M-am hotărât să scriu in tren. Ştiu, nu e ca şi când ai scrie acasă, aşezat comod în faţa calculatorului, cu o cafea/bere şi o ţigară la îndemână. Şi totuşi, e foarte simplu. Îţi cumperi un caiet, liniat sau în pătrăţele demarcate albastru, un pix sau, dacă eşti norocos, un creion, mecanic sau normal, de care o fi (creionul este superior, pentru simplul motiv că alunecă pe hârtie mai încet decât pixul, lăsând timp gândului să se deşurubeze în tihnă).

Omul meu nu este de acord cu mine, drept pentru care îl puteti vedea acum undeva în spate, strigând în urma mea “Hei! Unde te duuuuci?!! Vino înapoi ca mai sunt 5 minute!!! N-ai să găseşti nimic!!! Nici măcar n-o să ai cum să scrii!! Tu nu auzi??!!! Te duci degeabaaaa!!!” “Scriu pe etajera de la fereastră!” îi răspund în timp ce măresc pasul. “N-ai tu norocul ăsta! O să pierdem trenul!!! Tu mă auzi??!!” Nu răspund, deşi, de auzit, îl aud. Prefer să tac, ca să nu pierd din viteză. Cuvintele lui, cele “neauzite”, cad pe caldarâmul cadrilat, aşa ca nişte bile colorate, lovindu-se de lumea în aşteptare, strângandu-se apoi cu delicateţea unor balerine-înotătoare, în forma unei flori lotus, chiar în centrul peronului.

Pe de o parte, are şi el dreptatea lui, bărbatul ăsta al meu. Scrisul în tren este cumva aşa… ca şi când ai înfuleca un sandviş cu mult ketch-up, maioneză şi varză tocată mărunt, în autogară, în timp ce balansezi pe un picior, cu muşchii încordaţi la maxim, paporniţa cu ceapa de ţi-a dat-o bunica. Trebuie să te concentrezi la prea multe lucruri deodata şi pierzi esenţialul, adică firul gândului, al povestii, care, în alte condiţii, ar ţâşni fără doar şi poate din ţeasta ta, direct pe monitor. Dar nu-i nimic, îmi spun eu în mintea mea. Mai am trei paşi şi sunt la chioşc. Nimeni în faţă. Au şi caiet, au şi pix. Creion nu. Asta este, am să scriu caligrafic, am să rotunjesc buclele “r-ului” şi “l-urile” vor fi alungite ca nişte suliţe gata de luptă.

Mă întorc, fluturând carnetul şi pixul cu un zâmbet fericit, victorios. Bilele de care vă povesteam mai devreme saltă şi ele fericite, aşezându-se circular, în formă de floarea soarelui. Omul meu mă aşteaptă cu o mana în şold, fără să participe la veselia generală. Ne urcăm în tren. El cară două valize burduşite cu lucruri, în marea lor majoritate, inutile. Eu geanta în care stau ascunşi ca-n cazemata pixul şi caietul. Ajungem la vagon. Locurile 34 şi 36. Ambele la geam. Zâmbesc. Ceea ce el nu ştie, asta pentru că nu e atent la detalii, ca toţi barbaţii de altfel, e că eu nimeresc mereu scaunul de la geam. Nu ştiu cum să vă explic, e ca un pact nescris, care zdrobeşte legile fireşti ale probabilităţii, un pact între mine şi instituţia CFR-ului, ţinut strict secret de ambele părţi. “And thy shall sit by the window!”

Problema locurilor s-a rezolvat, iar etajera, vopsită maro, are o laţime generoasă. Am scăpat de “Ţi-am zis eu!”. El aranjează bagajele, cu atenţie, (Doamne ce tipicar e!). Calătoria îşi urmează cursul conform planului. Locurile par mai confortabile, avem unde să ne întindem picioarele, vecinii de compartiment îmi par paşnici şi inofensivi, au toţi dinţii la locul lor şi hainele spălate recent. În plus, nimic nu ne va cădea în cap, asta mulţumită vigilenţei lui. Trenul pleacă din gară în cadenţă. Îmi scot carneţelul şi pixul, şi le asej pe etajeră.

- Vrei suc?
- Vreau.
- De care?
- Nestea.
- De care?
- Piersici.

Beau o gură de suc. Mă simt ca o portocală. Şi totuşi, parcă lipseşte ceva.

- Eu mă duc la o ţigară.
- Ai innebunit. Tu nu şti că nu se mai fumează în tren?

Pupilele mi se dilată şi simt cum panica se cocoaţă înfigându-şi ghiarele în şira spinării.

- Eu mă duc, doar n-o să stau 6 ore fără să fumez!
Spun asta şi o tai pe culoar, fără să aştept ca el să mai zică ceva.
- Stai că vin şi eu! aud în urma mea.

Fumăm între compartimente, ilicit. E bine. Ne simţim ca Bonnie şi Clyde. El se uită pe furiş pe coridor. De acolo ar putea apărea naşul, moment în care, îmi va face semn discret cu ochiul şi eu mă voi arunca pe usa deschisă în prealabil cu un gest brusc dar ferm, el, se va face acelaşi lucru la 2 secunde mai târziu, se va prinde cu mâinile de fustele mele şi vom pluti peste câmpurile cu capiţe sau fără, peste căpăţâni de floarea soarelui, peste stâncile din Insula Paştelui. Naşul nu apare, aşa că nimic din cele înşiruite mai devreme nu se întâmplă. Ne întoarcem în compartimentul nostru.
Mă aşez pe locul meu.

- Când am venit am mers eu cu spatele, îmi spune el.
- Nu e adevărat. Eu am mers cu spatele.
- Da ai dreptate. Tu ai stat cu spatele.
Tăcere.
- Oricum nu mă deranjează să merg cu spatele, adaugă el.
- Nici pe mine.
- Atunci de ce nu stai in locul meu.
- De ce? Te deranjează?
- Nu. Tocmai ţi-am spus că nu.
- Nici pe mine.
- OK.

Între timp carneţelul se uită la mine cu patraţelele lui albastre, multiplicându-se la infinit pe foaia alba. Apuc pixul cu hotărâre şi mă uit pe fereastră, meditativ. Mă concentrez. Nu văd ce e afară de atâta concentrare. Încerc să îmi adun gândurile, ca să le arunc în ochii carneţelului. În sfârşit. Un gând apare, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu un salt de ninja, drept în faţa ochilor mei. Nu-i pot distinge trăsăturile, dar el se uită ţintă la mine, fără să clipească şi apoi face o schema de luptă, ridicându-şi un picior deasupra capului şi apoi îndpreptându-l spre mine. Nu ştiu ce reacţie să am, aşa că îl poftesc să se aşeze la mine pe carneţel. El, se uită la carneţel, apoi la mine, scutură din cap şi dintr-un singur salt ajunge hăt-departe, undeva în urma trenului care înaintează cu vreo 20 km pe oră.

Sunt bulversată aşa că las pixul pe etajeră şi închid ochii. E incredibil. Nu găsesc un singur gând, nici măcar unul.

- Mi-e somn. Cred că am să ma culc, spun într-un târziu.

Nici un răspuns. Poate a adormit şi el. Sunt mulţumită şi las somnul să proiecteze imagini lipsite de logică pe pupilele mele. Mai am puţin şi adorm.
Într-un târziu, când nu credeam că mai e posibil, se aude vocea jumatate amuzată, jumatate tandră a omului meu, răsunând în liniştea compartimentului.

- Ţi-am zis eu!