Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aş fi zis că mă va îmbrăţişa ca după o lungă despărţire. Ascultam „Cradle”. Ştiam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Ştiam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, şi apoi haosul. M-a îmbrăţişat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...şi atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, şi toţi trei” a lui Coşbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu ştiam că vom avea aceeaşi soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Şi eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoşteam. Dar ştiam prea puţine.
Aş fi vrut să-i zrobesc buzele cu un sărut. În filmul gândirii sale să-şi amintească de mine, de acel „odată”. M-ar fi respins? I-ar fi fost teamă?