Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.
Sînge, pense, atenţie, verde.
Poate că unii îşi iubesc aproapele, alţii pe sine, alţii banul, alţii tăcerea, alţii munca. Cred că relaţia e cel la care te gîndeşti zilnic, îl înşeli, îl aştepţi, te împlineşte şi îţi cere sacrificii. De aceea aş putea zice că sunt îndrăgostită de sînge.

Pedalez, stopuri, mă bucur că frigul din iarnă şi-a dat duhul după nori, acum e soare şi de la etajul trei aproape simţi mirosul oceanului. Am întîrziat. Nimic nou. Ziua începe cu întîlnirea de staff de la ortopedie. Mă strecor între colegii francezi şi ascult cazurile de departe, căci uitîndu-mi ochelarii miopia îmi taie avîntul. Sunt studentă străină, n-o să mă întrebe nimeni nimic. Sau aşa sper de fiecare dată.

Iubesc chirurgia: abordarea directă care nu lasă loc de filozofie. Dosarele subţiri. Sigur, la ortopedie un alt motiv ar fi bărbaţii tineri, numai muşchi şi ochi albaştrii, care-ţi pot luxa umărul dacă nu le dai numărul de telefon. Sau aşa merge o fantezie deviată, sau de femeie deviată. Hm. Trecînd peste aspectul social şi profund masculin al ortopediei, pentru mine atracţia rămîne chirurgia viscerală, unde intrumentele, deşi au toate nume proprii, încap pe o singură masă, unde în operaţie se ascultă muzică, se glumeşte, se discută despre congrese în ţări cu frumuseţi slave. Şi la ortopedie am discutat în spaniolă şi engleză, dar despre motorul în patru timpi... instrumentele sunt puzzle-uri, efortul fizic, priveliştea sofisticată a unui burgiu găurind oase, frezele şi ciocanele, nu m-au făcut să mă simt tocmai acasă. Francezii spun ca viscerala c`est du caca – eh, caca am mai văzut, e mai de-acasă... Dar oricare ar fi ramura, pentru studentul care ajunge într-o sală de operaţie, nimic nu-l face să se simtă mai important decît cantitatea de sînge care o găseşte pe halat la finalul intervenţiei.
Şi nimic, dar nimic! nu se compară cu zîmbetul la ieşirea din blocul operator.

Fahrad, cu urechile-i mari şi ochii-i căprui, apare pe culoar, ia un loc lîngă mine şi ne spălăm braţele în tăcere. Nu unul altuia. Fiecare cu buretele şi betadina lui. Fahrad, după cum sugerează numele, dimensiunile urechilor şi culoarea ochilor, e un arab ce provine dintr-o ţară unde litrul de benzină costa 10 cenţi. Medic recunoscut acolo, aici face slujbă de rezident, acumulează experienţă. ‘Moi’, studentă romîncă, fac treabă de instrumentistă/ rezident/ student, adică de ce dă Dumnezeu. La urologie am ţinut un depărtător introdus în penisul unui domn timp de 4 ore şi n-am fost niciodată mai fericită.

- Roxana, a! La roumaine, bon.. ma recunoaşte. Ça va être très chaud.

Intrăm în operaţie cu mamutul secţiei. Trecînd peste funcţia şi îndemînrea lui, profesorul e cel mai morocanos pitic al Albei ca Zăpada. Are urechi clăpăuge, sensibile la atingere, motiv pentru care boneta îi stă pe vîrful capului ridicîndu-i-se pînă cînd ajunge să sară într-un picior prin sală pentru a o împiedica să cadă. Păstrează constant o expresie încruntată, şi-şi exteriorizează furiile ca un copil înşelat „mais, non! Am zis penseta!!!”

Mi-aş fi dorit locul instrumentistei. Ea stabileşte pasului operaţiei prin rapiditatea cu care înmînează instrumentele. O funcţie importantă prin volumul de muncă şi inexistenţa timpilor morţi. Dar aşa cum am învăţat în timp, nu există timpi morţi, doar lipsă de idei.

Intrăm, ne îmbrăcăm în steril, pregătim bolnava şi masa. Profesorul întră în sală cu săpunul după el, frecîndu-se şi împrăştiind spumă peste tot, „scoate-mi mobilul din buzunar” mîrîie la o asistentă, priveşte gol către bolnavă şi iese. Ne zîmbim. Il fait chaud. Legile asepsiei nu se aplică profesorului. Boneta îi e mereu în creştetul capului ca o ciupercă, părul i se revarsă pe sub ea, răspunde la telefon în timpul intervenţiilor, iar cînd rezidentul îi aminteşte că telefonul nu e steril, mirat, îşi schimbă mănuşile. În ultima operaţie, pacienta a sîngerat atît încît halatul şi pantofi profului erau înmuiate în sînge. Ieşind din operaţie, s-a dezbrăcat de halat şi de saboţi în sală, şi-a şters picioarele de sînge de podea. Cît de psihopat trebuie să fi ca să nu gaseşti asta deranjant?

- Incision!

Operaţia începe. Fahrad face faţă pînă începe să rupă firele de ligatură. Profesorul ridică ocazional tonul. Instrumentista e într-un sah mat în faţa profului care vrea ca ea să-i citescă gîndurile, iar cînd începe să strige nume de instrumente, ea îi înmînează mereu altceva. Instrumentele zboară. Ea se face mică, dar acele calităţi ale francezului numite mîndrie, perseverenţa şi politeţe (pînă la artă, deci o delicioasă minciună) o determină să rămînă pe baricade. Avem toţi nervii întinşi. Asistenta de sală, mai în vîrstă, cunoscînd toanele profului e plictisită.

Fac ce pot, ajut cum pot, ideile vin generate de puseul de adrenalină. Le prof en colère e supradoză de cofeină. Tai fire, susţin, depărtez, aspir, îl lovesc cu cagula de aspirare peste faţă, deci trebuie schimbată, emite un mîrîit exasperat. Rupe o arteră şi ne stropeşte pe toţi cu sînge. E un moment critic pentru operaţie, e atît de frustrat încît ne-ar scoate pe toţi afară din sală. Dar eu sunt cea mai fericită, am sînge pe bonetă, sunt importantă. Apoi, anii îşi spun cuvîntul. La 65 de ani, fără ochelari, mă îndoiesc că distinge altceva decaît contururi de roşu şi alb. Cheamă ajutor. Asistenta îi aranjează boneta ce i se ridicase coif pe vîrful capului, şi stă plîngăcios, cînd i-o îndeasă pe frunte „déjàà?”. Artera continuă să sîngereze. Fahrad rupe în continuare din prea mult zel firele cînd face noduri. „Doucement!!!” Hemoragia e într-un sfîrşit oprită însă urmează altele, şi altele, şi...

Operaţia a durat 8 ore. Pentru buna activitate (fiind de fapt tîrziu şi obosiţi) m-au lăsat să suturez plaga. N-a fost vietate mai fericită în sală.
Studenţii la medicină sunt într-adevar duşi de acasă.

Pentru un privitor neantrenat, e şocant, e sec şi e rece. E insensibilul care salvează vieţi. Între rînduri e însă iubirea de sînge, de concret, autodepaşirea şi sacrificiul. E firul zilnic al unei nevoi. N-am menţionat cazul pacientei, tipul operaţiei. Esenţa e aceeaşi în toate. Ne desensibilizam, eu încă n-aş fi putut să ţin un depărtător deasupra venei cave şi a aortei cunoscîndu-i copiii.

În timp ce noi închidem bolnava, profesorul se aşează pe estrada din sală. Cocoşat, îşi sprijină capul în pumni, priveşte în podea, între comprese, fire, tuburi. Halatul îi e însîngerat, masca stropită. Din cînd în cînd respiră profund nepărăsind punctul gol în care se concentrează. Copiii pacientei, soţul, procentul de viaţă rămasă, doar el le cunoaşte.

Si e greu să vezi cum un om puternic se pedepseşte.

Nobody knows it, but you`ve got a secret smile, and you use it only for me.