Campania electorală a început, oraşul e invadat de banere, concerte şi difuzoare prin care candidaţii îşi fac cunoscute intenţiile politice.
Cum părăseşti oraşul, agitaţia electorală scade direct proporţional cu distanţa.
Dacă pînă la Sagna se poate circula în condiţii relativ bune, spre Bîra cratele din şosea te fac să te întrebi pe ce suprafaţă a lunii ai asenelizat.
Cîmpurile patriei sunt aproape pustii. Ici colo mai vezi un tractor sau un plug tras de cai. Singurele semne ale agitaţiei electorale sunt posterele de pe stîlpii de iluminat din care îţi zîmbesc, mai oficial sau mai cum i-a pus fotograful, candidaţii locali.

Frăţia inelului

La primăria Bîra e linişte. În birou primarul Adrian Ştirbu se uită la televizor. Oftează, bilanţul cutremurului din China creşte de la o oră la alta. După cum mărturiseşte mai are şi un alt motiv să ofteze, şi anume că la ultima rectificare au primit bani numai primăriile de la PNL şi PSD.
Planurile sunt simple. Dacă va ieşi primar, iar şanse pentru asta sunt destul de mari, va continua proiectele începute. Adică apă şi canalizare în comună, drum comunal betonat spre Rediu şi un proiect de mediu pentru sortarea deşeurilor menajere, în acest sens fiind construită şi o fabrică, la marginea satului.
În rest campania electorală decurge fără probleme deosebite, fiecare candidat îşi vede de treaba lui. Spre deosebire de oraş unde posterele de pe ziduri ale unui partid sunt acoperite peste noapte de posterele altui partid, la ţară domneşte o frăţie aproape înduioşătoare. Fiecare candidat are stîlpul lui, iar pe graduri îşi au loc toţi candidaţii, unul lîngă altul, că doar gardul e lung.

“Da’ ce domnu’, îmi lucrează primarul pămîntu’?”

Pe cîmp prea puţini oameni şi prea puţin interesaţi de politică. Nea Vasile stă sprijinit în sapă, pentru el toţi îs o apă şi-un pămînt, adică toţi promit cîte ceva apoi uită. “Stai să vezi-zice, acuma c-au început iar campania, iar o să promită că asfaltează drumul judeţean. Care-o fi, care-o ieşi numai să asfalteze drumu ista că ne-am săturat de gropi. Mai vine fiu-miu din Italia şi-şi strică maşina. Da’ nu numa asta. Nu vine nici dracu să facă vreo afacere daca n-ai drumuri bune”, spune, obidit, nea Vasile.
Ceea ce te izbeşte, însă, la sat, e că mulţi habar n-au de partidele politice care se bat pentru voturile lor. De exemplu, în comuna Bîra, sătenii ştiu că la primărie candidează actualul primar, un băiat care s-a pensionat din armată, vicele şi bărbatul fostei primăriţe. “Da nici nu ştiu dacă mă duc la vot. Am animale, am pămînt şi pămîntul nu mi-l lucrează domnu primar”, mai completează nea Vasile.

Sat european, trai din Evul Mediu

Din loc în loc printre copaci mai răsare cîte-o parabolică.
Aproape de ieşirea din Bîra spre Boghicea, famila Stafie locuieşte într-o casă de chirpici care stă să se dărîme.
Constantin are 65 de ani iar soţia lui, Maria, 74. Au lucrat amîndoi la C.A.P şi, în urmă cu mai mulţi ani Constantin şi-a pierdut labele de la ambele picioare. “Am fost prin spitale şi doctorii au zis că n-au ce să facă. I se discălcilează oasele şi au vrut să-l opereze, că-i ieşeau oasele prin talpa piciorului, da’ el n-a vrut”, spune Maria. Acum bărbatul de-abia se mai mişcă, iar dacă se mişcă merge în fund. Are o pensie care trece puţin de un milion de lei vechi şi sunt săraci lipiţi, atît de săraci încît în viaţa lor nu au avut un televizor. “Nici măcar ceas n-am avut să ştim şi noi cît e ora. Ne trezeam amîndoi pe ghicite. Acuma pînă şi găleata cu nevoi a soţului tre s-o duc eu afară. Cei de la primărie ne-au ajutat cum au putut şi ne-au dat şi nouă, pe lîngă altele, un televizor”, mai spune Maria.


Unde-s pumnalele, unde-s pistoalele…

Comuna Boghicea se pregăteşte de primele alegeri de la înfiinţarea ei. Clădirea impunătoare a primăriei e aproape pustie. Oamenii par mai interesaţi de cu totul alte treburi decît febra electorală. Nea Tudor e trecut de 65 de ani şi se îndreaptă spre Slobozia. Întrebat de candidaţii la funcţia de primar, el spune că cei mai mulţi nu prea fac propagandă şi sunt mai liniştiţi ca altă dată. “Eu vă spui sincer. Să votez iar beţivanii? Io o să votez cu dom’ director de la şcoală că e om cinsitit. Cînd s-o făcut comuna au promis o grămadă şi n-au făcut nimic. Ce dacă au pus oleacă de piatră pe drum, doar n-au pus-o de la ei. Le-a dat bani să facă şapte fîntîni. Unde-s fîntînile?”, spune nea Tudor, apoi dispare în praful stîrnit de un jeep.

Codru-i frate cu românu’ şi partidul cu nebunul

După Slobozia, de treci codrii de aramă, cum ar spune poetul, de departe vezi prăbuşindu-se casele de chirpici din Nistria. Drumul e din ce în ce mai prost, iar lumea tot mai puţin interesată de alegeri. Ca în mai toate satele de pe stîlpi te îmbie la vot rîvnitorii fotoliului de primar.
Şi aici lumea nu prea are habar de partide. Ei ştiu doar de actualul primar, directorul de şcoală de la Boghicea, unul cu privatizare şi vilă şi unul de-a lu’ Vadim.
Aproape de intrarea în sat, lîngă un pîlc de copaci, un sătean cu pălărie albă merge clătinîndu-se. Cînd vine vorba de alegeri limba i se dezleagă brusc. “Să ştiţi domnu că io mă am cu toţi, îi ştiu pe toţi că ne cunoaştem între noi că aşa-i aicişa la sat. Îs ca fraţii mei şi aştia de la pedesere şi aştia de la pelede sau cum i-o zice acuma lu partidu lu Băsescu. Normal că mă duc la vot că nu vreau să iasă unul de-aicea din sat că primeşte bani de la Becali. Daca-r primi n-ar fi bai numa să ne dea şi nouă nu să-şi facă casă. Auziţi da de-un rom mic n-aveţi?”
În sat puzderie de copii se revarsă pe uliţe. Cîteva femei stau de vorbă. Cînd aud de alegeri dau a lehamite din mînă.
După vreo sută de metri stîlpii de iluminat se termină. Se termină şi candidaţii. O căruţă şi nişte cai pasc în linişte lîngă o chestie de metal pe care scrie “Drum bun”.

***

E puţin trecut de zece dimineaţa şi pe drum deja au apărut cîţiva săteni mai chercheliţi. Ajungem în satul Stejar ţinem tot înainte pe strada Speranţei. După ultima casă, speranţa se termină, urmează drumul spre Valea Ursului. Şoseaua se încolăceşte prin pădure de fapt nu e şosea e mai mult o tranşee. Doar urmele de asfalt îţi aduc aminte că te afli pe un drum judeţean. După o vreme ieşim la lumină. Nu e ţipenie de om. Pînă şi copacii cresc piperniciţi de parcă planul urbanistic al comunei ar specifica să nu crească mai înalţi decît oamenii.

Despre cum încap oamenii într-o statistică

În centrul comunei Valea Ursului zarvă mare. Care adunaţi în faţa poştei care atenţi la muncitorii care montează un baner electoral pe stîlpi. Toate acestea sub privirile primarului Viorel Smerea.
Stăm de vorbă puţin în faţa primăriei. O primărie nouă cu sistem video de supraveghere.
Statistica e simplă. Cele cinci sate ale comunei numără în total aproape 4200 de suflete, din care aproximativ 1000 sunt plecate în străinătate, majoritatea în Italia sau Spania.
Media de vîrstă a locuitorilor e undeva între 45 şi 50 de ani. Cel mai bătrîn sat e Muncelul de Jos, iar în satul Bucium 90% din locuitori sunt rromi.
Afaceri nu prea sînt, doar mici magazine mixte ori baruri. "Toată lumea se bazează pe agricultură. Avem doi investitori mai importanţi, Adrian Porumboiu-care are vreo 300 de hectare, şi un austriac decis să investească tot în agricultură. Acuma cel mai important program pe care-l avem e canalizare şi alimentare cu apă în toate comuna, în valoare de 84 de miliarde" spune primarul Vasile Smerea.
Privirea ne e atrasă de o veveriţă. "Ai văzut-o? Le-am făcut cuşti în copacii din faţa primăriei. Le mai aduc nuci", mărturiseşte primarul.
Eu nu prea ştiu unde să mă uit, la cuştile verzi ori la camera de supraveghere.

Afacerea "Afişul"

Cum ajungem la Giurgeni?", întreb un copil pe bicicletă. "Păi o luaţi la vale tot înainte", îmi spune. Are tricou cu Dică. "Eşti stelist?" îl trag de limbă. "Nu, l-am primit de la ajutoare", îmi răspunde apoi dispare într-un nor de praf.
Drumul e cum nu se poate mai prost. Un amestec ciudat de pietriş, asfalt şi pămînt. Acelaşi amestec de-o parte şi de alta a străzii. Din loc în loc case cochete întrerupte brusc de case de chirpici într-o rînă.
Miroase puternic a bălegar şi usturoi.
Străzile pustii. În mintea mea bat pariu că voi vedea mai puţini oameni decît degetele mele de la mîini şi picioare. Pînă la mănăstirea Giurgeni am întîlnit opt oameni, din care trei pe terasa unei crîşme. "Domnu', dacă vreţi vă lipesc eu afişele. Dai şi mata cît crezi", îmi strigă unul după ce a supt din sticla de bere.
Puţinii oameni pe care îi întîlnesc merg pe mijlocul străzii. Se dau cu greu la o parte de parcă ne-ar face un favor. Aia e lumea lor, strada lor, caii lor, dărîmăturile lor.

Măruntaiele lui Dumnezeu

Spre Muncelul de Jos drumul încetează să mai fie drum. E un fel de fîşie ca pelincile murdare ale unui nou născut.
Acum înţeleg de ce i se spune Muncelul de Jos. O bornă kilometrică pe care nu scrie nimic, o troiţă într-o pustietate asurzitoare, apoi coborîm undeva, parcă în măruntaiele pămîntului. Totul e încremenit în sat, pînă şi femeia care scoate apă pare că nu se mişcă.
Nu ştim încotro ne îndreptăm, pînă şi afişele de pe stîlpi cu candidaţii la primărie au dispărut. Acum înţeleg şi rolul afişelor. Cu cît sînt mai multe cu atît îţi dai seama că eşti mai aproape de centrul satului. Dar Muncelul pare să n-aibă centru.
Aceeaşi încremenire pînă ajung la o biserică prăbuşită. Dintr-o curte se iţesc doi copii. Îi întreb ce e cu biserica. "A, s-a prăbuşit cînd a fost cutremurul ăla mare în '77 şi s-a mai prăbuşit o dată acu' un an sau doi, cînd a fost un alt cutremur la noi. Acuma e locul nostru de joacă" spun, mîndri nevoie mare, puştanii.
Îi întreb cînd a fost construită biserica. Băieţii ridică din umeri, întreabă la rîndul lor pe mama. în curte, lîngă un morman de moloz stă priponit un porc negru. Acoperişul a cedat iar în interior au crescut nişte nuci pînă aproape de căpriori, unde se mai văd feţele şterse ale unor sfinţi.
"Da' ce, vreţi s-o reparaţi?", întreabă un puştan. "A venit şi cineva de la Episcopie şi s-a uitat. A, sînteţi de la teveu? Dacă ne căţărăm în turn ne filmaţi şi pe noi? Mai la vale e o biserică de lemn veche de o sută de ani", spune, secretos, unul dintre băieţi.
Mai la vale, o bisericuţă de lemn şi un cimitir. Puţine cruci, dar oricum mai multe decît oamenii pe care i-am întîlnit prin sat.
"Nenea, ne daţi şi nouă de-o îngheţată?", îmi fac semn cu mîna două fete care se întorc de la şcoală.


Seara pe deal, Bucium-ul sună cu jale

După un kilometru, asfaltul se termină brusc şi urmează iar să coborîm pe un drum pietruit. Satul Bucium e la fel de pipernicit. Îmi vine iar în cap planul urbanistic al comunei care pare că îi obligă pe săteni să aibă case numai din chirpici şi vălătuci.
De după fiecare gard apar săteni curioşi. O casă aproape dărîmată plină cu afişe electorale. Miroase a grajd. Mă apropii de un bărbat zdrenţăros şi-l întreb dacă i-a ajutat cu ceva vreun candidat. De după casă, de după lemne, apar încă vreo zece oameni, femei copii. "Nu ne-a ajutat nimeni cu nimic, domnu'. Nu vedeţi cum stăm? Da cînd e alegerile?". Un tînăr îmbrăcat mai de Doamne-ajută le face semn să nu stea de vorbă.
Două trei case mai răsărite, în rest bordeie. De termopane nici nu poate fi vorba. Doar nelipsitele "parabolice".
În soarele arzător o bătrînă molfăie nişte grisine de la privatizare. E amiază, un cîine se autoserveşte dintr-un coş de gunoi.
"Da' ce vreţi de la mine? Io îs bătrînă şi nu-s mearsă la şcoală" spune bătrîna.
În braţe strînge un bidon de Cola.
Pe toate gardurile feţele zîmbitoare ale candidaţilor. Zîmbete europene pentru alegători din chirpici.


foto: Emil Pal