Cred că spiritul Pieţii Universităţii, începând din 21 - 22 decembrie '89 şi desăvârşindu-se în aprilie - mai '90 (indiferent de cine şi cum a fost organizată această ultimă manifestaţie), rezidă în senzaţia pe care o încercam, de fiecare dată când, primăvara, pe înserat, se aprindeau zeci, poate sute de mii de făclii din banale șomoioage făcute din ziare. Iar această senzaţie era că mă aflu într-o imensă catedrală. În care, adesea, se îngenunchea şi se rostea Tatăl nostru. Mai îmi amintesc, printre altele, de mesajul de dincolo de rostirea preotului Galeriu (de la balconul Pieţii). Şi de imaginea tăcerii crucilor nenumărate din cimitirul Străuleşti, pe care scrie doar atât: "1990 neidentificat".

Precum şi de o ȋntȃlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţă, atunci, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii ȋn ’89.

La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.

Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată ȋnspre niciunde.

Apoi, monolog. Fără să mă privească: „…nu reuşesc să le povestesc băieţilor mei, născuţi după…acum au şaptesprezece şi şaisprezece ani…ce am ales, atunci, conştientă, cu o luciditate dincolo de orice… iar după 20 mai, plină de lehamite, m-am ȋnchis ȋn casă…. apoi, pe 14 iunie, la uşa mea a venit unu, ȋn blugi şi cu geacă…. m-a ademenit afară, nu mai ştiu ce mi-au ȋndrugat…acolo erau ȋncă doi… cu căşti cu lămpașe…. haine uzate, murdare… dar mȃini curate… impecabil de «curate»…. … apoi urcarea, cu forţa, ȋntr-o Dacie…Jilava, Măgurele, bătăi…nu realizam ce se ȋntȃmplă…. după un timp, ȋn simplitatea durerii mele, citind istorie interzisă ȋnainte, dar şi neoficial după, am perceput ȋnţelegȃnd Piteştiul, Sighetul, Canalul…Şi cum şi de ce acea luciditate a mea şi com-uniune din Piaţă peste generaţii, am ales s-o trăiesc….şi nu pot s-o transmit… prin vorbe, propriilor mei copii…dar totuşi… cu orice prilej de bucurie sau tristeţe colectivă, bucureştenii simt spontan nevoia, după ce au trecut atâţia ani, să se adune la Universitate, iar copii mei sunt acolo, de fiecare dată…. să fie doar o frumoasă inerţie manipulatoare care-i adună într-un anumit loc şi pe cei care au fost acolo în '89 - '90, dar şi pe cei care aveau atunci doar câţiva ani sau chiar nu se născuseră?... şi sper că o astfel de inerţie să dureze… şi să se transforme, mai devreme sau mai tȃrziu, ȋn acea luciditate a mea de atunci…”

Am sorbit amȃndoi, ȋn tăcere, din cafelele care ȋncepuseră să se răcească.

„ Nu ȋnţeleg, te-au luat de acasă?!”

„Simplu : de vreo trei, patru ori, ca să vorbesc de la balcon, a trebuit să dau buletinul. Şi să fiu trecută pe-o listă. De acolo, adresa…”

Şi, obsedant, monologul continuă : „…mȃinile «curate», chiar cu manichiura făcută, amănuntul ȋntipărit ... ȋn contrast cu hainele… Brătianu-istoricul, Valeriu Gafencu, Coposu, Hosu….atȃţia şi atȃţia….«fascistoidii» ăia de care vorbeşte şi acum Iliescu-Ilici cu o ură care-i ţȃşneşte prin toţi porii ….cum să le spun, azi, la şcoală, copiilor din clasă care par a nu mă-nţelege…. şi manuale astea « noi» de «istorie»…nu vreau, nu vreau să mai vorbesc… mi se face greaţă… ȋmi vine să vărs…simt cu mi se strȃnge stomacul ȋn gȃt… ca atunci, la Măgurele, cȃnd, trasă de păr şi trȃntită pe spate, o bestie a vrut…

Cineva, acum, aici, cu cinism, poate o să spună că sunt «patetic»…..Ȋi voi răspunde tranşant : nu din ȋntȃmplare eu am fost ACOLO şi acel «cineva», nu!