reiau vechea viaţă, vechile obiceiuri, poate mai temperat puţin, dar ştiam că trebuie să port din nou acele zile de singurătate şi suferinţă creatoare ca pe un papuc desperecheat. O, Solitude Aeturnus, se întoarce acasă câinele tristeţilor mele împachetate-n ampule de votcă!.

Trebuia să mă mişc repede. Aveam nevoie de o singură lovitură, decisivă, pentru a avea succes. Am publicat prima parte a poveştii în suplimentul cultural pentru care lucram. Succes garantat, telefoane, scrisori, invitaţii peste invitaţii, interviuri, serate simandicoase, plus o nouă cină romantică terminată studenţeşte într-un boschete din parc. Tot ce lipsea din asta era o aventură galantă, ceva care să distrugă creatura monstruoasă din mine, să-l facă pachet şi să-l trimită în mă-sa pe căcănarul ăsta debil care îmi mănâncă mie sufletul şi liniştea, plus că în felul acesta mă simţeam achitat complet şi faţă de cea care fusese ea, şi care la o adică, mi-o trăsese la un moment dat.

Iar cum viaţa nu se lasă prea mult aşteptată atunci când e vorba să facă puţin rău când e prea mult bine, mi-a aruncat în braţe o jună roşcată, înaltă, complicată, complexată, altruistă, cu un firav talent literar, bazat pe experienţă dar îndreptat către aspectul atavic, bolnăvicios al naturii ei feminine, adică pe faptul că povestea în amănunt toată lipsa proprie de scrupule în materie de sex. Am băut cu vreo doi prieteni, povestind cum ne-am tras-o, i-am aranjat debutul în revistă, cu o scriere în care povestea pe şleau intromisiunile buco-anale precum şi cele inter-mamaro-inter-vaginale şi gata, scandalul era pe rol. Începusăm să urc în mine ca mercurul în termometru, iar canalia cu suflet de aur se străvezea mai dihai ca o băşică de porc umflată. Mai trebuia un catalizator de presiune şi avea să pocnească definitiv.

*

După două zile de certuri, una cu ea care re-devenise ea care a fost şi alta cu juna roşcată, după ce el încercase în diferite forme şi manifestări să mă reabiliteze, bătălia se apropia de final. Am ieşit în lume, mi-am manifestat bărbăţia, m-am bătut ca un golan, am stat în arestul poliţiei, m-am îmbătat la 9 dimineaţa, m-am pişat pe mine fiindcă nu mai nimeream fermoarul, am făcut totul ca sa-mi recuperez fiinţa. Şi pentru a-mi asigura victoria totală, am publicat şi partea a doua a povestirii, revelatoare pentru lumea artistică a deceniului, un fel de best of my best de ultimă generaţie.

Această nouă apariţie povestea despre scăpările mele în materie de personaj, era vorba despre autorul incapabil să-şi stăpânească suficient personajul, astfel încât, propriul eu, recreat într-o scriere, nu are un contur perfect, e blurat, e ca o fotografie mişcată, fiind astfel predispus să îşi caute o nouă identitate, care să-l reprezinte.

Succesul a fost mai mult decât episodic, dar ştiam în sinea mea că de fapt câştigasem mult mai mult, pe mine, în speţă, şi oricum intrasem în antologia scriitorilor minori ai literaturii universale. Pe mine mă interesa mai mult viaţa mea, însă în această privinţă, lucrurile se rezolvaseră, redevenisem ceea ce am fost, regele perlelor într-o scoică închiriată.

*

Nu ştiu cum s-a putut întâmpla una ca asta. Într-o bună zi, la câteva luni după evenimentele pe care vi le-am povestit, când eram mai beat decât o echipă de zidari şi aveam unul dintre momentele acelea de afecţiune faţă de ea, cea imaginară, dintr-o dată ea, închipuiţi-vă ea, cea din mintea mea, a devenit agresivă. M-a zgâriat, m-a bătut, m-a muşcat ca o zgripţuroaică apărându-şi puii, mi-a înnegrit ochii, mi-a tras şuturi în organul care mă trăgea după sine-n păcat, apoi a căzut într-un plâns isteric cu nişte noduri cât capul de bou pe care-l aveam.

Dintr-o dată m-am simţit mai uşor, ceva se ridicase din mine şi atunci l-am văzut pe dobitocul ăla, făcea din nou pe interesantul. A luat-o, a ridicat-o în braţe, a sărutat-o, i-a promis verzi şi uscate. Într-un final i-a făcut mucii inel de logodnă, cu strass-uri ieftine – ceva de tipul mă fac om de casă, o să muncesc, o să facem un copil, bla bla. Pe mine m-a ignorat şi oricît am încercat să intervin, parcă nimic nu căpăta formă sau sens.

După aceea a publicat o nuvelă în care personajul principal avea nişte tulburări de personalitate, percepând realitatea prin extremele dihotomiei bine-rău. A fost internat pentru o perioadă într-un centru cu smintiţi, unde s-a lăsat definitiv de fumat. În toată perioada asta eu am slăbit 12 kilograme, mi-au dispărut cearcănele şi îmi arde buza dup-o ţigară de simt că fac icter. Nu aveţi cumva una?

4. TANU

"There is nothing wrong with your television. Do not attempt to adjust the picture. We are now controlling the transmission. We control the horizontal and the vertical." - The Outer Limits Series

De fiecare dată când mă trezesc beat arăt ca o zdreanţă de şters pe mâini, aruncată cu indiferenţă într-o ladă cu scule. De obicei respir gâfâit, şi trec minute în şir până decapotez pleoapele, lumea se chinuie din greu să-mi pătrundă prin ochii înfundaţi de somn. Timp de câteva minute căut un reper, însă nimic nu-mi apăre ca recognoscibil... trebuie să inventez – nu-mi trebuie mult, fiindcă îmi recunosc ceasul de la mână.

Era o altă zi de azi, alta decît cea pe care o aşteptam, oricum nu contează, un azi de care nu îmi păsa prea mult atât timp cât nu mi se întamplă ceva special, de pildă cum ar fi să înceteze toată lumea să se mişte, să pot privi totul din exterior ca pe nişte exponate de muzeu. Dacă dumnezeu ar fi muritor fie şi pentru o singură clipă, cu siguranţă şi-ar fi luat deja gâtul, dacă ar fi fost în locul meu.

Despre restul nu sunt foarte sigur, poate doar de faptul că am un număr impar de axoni. Amorţeala din picioare, milioanele de ace care îmi răsar sub piele, mirosul de gaz metan în formare, unghiile care par că nu se mai opresc din crescut – toate acestea sunt o prevestire nu tocmai bună. Apoi totul devine dintr-o dată limpede şi evident: mă trezisem într-un closet. “Mai bine decât într-un saxofon”, am remarcat.

De partea cealaltă a uşii se aud vociferări. Cineva bate puternic în uşă. “Hai dom’le odată, ce faci, ai adormit acolo?”, se agasează individul. Îmi trag pantalonii, mă spăl fără grabă pe mâini şi pe faţă, ignorând protestele tot mai numeroase, apoi deschid uşa. Câteva feţe se hlizesc la mine, de parcă ar fi văzut un extraterestru cu faţă de broscoi. Mă uit prin ele ca printr-un geam. Niciuna dintre ele nu are nume, şi nici nu-mi doresc asta.

Trec printre ei fără să privesc înapoi cu mânie, aşa cum aveam să o fac cândva, în pelicula lui Tony Richardson din 1958. “Puteai măcar să îţi ceri scuze”, se aude o voce de apă trasă, chiar în spatele meu, dar de vreo doi ani chestiile astea nu mă mai impresionează. Altceva îmi atrage atenţia. Locul. Mă aflu într-un club la modă, unde vine toată lumea. Muzica pocneşte sacadat, de parcă s-ar sparge nişte baloane de tablă cu grosimea de 3. Nu-mi amintesc cum aterizasem acolo, nici nu conta. Capul părea că nu-mi intră pe uşă iar în gură simt un fel de zeamă de ploşniţe.

“O bere te rog! Şi te rog nu-mi cere bani, fiindcă nu am acum la mine!” mă adresez barmanului, ocupat să şi-o tragă cu fata care spălă paharele.
“Îmi pare rău, dar nu vă pot servi. Adică nu astăzi, fiindcă e deja duminică şi eu duminica sunt liber. Poate altădată!”, îmi răspunse pocitania printre gâfâituri. Insist.
“Tocmai am avut un infarct. Nu cred că poţi să mă laşi fără bere!”. Se uită chiorâş la mine.
“Vă poate servi colegul meu care intră în tură luni. Dar până luni nu vine, fiindcă nu are program. Chiar păreţi a avea nevoie de ceva de băut, să nu ziceţi că nu-s înţelegător, uite, vă dau numărul lui de telefon”, se arătă el amabil, mulţumit probabil de faptul că tipa pe care o posedase pe la spate se întorsese cu faţa către el, executând o felaţie plină de patos, ca o gâscă beată care ciuguleşte un penisului la fel de roz ca un purceluş-puşculiţă.
“Nu cred că s-ar supăra dacă i-ai ţine locul două minute, oare cât poate să-ţi ia să întinzi mâna după bere! Nu e mare lucru, frigiderul e chiar lângă tine”, încerc să-l conving pe barman că nu deranjez. Eram ca picat din lună, într-un club cu multă agitaţie, fără să îmi dau seama ce caut acolo, milogindu-mă de un barman cretin care făcea sex oral cu o spălătoreasă de pahare. În orice caz, ştiu că nu mă aflu aici din întâmplare, că cel mai fericit loc din lume nu e un IP gen 120.11.50., iar berea poate fi un răspuns la orice întrebare.

În aer pluteşte o nehotărâre densă ca o ploaie îmbibată cu cenuşa de manevră de la crematoriul unui lagăr nazist clandestin, în căutare de afirmare. Barmanul o mângâie pe gagică pe creştet, fiind vizibil mulţumit de prestaţie şi brusc deveni cooperant. “Ai dreptate”, spuse el, “o să-i las un bileţel să vă treacă berea în contul lui. Cine sunteţi dumneavoastră?”, întrebă întretăiat, probabil aflat în starea de extaz pre-ejaculare. “Spune-i că l-ai servit pe Liou”, îi servesc pontul, deja plictisit de conversaţia prea lungă, îmi iau berea şi o tăi către un colţ mai liber, încercând să îmi dau seama care e treaba. De undeva trebuia să apară un semn, asta dacă Dumnezeu crede în bere.

Barmanul făcu ochii mari, în timp ce îşi dădu drumul cu o satisfacţie porcină în laringele pofticioasei spălătorese de vase. Apoi ca şi când i-ar fi fost dator, îi dădu fetei o pereche de palme, fără preaviz, probabil ştie el de ce. Ea zâmbi recunoscătoare şi se întoarse la spălat pahare. [pentru cei interesaţi de numărul ei de telefon, e mai bine să-l cereţi personal, se zvoneşte că nu răspunde la apeluri necunoscute]. [pentru cei interesaţi de barman, e bine de ştiut că nu mai lucrează acolo, fiind concediat pentru abuz în serviciu şi lipsă la inventar, chiar în lunea imediat următoare].

*

Totul s-a derulat cu rapiditate. Aproape că nici nu apuc să-mi amintesc fiecare detaliu. În orice caz, dacă povestea trebuia să înceapă cumva, de aici ar fi trebuit să înceapă. În fapt nu are importanţă de unde începe. Fiecare detaliu de până acum îşi are rostul său. Tot ce trăisem, tot ce îmi imaginasem, tot ce nu mi se întâmplase încă, toate la un loc m-au condus în acest nexus, în acest punct de acumulare al destinului, cînd toate energiile acumulate în univers au picat dintr-o dată ca o reţea prost făcută, lăsându-mi posibilitatea să îmi întâlnesc adevăratul destin.

Berea mi s-a terminat din câteva guri însă pofta mă chinuia cum un ghem terorizează o mâţă. Mă holbam în jur ca un hoţ în căutarea unei prăzi uşoare. Apoi am văzut-o, pe o masă, într-un colţ. Avea gât mlădios şi buze fraîche, era singură, cu aer inocent, deşi fusese de curând de vânzare. Umerii îi străluceau în lumina spoturilor iar eticheta promitea o partidă premium. Mi-a picat dragă imediat, deja se lipise de inima mea. Am îmbrăţişat-o încă o secundă în adâncul cristalinului, ca pentru a face cunoştinţă, apoi am pornit hotărât întru interceptarea ei. În interiorul barului cineva cânta la bile de rulment şi pickamer, în timp ce o voce pizzigăinată de femeie asezona un refren tip “kill’em all!”. Un fel de neofolk apocaliptic. [pizzigăinată este un cuvânt obţinut din amestecarea feţei de pizza a chanteosei, a vocii sale subţiri ca un penis îmbârligat de vier şi a gâinaţilor de găină ce reies din amestecătura totală formată din atmosfera barului, transpiraţie, presupusa muzică şi bere trezită].

Chiar în momentul în care degetele mele îi intuiau formele răcoroase, verzi şi proaspete, s-a petrecut acel lucru pe care se schiţase în mintea mea ca o premoniţie fatidică, începând chiar cu momentul trezirii mele în budă. Adică senzaţia aia că nu mă aflam acolo la întâmplare. Deşi părea o cucerire sigură, iubita mea sticlă descrise un arc de cerc de 120 de grade şi o zbughi între buzele unei tipe, o zvârlugă şatenă, cu başcheţi roşii şi hanorac kaki. Cu toate că nu o mai văzusem niciodată, ceva îmi spunea că apariţia fetei fusese îndelung calculată. Ne-am privit unul pe celălalt câteva secunde, apoi am focusat către berea care stătea ca o geamandură între noi, neînţelegând momentan ce se petrece. “Era sticla ta? Să ştii că aveam şi eu una la fel!”, se scuză ea, cumva încurcată.
“Cred că jumătate din bar bea bere dintr-asta”, zisei eu, încercând să nu mă dau de gol. “E posibil să nu fie a mea, deşi cred că pe aici am lăsat-o”, încerc să mă scuz prevenind o situaţie jenantă. Din fericire, prezenţa ei de spirit a salvat imediat aparenţele.
“Ah, nici tu nu mai ai de băut! Stai cu mine, uite o împărţim pe-asta, apoi mai fac eu rost. Nici nu-ţi poţi închipui câtă lume de-aici uită pe unde şi-a lăsat berea!”, spuse ea clipind des, aducând cu o mimoză care tocmai a renunţat la aerul de pudicitate. [în mod normal, pentru mine cea mai bună metodă de a elimina concurenţa este falimentul, scoaterea în ilegalitatea sau o bombă bine plasată. de data asta se pare că îmi doream o alianţă].

M-am uitat puţin mai atent la ea. Avea părul deschis, dezordonat, părea oarecum nespălat, cu o şuviţă violent colorată în verde şi mov. Pomeţi proeminenţi, buze aprinse, ochi deschişi la culoare, nas puternic, bine înfipt în faţă, sâni încă în formare, plus o pereche de picioare lungi, care o făceau să arate puţin caraghios - avea bascheţi roşii şi pantaloni mulaţi, din material bej, care o făceau să arate ca un cocostârc rujat. Afişa un zâmbet post-barbituric, băutura pusese deja stăpânire pe el, întreg compleul format din trăsăturile ei devenise mai degrabă un afiş al unei campanii sociale anti-drog sau anti-alcool. Când nu bea sau fuma, mâinile îi atârnau pe lângă corp fiindcă nu aveau unde în altă parte. Oricum, în atmosfera de acolo se potrivea ca un tirbuşon.

Muzica ataca în forţă toate simţurile, ghilotinând orice rezervă din partea audienţei. Părea că se sufocă, precum un banc de peşti eşuat pe o plajă, executând diferite mişcări necontrolate pe ritm de polizor şi presă hidraulică, repetate sacadat în măsura doi a patra. [dacă nu ştiţi cum vine asta, ar trebui să vă imaginaţi un cântecel lent, balansat, un soi de trei a patra ca la fal ca un vals, însă trebuie să eliminaţi dispoziţia romantică, să vă asiguraţi că e noapte, iar urgia coboară mai agresiv decât o mare de corbi improvizată de Hitchcock].

Zvârluga aduse două beri care păreau neîncepute şi începu să facă prezentările. “Ele sunt biletul nostru spre rai”, spuse arătând cele două sticloanţe transpirate, apoi îmi întinse una. Cu o mişcare dibace lovi buza sticlei ce tocmai mi-o oferise, provocând o efervescenţă care se revărsa asemenea unui vulcan, obligându-mă să îngurgitez rapid lichidul amărui. “Hei, no offence, hai să ne distrăm” se disculpă instantaneu. “Înţelegi? Eu sunt excursia ta, în seara asta şi oricând, în lumea asta în care amintirile nu mai au nicio valoare. Eu sunt Tanu, nu-i aşa că-i simpatic? Nu ştiu a cui a fost ideea, da’ a fost OK”, turui ea, alintându-se uşor. “Tu cine eşti?”, adăugă veşnica întrebare despre care se ştie că are întotdeauna acelaşi veşnic răspuns de tipul „nu ştiu!” – asta fiindcă sunt convins că nici însuşi Charlemagne nu va fi ştiut vreodată cine a fost, cum nici Ştefan cel Mare nu va şti ce s-a ales de ţara Moldovei în contact direct cu manelele industriale.

În mintea ăstuia care se holba ca vaca în lucernă şi în al cărui trup îmi găsisem eu o oarecare şansă spre nemurire, niciun impuls. Momentul nu trebuia ratat, aşa că m-am hotărât să profit şi să fac pe interesantul. “La aşa întrebare, răspunsul nu poate fi decât unul singur. Nu ştiu, încă! De fapt nu ştie nimeni cine sunt, dar eu joc totul pe-o carte. Nu te gândi nici la tarot nici la cartea cărţilor nici la biblie şi secretul sfintei treimi, fiindcă şi tipu’ ăla avea două ca toată lumea. Tot ce ştiu e că mă cheamă Mâine. Tommorow, Demain sau veşnica aşteptare. Nu are nicio importanţă, cred că pentru a evita orice chestie filosofală, e mai simplu să-mi spui Liou”, a replicat el, adăugând câteva tone de ironie în voce, care i-a cam picat greu la stomac tinerei debutante.

În ochi i s-au aprins două aparate de sudură. Aerul dintre noi se topea ca între duzele unor turboreactoare. “Hei, nu vreau să fac mişto…pur şi simplu aici e o adunătură de cretini… Nu ştiu ce cauţi aici, cum ai ajuns, dar eşti diferit. Vreau să bem ceva împreună şi apoi putem să mergem să îmi arăţi stelele. Dacă nu ştii stelele poţi să îmi arăţi reclamele de pe blocuri. În seara asta am o a dracului de bună bună dispoziţie că nu-mi pasă. Ce zici, te bagi?”, îmi servi ea o contramăsură care mă mai înmuie puţin. “De ce crezi că m-ar interesa toate astea? Poate nu vreau decât să mă întorc de unde am venit. Nici măcar nu mă cunoşti, n-ai de unde să ştii că vin de acolo de unde vine întunericul”, s-a apărat el, dar ştia că deja câştigase. “Nu eşti un om rău, se vede pe faţa ta!” slăbi ea strânsoarea, permiţându-mi să răspund răutăcios. “Adică ce vrei să spui? Că-s inofensiv ca o grenadă în faţa lui Venus din Milo, cea fără braţe? Că-s prost ca noaptea? Cred că eşti prea sigură pe tine şi asta o să te coste la un moment dat”. A mai spus doar un “Păi..”, pe care l-am întrerupt brusc cu două degete lipite de buzele ei, trăgând-o în braţele mele ca într-un complot planetar, apoi sărutând-o cu sete, de parcă ar fi fost prima femeie care mi-ar fi intrat în colimator după terminarea Războiului de 100 de ani.

*

(senzaţia aia de vis. o lumină albastru-verzui, ca de acvariu. Aerul e greu, aproape apăsător, însă o muzică diafană scoate tot plumbul din el. se aud şoapte.)

când sunt cu tine parcă sunt cu toate femeile. sunt bărbat îmi doresc să fiu cu orice femeie care m-ar iubi la fel ca tine. când mi-o doresc pe Scarlett Johansson e suficient să închid ochii şi să te sărut. gata, în mintea mea telefonul mobil sună până la refuz. Scarlett Johansson 3 missed calls.

privesc cerul număr stelele. mi-au mai rămas 2 nenumărate. a mea şi a ta. Steaula liou şi steaua tanu. nu ştiu ce să fac cu ele. le pot ascunde. într-o zi vom merge DINCOLO şi o să le recuperăm.

uneori visez că sunt la marginea deşertului. bat cu piciorul în nisip. praful se ridică formează cercuri care se propagă departe. mă întreb ce înseamnă acest departe, e distanţa dintre acum şi naşterea noastră sau e timpul parcurs de aici până vom uita?

tu nu ştii cum e iertarea. de fiecare dată când mă trezesc în deşert alerg după o caravană. nu o prind niciodată. transpir abundent şi am buzele arse de sete. îmi scot inima din piept beau din ea găsesc puterea să merg mai departe.

dacă aş putea ţi-aş trimite colecţia mea de timbre. ai putea să le umezeşti cu salivă să le lipeşti pe scrisori să le trimiţi pe adresa hotelului Encounter din Katmandu. le voi dezlipi cu grijă le voi săruta în acelaşi loc mi le voi lipi pe obraz. pe uşă va atârna plăcuţa cu do not disturb, eu voi dormi ca într-o moarte de închiriat, câteva săptămâni sau poate mai mult. Katmandu nu este deloc departe. am să merg pe jos sau voi face autostopul.

întotdeauna când nu am veşti de la tine mă simt ca şi cum m-am trezit îngropat de viu. e o senzaţie stranie totul este strâmt foarte apropiat de trupul tău întunericul e cald dar neputiinţa de a te mişca te face să te simţi prins într-un bloc de gheaţă. auzi cariile cum rod lemnul eşti singur îţi auzi inima cum tânjeşte să se despice e ceva în tine care tânjeşte afară. cel mai greu este să rezişti fără să