Cand m-am nascut aveam ochii larg deschisi, in pupila mea se reflecta cerul intreg, cu toti astrii si pasarile lui, picioarele mele strabateau continente de idei, in bratele mele incapeau toate florile lumii, mi le aduceam aproape de obraji, le miroseam, le adunam petalele, pistilul si din esenta lor dadeam parfum fiecarei dimineti, fiecarui apus.
M-ati luat sa ma cresteti in cetatea voastra, cu alei pavate cu osemintele atator invatati, erati incercuiti de ziduri solide, inaltate cu greu, plamadite din sange si gloante. Casele voastre erau inalte ca muntii, cu pereti netezi, printre ele vantul suiera si-si canta singuratatile. Aici, in cetatea voastra, mi-am cautat locul, acel loc caruia sa-i pot spune acasa, am ratacit in labirintul voastru mult prea ingust, pana cand pielea mea a sangerat. Cautam marea, sa-mi spele suspinele, sa-ndeparteze balastul, cautam indienii cu pene colorate in plete sa-mi descante tamplele, sa-mi sufle peste frunte, pana cand gandurile vor putea sa tasneasca, pagane, fragile, senine, ca un chip de copil. E mult prea strant aici la voi, si eu sunt mult prea alba. Am sangerat aici, pe pietrele catatii voastre mi-am asternut pielea, mi-ati spus ca e firesc sa se intample asa, ca trebuie sa trec prin cazna sangelui ca sa-mi dau seama ca-s doar un om.
Tot aici mi-ati aratat cuvantul, mi-ati aratat cum sa-mi ordonez gandurile pe umerii lui, si am putut sa va vorbesc despre mine, despre lumea de dincolo de cercul vostru de piatra, despre visele care-mi electrocutau noptile. Le simteam arzand incandescent pe buzele mele, clocotea sangele in plamada lor, erau fragile, volatile, se inaltau deasupra orasului ca voi sa le priviti, ca o cupola de circ pe panza caruia era proiectata o lume fantastica. Sunt frumoase povetile tale, mi-ati spus, dar atat de inutile. Atunci m-ati invatat cum sa fac ordine, cum sa le dirijez, ca pe niste soldati de plumb aliniati in cohorta intinsa sub steagul cetatii. Cu timpul, noptile mele s-au transformat in hau, visele mele zaceau plapande-n adancul lui, iar eu, prea neputincioasa, prea speriata sa ajung la ele, adormeam incolacita, la radacina teilor, ca sa le las sa se intoarca, in pamantul care le sadise. Ele curgeau din craniul meu, plesuv deja, se prelingeau prin buricele degetelor, pana cand carnea mi s-a uscat pe oase, a devenit piatra.
Tot aici am invatat ca oamenii se trezesc devreme, pentru a ajunge departe. Drumurile sunt croite pentru a fi strabatute in acelasi ritm de generatie dupa generatie, pasii trebuiesc cronometrati, nu se accepta salturile acrobatice, nu ne putem intoarce din drum. E bine sa speram, iubim, gandim, sa ne construim o familie, sa ne bucuram, sa renuntam, sa murim ritualic. Mi-ati sfasiat pieptul, mi-ati luat inima in palme. E prea rapace mi-ati spus, prea indaratnica. Ai sa doresti prea mult Ati luat-o si ati modelat-o dupa chipul si asemanarea normelor voastre, repetate de atatea ori, de atatea voci, ati pus-o inapoi, in prapastia ramasa in pieptul meu.
Cand am sa mor, nu sapati gropi, nu e nevoie de alai sau bocitori. Luati doar ramasitele trupului meu si asezatile in piata cea mare. Din mine, fata cu pielea alba si ochii sclipitori au mai ramas doar osemintele. Lasati acolo, scheletul meu de pasare gigant, sa se ridice pana peste zidurile cetarii, si seara, copii vostrii au sa arunce frangii, au sa se suie pana-n crestet, pe craiul meu lucios, plesuv. Acolo au sa-si construiasca culcusuri solare, incandescente, de unde, atunci cand nu se uita nimeni, au sa priveasca pana departe, dincolo de zidurile construite ermetic, dincolo de cuvintele voastre, dincolo de nevoi.