De greu, cum să vă zic, e greu, dar prin sat, bani de băutură oamenii mai găsesc. Cei mai ”tari” sunt restructuraţii, cu salarii compensatorii, întorşi la vatră. Dar şi cei care, rămaşi fără serviciu, şi-au vândut “blocul” din oraş. Ei mai fac cinste şi celor doar cu pensii sau ajutoare sociale, primite o dată pe lună. Tot la două-trei zile, privatizatul aduce marfă. Mai cu seamă, tărie la sticlă. Ieftină şi proastă. Oameni la care nu te-ai fi putut gândi îi poţi vedea aici la flecărit. Şi niciodată pe uscat. Alături de Mechea, Racliş, Prună, Chivercă ori Bodoagă, vine şi “Generalul” Rişculesei. Şomer de la armată, cam pe la patruşcinci de ani, a fost lumina ochilor Mariei lui Rişcu. De mic a strălucit la învăţătură. La toate obiectele. De când a reuşit la şcoala militară, mă-sa îl şi vedea general şi ministru al forţelor armate. Dar şi ce sprijin la bătrâneţe! La paradele de 23 August stătea ore în şir în faţa televizorului Diamant, pe care i-l cumpărase tot el, şi i se părea că-l vede întotdeauna în rândul întâi. Spunea despre asta la întreg satul. O ascultau mai ales femeile care aveau fete de măritat. Numai că el s-a însurat cu una străină, întâlnită pe unde îşi făcea serviciul. Pereţii Rişculesei sunt plini de fotografiile lor de nuntă. El, în uniformă, cu două stele mici pe epoleţi, ţinând-o cu gingăşie pe ea, cu voal şi rochie de mireasă, de după umeri. Anul trecut, când îl făcură l`ent-colonel, l-au şi restructurat, pentru că avea funcţie inferioară gradului. Încă n-a intrat prea tare în cei trei sute de milioane de lei primiţi. La “cumparativă” toţi îl ascultă cu gurile căscate când le vorbeşte despre revoluţie, războaie ori despre NATO. Vreo doi ani, rolul de mascotă a grupului l-a avut Iancu lui Manolache. Cu o voce scăzută, pentru că fusese operat de puţin timp, spunea bancuri şi cele mai teribile măscări, mai ales după ce îşi bea porţia zilnică de jumătate de kil de vodcă. Scotea apoi fumul de ţigară printr-un orificiu împlasticat ce-l avea la gât pentru a putea respira. Femeile, în trecere, îşi scuipau în sân numai ce-l vedeau, iar cele borţoase făceau de îndată cale întoarsă. Dacă vreun bărbat ignora grupul nealăturându-se la una mică, devenea pe loc cel mai straşnic subiect de bârfă: că-i prost şi nu-i în stare de nimic, că-l conduce nevastă-sa, că o să moară cu banii la ciorap. Nici preotul cel nou, care, pe vreme rea, îşi lăsa maşina la marginea satului, nu scăpa nebârfit după ce trecea ţinându-şi poalele sutanei cu mâna pentru a nu atinge drumul glodos. Câteodată, cu iz de glumă, întreba: ”Creştini buni, da` fost-aţi voi la slujbă astăzi?” ”Lasă, părinte, c-o să venim odată, şi bine!” răspundea Iancu lui Manolache, în râsetul celorlalţi. Între timp, chiar s-a dus. De tot. Acum, pe post de mascotă a trecut Cocei. N-a reuşit să termine clasa a şaptea şi abia dacă are un metru şi jumătate. Fiecare îi dă de băut, pentru că, odată îmbătat, imită pe unul şi pe altul din sat şi cântă ca popa. Aşa, distracţia e gata şi timpul trece mai cu spor …