Să-ţi fi stat vreunul din casă mai mult de-o săptămână cu ochii pironiţi în grindă, şi dacă nici n-ar mai fi pus nimic în gură de alte câteva zile, atunci sigur te făceai c-o vizită din partea Părintelui Glodeanu. Pentru mult trebuinciosul „cetit”, dar şi pentru a da poveţe de rutină duhovnicească, asociate spovedaniei finale. Aşa, ca să poată păcătosul să-şi dea uşor duhul şi să nu chinuie. Ce urma, se ştie…
De-o bună bucată de vreme era căzut la pat şi Mitru Mariţei. Mă-sa bătea suta de ani şi n-avea mai nimic; era „tun” Baba Mariţa, de parcă ar fi fost din altă stirpe. Mitru, săracul, acum, de vreo şapte-opt zile, nici apă nu mai putea să bea. Chircit şi slăbit, arăta la trup întocmai ca un copil de câţiva ani. Ce mai, ajunsese doar piele şi os. De cât a zăcut nici să geamă nu mai avea putere. „Ehe, fată hăi, racul nu iartă!” îl compătimeau babele în şoaptă, seara, la bârfa hudiţei. Cu toate acestea, inexplicabil, ieri, Mitru s-a ridicat din pat, deşi nu mai făcuse asta măcar de două luni, când fusese cu căruţa la Târg – „… să vă cumpăr, fa (femeie), un sac de barabule, că eu m-oi duce şi n-o să aveţi de pus sămânţă în pământ!”. A privit îndelung pe geamul dinspre tăpşanul din vecinătatea odăiţei în care zăcea. Se aştepta să-şi vadă feciorul cel mare, care, în treacăt, înainte de Paşti, îi spuse că o să-l ducă la spital „pentru că, în mod cert, boala matale e vindecabilă, nu e ca la alţii…”. Aiurea. Zisese doar aşa, amăgindu-l copilăreşte, strecurându-i cu bună ştiinţă o speranţă, poate doar-doar o va duce cât să treacă şi Săptămâna Mare. Căci, se ştie, cine moare în zilele premergătoare Învierii, înseamnă că grele păcate a săvârşit în timpul vieţii. Asta ar fi făcut ca, mult timp de aici încolo, să stea în spurcata gură a satului până şi strănepoţii celui plecat pe cealaltă lume…
Mult s-au mai mirat ai lui Mitru – nevastă-sa Aglaia şi cei doi băieţi (ultimii, dintr-un cârd de şapte, rămaşi acasă, încă neînsuraţi) – când l-au văzut mişcând în tocul geamului. Megieşii, nu mai spunem. Dar, ce folos, că după aceea s-a pus pe zăcut într-o nemişcare aidoma morţii. Au urmat, apoi, pentru el, lungi ceasuri de recapitulare a întregii vieţi. Parcă răsfoia o carte care, cândva, a ştiut-o pe de rost, buche de buche. Foile care nu-i făceau plăcere le întorcea mai repede. Pentru că acestea erau multişoare, chiar se enervă la un moment dat… Iritat de-a binelea, se sculă şi începu să se îmbrace. Undeva, la capătul patului, băgate cu un capăt într-un borcan în care erau şi câteva nuci, ardeau două lumânări. Nu prea le vedea rostul să fie aprinse astăzi, a cincea zi după Înviere. Pentru că, unu la mână, afară era ziua mare şi, doi, odaia lui avea lumină electrică. Dar, în scurt timp, nu mai insistă în a căuta explicaţii. A ieşit în uliţă, îndreptându-se agale, aşa cum, până nu demult, a făcut-o de sute de ori, spre bufetul lui Bariz. Acum, însă, se simţea uşor ca un fulg. De asta, chiar, nici nu încerca să meargă mai repede pentru că avea senzaţia că se poate desprinde de pământ… Cam pe la a treia casă, la vale de-a lui, se întâlni cu Ion Bârzu. Pentru o clipă rămase nedumerit, că-l ştia mort de câţiva ani, dar pentru că stătu de vorbă cu moşneagul – în carne şi oase – minute bune pe banca din faţa porţii lui Mandric, nu-şi mai puse întrebări. Îşi zise că zăpăceala din capul lui poate i se trage de la lunga suferinţă cât a zăcut la pat. Şi încă un lucru, orice s-ar spune, era totuşi om în etate, în doi-trei ani urmând să aibă în spate 70 de toamne. Văzându-şi, apoi, de drumul lui, se întâlni şi cu Vasile al lui Broscoi, văcarul satului, care, cu ghioaga pe şale, ţinută cu amândouă mâinile, mergea pe la oameni să strângă făina restanţă ce i se cuvenea pentru fiecare vacă păscută astă vară. Fiind mult mai tânăr, ar fi trebuit să salute primul. Dar, prost, ca de obicei („Văcarul, tot văcar!” îşi zise Mitru), a trecut ca mutul. Ba, mai mult, deşi erau să se ciocnească în treacăt, Mitru avu convingerea că Broscoi nici nu l-a văzut... În ogradă la Hupţ al Bârliboaiei, ai lui, copii şi nepoţi, trebăluiau fiecare câte ceva. Deşi, ca drumeţ, ar fi trebuit să le dea bineţe, n-o făcu. Asta pentru că nu l-a uitat pe Hupţ că, în urmă cu ceva ani, în contul unei datorii, i-a oprit zălog şapte oi (vărate la stâna feciorilor lui) pe care nu i le-a mai dat înapoi nici astăzi. N-a vrut cu nici un chip să ţină cont că, în tinereţe, i-a dat, pe te miri ce, mai multe grinzi şi căpriori să-şi ridice casa, lăsându-se pe el fără trebuinciosul material lemnos. Acum, e adevărat, nici cei din ogradă nu s-au sinchisit deloc de el, deşi a trecut pe la doar doi paşi de ei...