Scrisul vine compensator la o dimensiune “căzută”: realitatea, aşa cum şi-o asumă scriitorul. Zădărniciile, timpii irosiţi, experienţele de viaţă (ipostaziate mereu ambivalent), rumeguşul clipei –iată carnea din care se va alcătui textul.
Şed la masă şi îngurgitez plictisit “Tropical Fruit Cocktail” iar mintea-mi pluteşte pe ritmul „Cafe del Mar”. Din când în când mâzgălesc ceva pe această pagină şi textura literelor sângeră a metafore răsuflate. Important nu e actul scrierii, nici măcar bucăţelele tăiate geometric ale compotului tropical; importantă nu e duminica aceasta ejaculată la un capăt de săptămână, nici măcar vocile dinlăuntru pe care se mulează realitatea (desigur, a mea). Nu. Important, de o importanţă irepresibilă este

Bun. Mă reaşez la masa şcolărească, firmituri pe alocuri, şi las gândurile să plutească pe unde-ar vrea…
….În 2 luni fosta iubită se mărită… Am fost împreună 4 ani…frumoşi…pe cestălalt (de altfel şi el, un fost bun prieten de-al meu) îl cunoaşte de 8 luni…frumos… Cum de marile iubiri eşuează în melancolii măreţe?... E bun ananasul, în special cubuleţele de “papya” –cum au scris chinezii pe cutia tăbloasă. Poate aş mai mânca ceva (animal înrăit ce-mi eşti, pântece!). Alexandra se mărită. Casă de piatră. Iubirea poate fi mare…nu însă şi măreaţă!... (Oare, în loc de exclamări divagante, ar trebui să mă răstignesc în semne interogative?) Melodia 15 din “Cafe…” vol. 6 îmi displace: ecourile de tobe mă aruncă într-o scară de bloc părăsită, un bloc cutie-de-chibrituri, specialitatea lui Ceauşescu; pereţii perpeliţi s-au acoperit cu grafittiuri, gălăgie de copii drăcoşi; în colţul acela ferit o copilă şi-a pierdut virginitatea…neştiind ce poate pierde şi nici ce e de câştigat prin colţuri ferite… Cartierul “Tractorul” –iată scena din care cresc blocurile comuniste de muncitori nefamilişti, îngropate postrevoluţionar în muşuroaiele umane şi păduchii flămânzi ai ghettoului. Îmi amintesc bine: acolo am crescut. Pescuiesc câte-o eugenie din punga transparentă şi galbenă (policromie reuşită: galbenul te pofteşte, transparenţa îţi oferă) ce aproape se răstoarnă din colţul mesei. Toate se întâmplă pe această masă, pixul e martorul evenimentelor ce umplu neverosimil istoriile mici ale vieţilor noastre.
Mereu am admirat spermatozoizii care vânează persistent cele 15 minute de faimă ale postmodernităţii. Minunat lucru iubirea, moartea –motive de gândire acută şi de…scris! Observ târziu seminţele negre (gândaci forfotind) ivite pe jumătatea tăiată a unui fruct tropical (nu-l cunosc, dar l-aş denumi “pepene pălăeţ” pentru că e plin de seminţe, e portocaliu şi are coaja verde în formă de pară). Greu câteodată să mă smulg din contemplaţia cutiei de compot. Tabla ei inspiră un pericol latent; orice conservă deschisă îţi poate lua viaţa, cine ştie cum dai cu mâna peste ea –pac! ţi-ai tăiat o venă. Exagerez desigur, Alexandra îl cunoştea pe Silviu încă de când era cu mine. O dată chiar a zis că „este sensibil tare”; îl aprecia ca amic.
Scrisul suplineşte timpul. Stai cu ochii beliţi în carte şi uiţi de lume. Tremuri la sentiment, mintea inteligentă pătrunde logica incompletă a naraţiunii (incompletă fără tine…) şi trăieşti “un moment Hallmark”. Apoi priveşti ceasul chinezesc –imitaţie imperfectă a unuia antic– şi observi decalajul temporal căscat în viaţa ta. Ai petrecut ceva ore cu ochii aşternuţi pe paginile unei cărţi, atât. Restul de patos extravagant în pretenţia sa de adevăr visceral, acest rest, de fapt mult mai important decât rezultatul dinaintea virgulei, eşti tu.
“-Ce mai faci?
-Bine”. Decerebraţi, producem răspunsuri generalizatoare la întrebări concrete. “Mănânc nesănătos” mi se pare mult mai adecvat, cel puţin în cazul meu. Am găsit nişte covrigei “Brezel” undeva pe masă şi mă hrănesc cu spor. Covrigeii sunt mai consistenţi, sarea lor ionizată face bine organismului. Mai ales duminica 12:00 pe la amiaz’. Când adevărul coboară în capul bărbatului, el devine masculin. Şi pentru că bărbatul e bărbat, el se impune lumii, împreună cu adevărurile sale. Adevărul feminin, condamnat prin forţa evenimentelor pe locul secund, îşi cultivă savoarea chiar în absenţa universalităţii. Nu lumea (exterioritatea/alteritatea) e râvnită, ci clipa, clipa intensă, multicoloră şi degustativă, translucidă şi efemeră. Adevărul feminin seduce, energiile sale moi degajă tandreţea copilăriei în doze erotizate. Cine ar putea-o condamna pe Alexandra? Eu nu. Înşiruirea plezuristică de clipe i-a trasat destinul, din care rod căzut în pârg i-am fost eu… Stau pe gânduri: să renunţ la covrigei pentru un prânz adevărat, sau să-mi continui scriitura? Grea decizie. Dar prânzul adevărat trebuie pregătit, nu cumpărat. Pentru mine, hrana e dragoste.
În “Tractorul”, la Şcoala 13 râdeam în pauze cu Monica, o blondină spumoasă. Copiii au un câmp de conştiinţă limitat la formele realului; fără decriptări complexe şi futile. Şcoala, cel puţin aşa cum m-am pomenit eu cu ea, tâmpeşte. Nihilist, aş dori-o desfiinţată. Timpul privilegiat aparţine copiilor; pentru ei orice moment are gust, sensul unuia sau al tuturor fiind aflat abia la altă vârstă. Când deguşti.
Snobia de a avea “gusturi”. Crescuţi pe o plantaţie consumeristă, ce altceva putem face? O melodie “periculoasă” pe mp3-player. În genul filmelor „Bond”. Deodată, instinctele detective mi se trezesc: observ peste o pungă sfâşiată 3 covrigei consecutivi, ordonaţi asemenea unor soldaţi. Cine i-a pus acolo? Cu ce scop? Lângă ei zace, de asemenea sfâşiată, o punguţă maro de M&M’s perfect perpendiculară pe colţul mesei. „Cineva se joacă jocuri cu mintea mea!”-aşa ar suna traducerea plată a unei replici (hollywoodiene) de film poliţist. Masa devine insuportabilă…bănuiesc o mână vicleană…
Şi apoi melodia nr. 11 din vol. 6, “Cafe del Mar”. Pericolul a trecut. Covrigeii i-am mâncat cu poftă, toţi trei dintr-o îmbucătură. Cocktailul e gătat.
Fac un duş. Sau m-aş tăia în conserva deschisă tendenţios, nu ştiu.

NOTĂ. Când postezi un text pe Hermeneia, italicele, aliniatele plus alte delicateţuri literare vor dispărea. Cititorul e provocat să detecteze singur subtilităţile…deci, succes! 