Mai demult, pe atunci când nimeni nu cădea bacalaureatu`, băieţii cu …liceu la bază înfundau iute armata. Acolo, căprari zeloşi şi tamajori beţivi le mâncau zilele pân` ce apărea leatul nou. Urma o verificare sumară, făcută de ofiţeri de comandament - colonei cu burţi ce dădeau să iasă afară din centuri şi diagonale. În vreo două zile se dădeau şapte aşa-zise examene: săpări de adăposturi şi tranşee, cu nelipsita lopăţică rabatabilă de la brâu, împuşcături de probă, mişcare de paradă, marş forţat, porticul infanteristului, gazare în cort şi - nu putea lipsi - politica partidului. “Beu, febeu, beu, febeu …” notau întruna burtoşii înstelaţi. Colonelul cu învăţământul politic, un tip aparte (urmase şi filosofia), văzându-şi recruţii speriaţi de bombe şi strânşi la copci de parcă erau ai Marelui Kim, îi examină original: el întreba, el răspundea. “Şi acum, mai zise, aş vrea doar o poezie sau un cântec, ceva, s-aud şi de la voi“. Asta, poate, pentru a-şi da seama mai bine cât de ridicat era nivelul politic al cătanelor… Spuse unul Partidul, altul Mamă Ţară, iar altul cântase “Eu mă duc, mândro, mă duc/ La armată, nu la plug”. Nu`ş ce-i veni lui Matei al lui Dână, soldat între soldaţi şi el, că recită Lacustră. Afară era un ger de februarie, iar când ajunse la ”Şi parcă dorm pe scânduri ude/ În spate mă izbeşte un val …” îi zbură zâmbetul colonelului: “Bă P...lică, sper că nu faci vreo aluzie la condiţiile voastre de cazare, că mă dau, Dracu`, ăştia afară din armată! Oricum, eu îţi dau febeu.” Se trezi la un pichet de grăniceri dintr-un sat arădean, Variaş-Iratoşu, full de unguri. Aici soldaţii, mai toţi proveniţi de pe meleagurile Vasluiului ori Botoşanilor, beau monopol până cădeau în cap, prin ospeţii zilnice la fetele unguroaice care arar ştiau vreo boabă româneşte. Nu se mira nimeni când îşi uitau la ele, pe sub paturi, puştile cu încărcătoare şi baionete; le recuperau întotdeauna. De fapt, le aduceau a doua zi mustăcioşii lor taţi, cerându-şi scuze, parcă aflaţi în culpă, într-o românescă stricată. În registre totul era în regulă, iar cartuşele ieşeau mereu număr. Doar odată, parcă, a lipsit unul, că s-a jucat, din plictiseală, fruntaşul bucătar, în timpul celor patru ceasuri de santinelă, cocoţat în PO-1, foişorul de 16 metri din faţa pichetului, şi l-a scăpat în buruiene. La prima tragere, însă, numărul a fost completat, prin diminuarea raţiei de muniţie consumată. Na, s-a descurcat şi l`entul nostru, că altfel îl zburau în civilie direct, iar el n-avea defel vreo meserie, făcând doar şcoală militară… Printre borne, cu soldaţii de dincolo se vorbea mai mult prin semne. Nu de puţine ori erau şi “evenimente”: noaptea, câte-un cioban rătăcit trecea graniţa cu tot cu turmă, sau vreun chefliu de-al lor o lua de-a dreptul peste fâşie, ca prin straturile lui de zarzavat. Odată, chiar, trecu la ei o nuntă întreagă, cu miri şi naşi şi socri – ba şi cu formaţia de muzicanţi (avea şi guristă, îmi amintesc bine) adusă special de la Arad. Bineînţeles, în două zile erau veniţi înapoi, cu lăutari cu tot. La Centru nu s-a raportat nimic. Una peste alta, în anul acela - fără permisii şi fără pachete (carnea şi făina erau la cartelă) - niciunul nu ne-am împuşcat. Şi nici să evadăm nu ne trecu prin minte...