„Deoarece este contradictoriu şi acţionează chiar ȋn interiorul sistemului pe care ȋncearcă să-l submineze, postmodernismul….nu poate fi considerat o nouă paradigmă” [1]

Iată o definiţie tipic postmodernistă a…postmodernismului. Care se doreşte a deschide o infinitate de sensuri. Şi…nu spune NIMIC.

Ȋn fiecare moment ȋn care vorbim despre postmodernism, se iveşte o umbră care tinde să ne ȋnsoţească. Mai ceva decȃt stafia comunismului. Căreia i-a trebuit un timp mult mai ȋndelungat să capete consistenţă. Fiind concepută ȋn plină Europă dar implementȃndu-se, mai ȋntȃi, la limita euro-asiatică. Şi ȋncercȃnd, apoi, să se mondializeze. Ca, ȋn fine, să devină ubicuă. Ȋn zilele noastre ȋmbrăcȃnd ȋnfăţişări şi straie «cripto».

Ȋn schimb, umbra PoMo (cum este prescurtat-alintător postmodernismul), a fost de la ȋnceput (şi este) evanescentă. Şi, tot de la ȋnceput, globalizantă. Şi cine-i cȃntă prohodul nu ştie ce spune. Deoarece nu se poate nega că, cel puţin, cei care sunt cȃt de cȃt informaţi (sau caută să fie), nu bagă ȋn aceeaşi oală , sub eticheta «PoMo»: feminismul, pacifismul, drepturile homosexualilor, ecologismul, multiculturalismul, teatrul de stradă, rock-ul, emo-ul, heavy metal-ul, compoziţiile aleatorii, muzica haos, psihedelicul, arta pop, cyberpunk-ul şi cybertehnologia (hightec-ul ȋn general), poezia concretului (de «stare», sau «narativă»), răspȃndirea mulți-mediei, textualitatea, meta-, para-, pre-, trans-, hiper-, hipo-, etc. textualitatea, terapiile de grup, elitismul, cultura de masă ş. a. m. d. . Cu toate că, fiecare dintre ele (sau măcar unele) caută cu disperare să fugă de o astfel de etichetă (globală).

*

Mărturisesc că, ȋn limita puterilor mele, de un oarecare timp, mă străduiesc să mă documentez pentru a putea analiza, cȃtd de cȃt, imensa meta-literatură dedicată postmodernismului (inclusiv a unor autori de origine romȃnă [2 ]). Meta-literatură care continuă să crească mai mult decȃt exponenţial (dacă pot spune aşa). Făcȃndu-mi chiar fişe (cu comentarii de rigoare - asociate).

Acum, pentru că scriu un eseu şi nu un studiu, mi-am revăzut ȋnsemnările. Ele mi-au relevat două feluri de abordări. Una aparţinȃnd , să le zic «clasicilor» PoMo (Foucault, Lyotard, Deleuze, Baudrillard, Vattimo, etc.); cealaltă «epigonilor». Iar la intersecţia acestora, cel puţin doi: Richard Rorty – mai aproape de prima categorie – şi Ihab Hassan – mai aproape de a doua.

Ȋn această primă parte, mă voi opri, dar nu prea mult (veţi vedea ulterior de ce şi ȋncotro mă voi ȋndrepta pȃnă la final) asupra categoriei «epigonilor». Ȋn cea de a doua, voi ȋncerca să mă ocup de «clasici». De data asta cu un scop mai precis. Şi anume ca, plecȃnd de la cȃţiva dintre ei, asupra cărora m-am oprit ȋn unele texte anterioare, să «comit» şi eu – printre mulţimea tentativelor eşuate - o ȋncercare de definirea a PoMo (avȃnd, poate din start, aceiaşi soartă ?! – dar, ce mai contează?).
*

Meta-literatura PoMo a «epigonicilor» (ȋn general de profesie critici de artă şi critici literari ȋn particular), a căror reprezentantă de marcă poate fi creditată Linda Hutcheon (citată şi răs-citată oriunde şi oricȃnd de aceştia), ȋn loc să se concentreze spre o bănuită, dar greu de identificat convergenţă, se orientează pe direcţiile divergente, luate ȋn considerare de un public (ȋncă) destul de larg, pentru care postmodernismul a ajuns o condiţionare fără «diferenţe» (Deleuze [3]) şi nu o «condiţie» ( Lyotard [4]) care să ȋnsemne implicare. Căci fiecare (mai mult sau mai puţin) nou sosit «meta» ȋncepe cu ce-au zis alţii, umplȃnd pagini ȋntregi cu un iz mucegăit al unui fel de «academism». Şi cȃnd să spună ceva nou, apare muţenia. Care se disimulează sub pretenţia «originalităţii». Recurgȃnd, aproape invariabil, (cum o fac şi cei pe care ȋi citează) la analize, trase la indigo din punct de vedere al conţinutului, ȋntr-un stil postmodernist paradoxal – şi el venind rutinier deşi nu i se poate nega ȋncă o anumită seducţie care ţine mai mult de jocuri de cuvinte şi nu de jocuri de limbaj (Wittgenstein [5]) - ale unor opere realizate, de exemplu ȋn literatură, de nume celebre: Borges, Joyce (numai unele dintre producţiile acestuia), Kafka, Beckett, Eco, Brecht, Cortezar, Doctorow, Fowles, Marquez, Kundera, Nabukov, Rushdie etc. ş. a. m. d.; şi, pentru a nu se zice că sunt europocentrişti: Pamuk (cȃştigător al unui premiu Nobel) şi Murakami ( că tot este la modă) - ȋn parateză zicȃnd ca pe ultimii doi, dar şi pe mulţi din cei anteriori, chiar ȋi preţuiesc, dar nu din punct de vedere postmodernist; ca să sfȃrşească, ȋn final, apoteotic, cu o concluzie © «Linda H.» (emula lor): „Este posibil să nu găsim nici un răspuns ȋn contradicţiile lor, dar ȋntrebările [care apar] vor face măcar posibil orice proces de producere a răspunsurilor” [6].Răspunsuri evident global-divergente. Ceea ce, să recunoaştem, ridică optimismul nostru pe «culmile cele mai ȋnalte» ale unui solipsism „paroxistic indiferent” (Baudrillard [7]).

*

Mai interesantă şi relevantă mi se pare perspectiva oferită de Ihab Hassan. Care, deşi se apropie mult de cei dinainte, inclusiv ca profesie, oarecum se şi distanţează. Şi se distanţează refuzȃnd să se lase furat de entropia mereu crescȃndă a termenului de «postmodernism». Ȋncearcȃnd să impună o oarecare ordine, prin grila unor puncte diferite de vedere. Riscȃnd chiar acuza unui fel de «raţionalitate modernistă» (ca, de altfel şi Rorty cȃnd este vorba de «clasicii» postmodernismului). Acesta este motivul pentru care voi ȋncerca să privesc prin prisma lui Hassan. Cu un ochi larg deschis spre «epigonici» şi cu celălalt, mijit, spre unele noutăţi ce le-ar fi putut enunţa chiar un «clasic» (PoMo) prin vocea lui Hassan.

Iată unele criterii, selectate de mine, din grila propusă de Hassan [8], pe care, cu ajutorul său dar şi al altor cȃţiva, voi căuta să le şi folosesc ȋn cadrul unei analize cȃt voi putea mai puţin extinsă.

1. Conturarea contextului (sau definirea universului de discurs postmodernist).
2. Caracterizări prin opoziţie.
3. Decelarea genetico-etimologică a termenului de postmodernism.
4. Conturarea conţinutului termenului printr-un demers hermeneutic.

1. Conturarea contextului, ȋn speranţa că identificȃnd o familie de cuvinte asociată postmodernismului, se va putea delimita universul discursului acestuia.

Astfel:
„(a) Muzeul Guggenheim proiectat de Frank Gehry - Bilbao (Spania), Depozitul McDougall proiectat de Ashton Raggatt - Melbourne (Australia), Tsukuba Center (Japonia) proiectat de Arata Isozaki sunt considerate exemple de arhitectură postmodernistă. Ȋn cadrul acestor construcţii se pleacă de la o geometrie pură, unghiulară a Bauhaus-ului, de la cutiile de oţel şi sticlă ale lui Mies van der Rohe, mixȃnd elemente estetice şi istorice, filtrȃnd fragmente, fantasme şi chiar kiciuri.
(b) Ȋntr-o enciclică intitulată “Fides et Ratio”, papa Ion Paul II foloseşte cuvȃntul postmodernism pentru a condamna relativismul extrem ȋn legătură cu valorile şi credinţele, ironia acută şi scepticismul ȋn privinţa raţiunii şi negarea oricărui adevăr, uman sau divin.
(c) Ȋn studiile culturale, un domeniu extreme de politizat, termenul de postmodernism este adesea utilizat ȋn opoziție cu postcolonialismul, ultimul fiind condamnat, devenind ceva ce este incorect din punct de vedere politic.
(d) Ȋn arta Pop postmodernismul se referă la o mare diversitate de fenomene, de la Andy Warhol la Madona, ca să nu mai vorbim despre reproducerile uriaşe pe şi din plastic ale Monei Lisa (Leonardo), statuii lui David (Michelangelo) şi altele care se găsesc răspȃndite de la Paris pȃnă la Tokio, ajung chiar şi ȋn Noua Zeelandă.”
Ce au toate acestea comun? Se ȋntreabă Hassan. Ei bine, fragmentare, hibriditate, relativism, joc, parodie, pastişe, un discurs ironic anti-ideologic, un ethos al kiciului…

Şi se mai pot adăuga unele afirmaţii, pe care le fac alţii.

„… Toate contradicţiile formale şi tematice ale artei postmoderniste acţionează ȋn sensul acesta: să atragă atenţia atȃt asupra a ceea ce este contestat, cȃt şi asupra a ceea ce este oferit ca răspuns critic la această contestare şi s-o facă ȋntr-un mod conştient, care să admită propriul provizorat.” [9]

Sau: „Postmodernismul recunoaşte nevoia umană de a face ordine, arătȃndu-ne ȋntre timp că aceste ordini pe care le creăm sunt doar atȃt: constructe umane, nu entităţi date sau naturale ”. [10]

Şi ȋncă : „Postmodernismul este procesul de făurire a produsului ; este absenţă ȋn cadrul prezenţei, este dispersatul care necesită o centrare pentru a fi dispersat, este idiolectul care doreşte să fie, dar ştie că nu poate, codul dominant ” [11] şi „…nu mută marginalul ȋnspre centru. Nu inversează valorizarea centrului cu aceea a periferiilor şi graniţelor, pecȃt face uz de acea poziţionare paradoxal dublată de criticarea interiorului, atȃt din exterior cȃt şi din interior” [12].

2. Caracterizarea prin opoziţii: (a) modernism – postmodernism, (b) două tendinţe care se opun ȋn interiorul postmodernismului şi (c) postmodernism – postmodern [ 13].

(a) Modernism – postmodernism [ 14].

Diferenţe schematice ȋntre Modernism şi Postmodernism (selecţie).
Modernism / Postmodernism
Romantism / Simbolism
Parapsihsim / Dadaism
Scop / Joc
Proiect / Şansă
Ierarhie / Anarhie
Logos / Tăcere
Obiect artistic, cuvȃnt finisat / Proces, performanţă
Distanţiere / Participare
Creaţie / Deconstrucţie
Sinteză / Antiteză
Prezenţă / Absenţă
Centrare / Dispersie
Gen, graniţă / Text, intertext
Semantică / Retorică
Paradigmatic / Sintagmatic
Metaforă / Metonimie
Selecție / Combinare
Adȃncime / Suprafaţă
Interpretare / Ȋmpotriva interpretării
Singnificant / Significat
Narativ / Anti-narativ
Istorie mare (generală) / Istorie mică (locală)
Cod / Idiolect
Simptom / Dorinţă
Tip / Mutant
Genital, falic / Polimorf
Paranoia / Schizofrenie
Origine, cauze / Diferenţa diferenţei
Dumnezeu Tatăl / Stafie teribilă (sfȃntă?!)
Metafizică / Ironie
Determinare / Indeterminare
Transcendenţă / Imanenţă

(b) Două tendinţe care se opun ȋn interiorul postmodernismului

Prima tendinţă ar vedea postmodernismul ca pe o ruptură totală de modernism [15].
Cea de a doua vede postmodernismul ca pe o extensie şi intensificare a anumitor trăsături ale modernismului [16].
Poate cea de a doua ar fi de luat ȋn considerare dacă nu s-ar referi, ȋn cadrul categoriei «critici de artă», dor la elemente stilistice (mă feresc să zic «numai» formale).

(c) Postmodernism – postmodern.

Hassan [17] consideră că postmodernismul se referă la sfera «culturii» (ca şi cȃnd din «cultură» nu ar face parte şi socialul şi politicul – un cartezianism păgubitor pentru un comentator al postmodernismului n.m. G.M.) , ȋn timp ce postmodernul se referă la schemele politice, la o oarecare puţină ordine socială ȋn detrimentul dezordinii complete, vizează globalizarea şi localizarea, care se ȋntȃlnesc ȋntr-un mod contradictoriu, uneori letal.

Ȋn opoziţie cu Hassan, Virgil Nemoianu spune[18]: „este bine de făcut o distincţie ȋntre «postmodernitate» ca tip de condiţie umană existenţială şi socială - pe de o parte - şi «postmodernism» ȋn calitate de curent artistic - pe de alta”. Iată o opoziţie de substanţă care depăşeşte categoria «critici de artă» căreia şi Nemoianu ȋi aparţine.

3. Decelarea genetico-etimologică a termenului de postmodernism,
sperȃnd că, ȋn corelare cu delimitarea contextuală, se va obţine un punct de vedere conjugat de luminare a termenului.

Astfel Hassan [19] arată: „Se pare că ȋntr-un atelier de pictură din Anglia. John Watkins Chapman a utilizat termenul ȋn 1870 ȋn sensul ȋn care noi vorbim acum de Post-impresionism. Sar la 1934, cȃnd Frederico Onis utilizează cuvȃntul postmodernism pentru a sugera reacţia ȋmpotriva dificultăţilor şi expermentalismului poeţilor moderni. Ȋn 1939 Arnold Toynbee foloseşte termenul ȋn sensuri diferite proclamȃnd sfȃrşitul «modernului» ȋncepȃnd cu Revoluţia burgheză din sec. XVII. Apoi, ȋn 1945, Bernard Smith utilizează acest termen pentru a sugera mişcarea din pictură ce depăşea abstracţionismul, ulterior numită Realism Socialist. Ȋn anii 60 ȋn America, Charles Olson, ȋn consens cu poeţii şi artiştii, vorbeşte despre postmodernism la Colegiul Black Mountains pentru a se referi mai mult la Erza Pround şi Willian Carlos Williams decȃt la poeţii formalişti ca T.S. Eliot. La sfȃrşitul decadei, ȋn 1959 şi 1960, Irwing Howe şi Harry Levin argumentează că postmodernismul indică declinul marii culturi moderniste”.

Se observă aici o centrare pe «artă», excluzȃnd alte domenii.

Mai mult, eu cred că o asemenea abordare este superfluă. Dovedind mai degrabă un anumit pedanterism «doct» decȃt o eficienţă practică.

4. Conturarea conţinutului termenului de «postmodernism» printr-un demers hermeneutic. „…..Fiecare generaţie, fără ȋndoială, re-inventează şi iar re-inventează antecesorii – aceasta este o hermeneutică. Şi astfel dacă scriitori contemporani ca Samuel Beckett, Borges, Raymond Roussell sau Vladimir Nabukov etc. pot fi consideraţi postmodernişti, ȋn măsura ȋn care mai adăugam la alte caracteristici ca auto-reflexia, umorul negru şi altele, putem merge cu mult ȋn urmă pȃnă, de exemplu, la Euripide.” [ 20] Sau, extinzȃnd (nedorit), chiar pȃnă la Homer , căci: „ Din păcate, «postmodern» este un termen bon à tout faire….ȋn curȃnd categoria postmodernismului ȋl va include şi pe Homer” [21]. Şi vaguitatea devine totală

*
Ȋn loc unor concluzii definitive (şi discutabile), voi ȋncheia această parte spunȃnd că:

1.« Epigonicii» adoptă o strategie gen Popper [ 22], de la efecte la cauze. Ȋn sensul că „efectul generează problema – problema de explicat, explicandum-ul – şi omul de ştiinţă caută să o rezolve construind o ipoteză explicativă”. Lăsȃnd la o parte faptul că zişii «epigonici» cȃnd să ajungă la cauze, capotează, susţin că pentru a prinde ȋn plasă umbra postmodernismului, o astfel de atitudine, cu pretenţii «ştiinţifice», este inadecvată. Mai mult, ea ȋncepe, la ora actuală, chiar ȋn ştiinţă, să fie abandonată (a se vedea, de exemplu, ce se ȋntȃmplă ȋn ştiinţa cognitivă cu ţintă «inteligenţa artificială» [23]). Argumentarea susţinerii mele este că o concentrare exclusiv pe efecte, mai ales pe cele ce sar ȋn ochi, face posibilă scăparea din vedere tocmai a unor «efecte-vicii ascunse» care apar aleatoriu şi care pot conduce la cauze, măcar importante, dacă nu chiar esenţiale. Prin urmare, ȋn partea a II-a, voi căta să fac o inversiune: aplicarea unei strategii de la cauze la efecte.

2. Ceva din poziţionarea «mixtă» pe care se situează Hassan (deşi ea nu pare a fi conştientizată) cred că, volens nolens, chiar şi indirect, relevează unele lucruri interesante. Aceste lucruri se referă la cinci opoziţii: «Proiect/Şansă», «Centrare/Dispersie», «Adȃncime/Suprafaţă», «Origine/Diferenţa diferenţei» dar, mai ales «Determinare/Indeterminare» (restul fiind doar consecinţe ale acestora). Cele cinci opoziţii pot da unele indicii despre o eventuală cotitură a abordării postmoderniste ȋn raport cu cea modernistă şi despre unele dintre cauzele acestui punct de ȋntoarcere. Prin urmare, ȋn partea a II-a, voi face şi acolo unele apeluri la lucrările lui Hassan.

4. Restul analizei lui, prin prisma criteriilor expuse anterior, cu toate eforturile depuse, nu reuşeşte decȃt să scape printre degete «umbra» postmodernismului. Dovedind ȋncă o dată cȃt de alunecătoare este.
5. Ȋn fine, observaţia lui Nemoianu care contrazice distincţia Postmodernism/Postmodern a lui Hassan, cred că e demnă de luat ȋn considerare. Căci, repet spusele lui Nemoianu, „este bine de făcut o distincţie ȋntre «postmodernitate» ca tip de condiţie umană existenţială şi socială - pe de o parte - şi «postmodernism» ȋn calitate de curent artistic - pe de alta”.

NOTE

[1] Linda Hurcheon, „Poetica postmodernismului”, Univers, 2002.
[2] Cred că este interesant să prezint aici o listă de autori romȃni care s-au ocupat de postmodernism. Fără pretenţii de exhaustivitate. Rezumȃndu-mă doar la lucrările pe care le-am citit: Angela Botez, „Postmodernismul ȋn filozofie”, Floarea albastră, 2007; Corin Braga, „De la arhetip la anarhetip”, Polirom, 2006; Mircea Cărtărescu, „Postmodernismul romȃnesc”, Humanitas, 1999; Ioan Bogdan Lefter, „Postmodernism. Din dosarul unei «bătălii» culturale”, Paralela 45, 2000; Ion Manolescu, „Videologia”, Polirom, 2003; Marin Mincu, Eseu despre textul poetic II”, Cartea Romȃnească, 1986; Liviu Petrescu, „Poetica postmodernismului”, Paralela 45, 1998; Gabriel Troc, „Postmodernismul ȋn antropologie”, Polirom, 2006.
[3] Gilles Deleuze, „Diferenţa şi Repetiţie”, Babel, 1995.
[4] Jean-François Lyotard, „The Postmodern Condition”, Mancester University Press, 1984.
[5] Ludwig Wittgenstein, „Cercetări filosofice”, Humanitas, 2003.
[6] Linda Hutcheon, op. cit.
[7] Jean Baudrillard, „Paroxistul indiferent”, Idea Design & Print, 2001.
[8] Ihab Hassan, „From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context”, Artspace (Sydney), Critical Issues Series No. 3, 2000.
[9] Linda Hutcheon, op. cit.
[10] Charles Newman, „The Post-Modern Aura: the Act of Fiction in an Age Inflation”, Northwesretn University Press, 1985.
[11] Douwe Fokkema & Hans Bertens, „ Approaching Postmodernism”, John Benjamin, 1986.
[12] Linda Hutcheon, op. cit.
[13] Hassan, op. cit.
[14] Ihab Hassan, "The Culture of Postmodernism" in „Theory, Culture, and Society”, V 2 1985.
[15] Printre mulţi alţii, Alan Wilde,” Horizons of Assent: Modernism, Postmodernism, and the Ironic Imagination”, John Hopkins University Press, 1981.
[16] Tot printre alţii, Jennifer Ashton, „ From Modernism to Postmodernism” in „ American Poetry and Theory in the Twentieth Century, Series: Cambridge Studies in American Literature and Culture” (No. 149), January 2006.
[17] Ihab Hassan, „From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context”, Artspace (Sydney), Critical Issues Series No. 3, 2000.
[18] Virgil Nemoianu, citat ȋn: Ioana Petcu, „Semne ale teatralității ȋn romanul medieval şi postmodern”, Junimea, 2007.
[19] Hassan, op. cit.
[20] Ibid.
[21] Spune Linda Hutcheon (op. cit.), citȃndu-l, la rȃndul său, pe Umberto Eco.
[22] Karl Popper, „ Epistemology without knowing subject”, in „ Logic, methodology and philosophy of science, Proceedings of the Third Congres for Logic, Methodology and Philosophy of Science”, North-Holland, 1968.
[23] Angela Botez & M. Popescu, „Filosofia conştiinţei şi ştiinţele cognitive”, Cartea Romȃnescă, 2002.