…Lângă troiţa din Centru, Mitru avea să-l zărească pe Majuru`, epitropul parohiei. Aplecat asupra strătuleţului de flori din jurul crucii, plivea meticulos buruienile de zor. Nu pricepe cum se făcea, dar parcă şi pe el îl ştia mort.
În fine, ajungând la Bufet, se aşeză la masa unde, ani în şir, după ce ieşi la pensie, îşi bea romul - cel de toate zilele.
*
Ceva în neregulă se întâmpla şi aici, că al lui Bariz, „patronul”, deşi terminase de moşmondit nişte butoaie, nu mai venea odată cu măsurica. Ba chiar nici nu-l băga în seamă, ca şi cum la masă n-ar fi fost nimeni. Oricum, nu-i mai ardea ca altădată de băut, dar gestul l-a supărat. Asta nu se face. Mai ales că se considera client de bază, jumătate din pensia lui lăsând-o aici în fiecare lună. „Ce vrei, neam prost!” îşi mai zise şi plecă încet înapoi spre casă, fără să mai târguiască altceva, cum îi era obiceiul.
*
Din mers, privea atent peste gardurile ogrăzilor. Sesiză mai multe schimbări de când nu mai ieşise din casă. Unii îşi vopsiseră uşile şi ferestrele în alte culori, iar alţii îşi schimbaseră acoperişurile de pe case şi grajduri. Costică al lui Iancu şi-a făcut fântână, lui Pompilică îi fătase vaca iar viţelul zburda acum slobod prin bătătură. La Jănică Panciuc observă că terminase (cu iernatul lighioanelor) şi cea de a două căpiţă de fân clădită din toamnă în spatele şurii…
*
Apropiindu-se de casă, vede în poarta lui ciorchine de lume. O explicaţie, pe dată, nu găsi. Ca să evite mulţimea – acum chiar că n-avea chef de nimeni şi de nimic – o apucă pe o cărare ocolitoare ce ducea în spatele gospodăriei. Dar, când ajunse în propria bătătură, avea să vadă că sătenii aşteptau tăcuţi şi în ogradă şi în casă.
Nevastă-sa şi fetele, despletite şi îmbrăcate în negru, umblau năuce după câte trebi. „Ce mama Naibii se întâmplă?” se întrebă Mitru. O panică ciudată îl stăpânea acum, şi, ştii, el nu era defel din cei fricoşi, care să intre la idei, aşa, cu una, cu două…
De gard era rezemată o cruce de lemn, nouă-nouţă, tocmai bună de înfipt într-un mormânt. Pe ea era gravat chiar numele lui. Ce aiureală!… S-au tâmpit ăştia cu toţii… (Ori te pomeneşti că-s mort!, îi veni să zică, dar nu zise. Preferă să-şi înghită vorbele…) Când intră în casă se văzu pe el însuşi, lungit în coşciug cu mâinile împreunate pe piept. Strângea icoana sfinţită, Maica Domnului cu Pruncul în braţe, coborâtă din peretele odăii de bună. Pe sticla icoanei, ceva mărunţiş din metal şi câteva bancnote de zece mii, din cele noi, de plastic… Acum nu prea mai avea multe dubii: „Să ştii că am murit. Ce chestie, dom-le!...”