Tăchiţă Bădeanu se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulţi spun că te plasează undeva în toamna vieţii. Nici el nu ştia cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie şi acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraş, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a oraşului) şi, în consecinţă, oarece lefuşoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul. Între mica lui gospodărie – pe care, fie vorba între noi, un vânt ceva mai mare i-ar fi desfiinţat-o cât a-i zice peşte - aflată la marginea satului, şi halta “chefere”-ului se întindea, deloc zgârcit, lanul Gostatului. Peste acesta şerpuia o cărăruie făcută numai de călcătura paşilor lui Tăchiţă . Vara, când păpuşoiul era înalt şi des, ca o adevărată pădure tânără, odată intrat pe cărare mergeai ca trenul pe şine. Nu te-ai fi putut rătăci nicicum, să fi fost şi noapte înourată şi fără colţişor de lună. Eroul nostru, după douăzeci de ani de navetă, cu atât mai mult nu putea da greş. Chiar nici iarna, când arătura era acoperită cu omăt până la brâu iar Cel de Sus nu făcea deloc economie de pâclă. Ca să prindă trenul de cinci, pe vreme câinoasă, trebuia să se pornească măcar cu două ore mai înainte. Dacă tot veni vorba, să spunem că, deşi n-avea ceasornic, niciodată n-a pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el, cu serviciul nu-i de joacă. Mai ales dacă ai de crescut şapte plozi, care, una-două, vor încălţări şi îmbrăcăminte, başca mâncare de trei ori pe zi. Şi, calic, calic, cum îl catalogau prin spate răutăcioşii satului, dar de puţine ori s-a împrumtat prin vecini de vreun ciur de mălai şi nici nu s-a întâmplat ca, din cauza nevoilor, să-şi oprească vreun copil de a mai merge la şcoală. Muierea îi era, într-un fel, casnică. În baza planului ei de la CAP nu puteai conta pe vreun câştig. Dar, orişicât, nu era puţin lucru să îngrijească de bărbatu-su, care, cu naveta lui, era un “traistă în băţ” sadea, şi de cei şapte plozi, cu toţii “şcoleri”. Aşa, în linii mari, el nu era un om rău; numai că, la necaz, mai lua câte un pahar-două. Şi cum necazurile se ţineau scai de el, măcar la săptămână şi le îneca la Mat în vreo sticlă de Turţ ori Secărică. Partea proastă era că de multe ori cădea prin şanţuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a întâmplat odată chiar să se prăvălească într-o râpă pe al cărei fund curgea un fir de apă, deloc mare, dar suficient să se fi înnecat. L-au scos la timp, cu scara de suit în pod şi cu frânghia, nevastă-sa, Aneta, şi cu Pompilică, panglicarul satului (dar asta este altă poveste). Ajuns acasă, până adormea din nou, îi lua la suduit pe toţi – de Dumnezeu, biserică şi calendarul întreg de sfinţi - , aşa, ca beţivul, fără motive serioase. Cât de străin era faţă de credinţă şi cele sfinte, în general, nu mai spunem. Normal că îl ştiau şi megieşii, care o compătimeau de adevăratelea pe biata Aneta. În ideea de a îndrepta oarecum lucrurile, Ţaţa Ruxandra lui Moş Dumitru Grigoraş, femeie credincioasă şi trecută prin toate, o povăţui să încerce cu slujbe. Bunăoară, să meargă la Hramul Sfintei Parascheva, iar când o ajunge la moaşte, să se roage pentru linişte în casă şi să frece de racla de argint schimburi curate, sau mai bine noi, de-ale lui bărbată-su, pe care să i le dea apoi să se îmbrace… Aneta se conformă întocmai. O zi întregă a stat până să-i vină rândul la închinat deasupra moaştelor Sfintei, de i-a trecut os prin os. Faţă de dorinţa ei principală, era bucuroasă că, mai mult decât să atingă capacul de argint al raclei cu schimburile lui Tăchiţă, a prins loc chiar lângă preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh însemnat, că purta un vestmânt numai în fir de aur, cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - şi slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de busuioc, apă sfinţită din belşug. Nu mai simţi urmă de oboseală în ea şi nu înţelegea de ce devenise acum atât de energică, poate la fel ca în tinereţe. Acasă, însă, deşi au trecut ceva zile, nu sesiza îmbunătăţiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat (“n-am nevoie eu de lucruri cumpărate de tine!”), nici după două luni nu vru să îmbrace cămaşa sfinţită…