Petru era de când se ştia el un om trist. Toata lumea şi-a dat seama de asta din primele zile de viaţa, cum nu a plâns când a fost scos din pantec, ci doar s-a încruntat puţin şi a căscat apoi, indifferent. Mai târziu, părinţii şi-au dat seama că era imposibil să-l faci să zâmbească, de rîs nici nu mai incapea vorba. Petru se uita cu aceiasi privire plată la jucăriile colorate înşirate pe noptieră, desene animate, pisoii tărcaţi ai bunicii, fluturii din grădină… ca şi când lumea întreagă vorbea o limba necunoscută lui. La început au tot sperat ca are să devină un copil ca toţi copiii, dar Petru nu le-a spus vreodată vreun cuvânt, deşi toţi doctorii spuneau c-ar fi putut s-o facă, şi cu timpul copilul a început să-şi schimbe fizionomia, şi pielea-i să se subţieze dezvelind arhitectura complicată a vaselor de sânge, un tatuaj imens si sangeriu întins până-n buricul degetelor şi nimeni nu mai îndrăznea să-l privească în ochii halucinant de mari, cu pupile mătuite şi cearcăne verzui.

L-au dus pe Petru la psiholog, dar Petru nu vedea nimic in petele de cerneală întinsă pe cartoane. L-au vizitat chiar pe celebrul savant Bruner, care i-a masurat falangele degetelor şi lungimea genelor, dar tot degeaba. Deşi studiase prin universităţi celebre şi vizitase ţări exotice, Bruner nu putu să spună care era cauza acelei tristeţi. Aşa ca au adus băiatul acasă, cu trenul, ca să iţi poata inmuia privirea pe fereastra cu câmpuri ofilite şi capiţe.

La sugestia unui prieten excentric, Petru a fost trimis in Norvegia la clinică, unde ochii i-au fost cufundaţi in băi de fotoni pe la prânz, până când verdele diluat al irisului era înghiţit de hăul pupilei, iar seara pielea ii era acoperită cu gheaţă proaspat adunată din vârf de munte, şi privindu-l cum stă nemişcat pe patul alb al camerei albe, Petru nu mai semăna cu el, ci devenise o creatură bizară şi incoloră imoblizată de bucăţile de gheaţă, o insectă ireală prinsă in bila ei de chihlimbar.

Petru a tăcut şi i-a lăsat să facă ce vor cu el până când, la una din vizitele parinţilor, trişti şi ei de acum, Petru a venit la ei şi, fără să spună nimc, i-a aliniat pe canapeaua din living.A închis lumina, s-a aşejat lângă ei, şi din pupilele băiatului a ţâşnit atunci o lumină care proiecta pe peretele alb poveşti întregi, în culori sclipitoare, poveşti molcome, care se întindeau pe zidurile terne ca o tapiserie imensă şi mută, dar atat de frumoasă încât simţeai,privind-o,cum aerul parcă nu mai vrea să-ţi iasă din plămâni, şi te podideşte plânsul de atâta frumos. Când Petru a închis ochii, întunericul a venit ca o binecuvântare, cum nici un om din câţi au existat vreodată nu poate suporta atâta fericire prea multa vreme.

A doua zi l-au dus pe Petra acasă, şi i-au intins corpul transparent şi moale în pat. L-au lasat să stea acolo, in linişte, cu ochii ţintă în tavan. În noaptea aceea, l-u putut vedea pe Petru aşa cum nu o mai făcuseră niciodată, cum se prelinge pe sub uşă, prin gaura cheii, inundând întreaga casă cu lumina alba a începuturilor.

Dimineaţa l-a găsit pe Petru întins pe cearceaful alb, rece şi imobil.