A fost odată - cine ar putea să spună că nu a fost ? - un băieţel căruia i se spunea mereu că e prost. Dar ce era în capul lui asta nimeni nu ştia, cu excepţia tatălui său, pe care băieţelul, în fiecare seară, îl întreba:

- Te rog, spune-mi, tată, la ce îmi foloseşte ceea ce mă înveţi, dacă oamenii nu mă vor socoti deştept niciodată?

Iar tatăl îi răspundea zâmbind, mereu în acelaşi chip; asemeni unui val ocolind cu duioşie un castel de nisip…

Băieţelul creştea în tăcere, dar, cu cât îşi îmbogăţea mintea, cu atât inima i se umplea de durere… Astfel că, seară de seară, bătea la uşa tatălui sau, sperând că îl va elibera de povară:

- Tată, când va sosi momentul să le arăt oamenilor care mă socotesc prost tot ceea ce am învăţat?

Iar tatăl îi răspundea cu un zâmbet încă nedescifrat… Asemeni unei picturi pe o pânză de nori cu un penel trecut de vânt prin zeci de mii de culori…

Timpul trecea, băiatul îmbătrânea… Dar nici un om cu ştiinţă, în afara fiului său - prost, spun unii - nu a fost în stare să înţeleagă taina înţelepciunii.