odată… e o veşnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiş…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir uşurător de poveri…

zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, acea lumină morganatică ce venea
dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…

acum zidul la care mă rog are tristeţea lui…
păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrineţea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrăţişarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi...

zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă

„ un lucru face atât cat îl preţuieşti” aşa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei:
mi-am amintit că sunt femeie şi nu mi-am respectat menirea …

dar ştiu… va veni o vreme când bucuria va creşte în jurul meu ca o iarbă, voi ieşi din zidire ca dintr-o iarnă grea şi voi îngenunchea la altarul dintre nopţi ...
şi mă voi ruga…

lanţurile mele se vor deschide atunci precum o carte, iar în colţul de inimă rămas viu voi creşte păsări albe… apoi voi lega vise de aripile lor …

puntea peste abis va atinge cealaltă parte din mine, iar eu n-o să mai plimb drumurile dintre stele…