Tăchiţă Bădeanu se frecă la ochi, după care – da, el, necredinciosul! - a trecut la cruci repetate, schiţate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului şi al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme şi zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, îşi zise, dar trebuie să prindă trenul, aşa că o ţine înainte. Era sigur că direcţia era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanţa faţă de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aştepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici ţipenie în jur nu era ceva ieşit din comun. Şi în alte dăţi ajungea chiar şi cu un ceas mai devreme de sosirea trenului, timp în care aştepta tăcut, fumând jumătate de pachet de ţigări. De data asta, din imperiul gândurilor sale îl scoase o ciocnire brută de ceva ce, la primele pipăiri, nu părea să fie decât un zid de piatră. Topografic, nu era deloc dumirit; chiar dacă locurile erau bătute de el cu piciorul pe o rază de 15-20 de kilometri în jur, încă din copilărie, nu realiză ce ar putea să fie şi mai ales pe unde s-ar poziţiona. O privire involuntară către cer îi dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna. Ceaţa dispăruse şi, deşi era în plină noapte, putu să vadă că se afla sub streaşina din partea de miazăzi a bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin. Ceea ce nu putea înţelege era cum ajunse aici, că locul era situat în partea opusă a direcţiei către gară. Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai multe ori de picioare, îşi schimbă poziţia căciulii când pe frunte, când pe ceafă, şi chiar dădu un ocol lăcaşului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul Papucel. Aşa, pentru verificare, luă un colţ de cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la refacerea casei de pomeniri – şi-şi scrijeli numele, de fapt primele două-trei litere, mai într-o parte de perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-şi găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a fost aievea, şi ar însemna că o forţă miraculoasă vrea să-l apropie de Biserică şi, în consecinţă, Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele din lungile nopţi de iarnă… După care, de moment ce bezna mai slăbise, crezu că cel mai bun lucru este să meargă totuşi la lucru. Este inutil să spunem că a prins trenul şi că ziua ce a urmat nu a fost cu nimic deosebită. Numai în capul lui festele timpului şi spaţiului cu care abia se confruntase au făcut să apară mii de semne de întrebare.

*
* *
În prima duminică ce a urmat păţaniei lui Tăchiţă, acesta a putut fi văzut la liturghia ţinută de Părintele Costea, după mulţi ani de când nu călcase prin biserică. S-au mirat credincioşii („măi, să fie!”), iar preotul a avut un cuvânt bun pentru el la predică, aşa, de încurajare. Tăchiţă a supralicitat şi făcut pe loc danie o sumă frumuşică pentru refacerea picturii din pronaos. Am uitat să spunem că înainte de slujbă descoperi temător pe zid inscripţia roşietică – „BAD”, iar în timpul odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar cămaşa de la Sfântă.
*
* *
Ani la rând Tăchiţă Bădeanu a fost un credincios model în parohie, fiindu-i şi lui groază de cât de întunecate putu să aibă minţile atâta vreme. Şi-a durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la şcoli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat pensie vreo zece ani, astăzi se odihneşte sub cireşul cel mare din ţintirim, lângă mormântul fostului epitrop Majuru.