E cinci de fapt puţin trecut de cinci stau pe o piatră din vechiul dig. Doi pescari spintecă aerul cu nuielele apa se loveşte de mal ca şi cum s-ar ciocni doi oameni pe stradă. Oh apa această prietenă liniştită care m-ar putea scoate din orice încurcătură.
În spatele meu digul în spatele digului stadionul. Se înserează trebuie să-mi încropesc un adăpost.
Într-o noapte am dormit înfăşurat în folie de aluminiu străluceam ca un felinar de mine se agăţau toate insectele. În altă noapte m-am trezit înconjurat de cîini mă lingeau de parc-aş fi fost unul de-al lor.

De pe mal pescarii seamănă cu doi bănuţi de aramă. Mi-a crescut părul. Mi-au crescut unghiile. Mi-au crescut frunze şi solzi.

În spatele meu digul înalt cît să oprească orice revărsare de oameni.
Urăsc oamenii. Nu înţeleg cine le dă dreptul să-mi tulbure spaţiul atîta timp cît îi las în pace. Poate că asta e raţiunea noastră de-a fi. Împreună. Poate că sunt dependent de oameni şi nu vreau să recunosc.

Visam demult visez şi-acum să scriu un text care să-i îngrozească pe toţi cuvintele să pulseze ca nişte bucăţi de carne să vomite toţi ca la vederea sîngelui să nu mai fie nici poezie nici proză. Doar o fractură deschisă.
Dacă m-aş lăsa în braţele acestei ape pe ce mal aş ieşi ? Sau voi fi altul ?

În casa bunicului încăpem toţi. Îmi pliez oasele ca-ntr-o valiză cînd te pregăteşti de drum lung. Şi da e drum lung în faţă. Cu oraşe despre care nu ştiai că există cu oameni care nu ştiu că exişti.
Încăpem toţi în trupurile noastre. Ne pliem oasele ca la o măsurătoare de sicrie Dumnezeu e un patron de pompe funebre are o promoţie nouă pentru un trup frumos îţi dă o ratare gratis.

Duminica merg cu mama la biserică asta nu mă face un om bun. Doar unul care are nevoie de iertare. Şi-ţi trebuie timp să înţelegi că nu există iertare doar lucruri scăpate de sub control.
Oamenii nu iartă.
Oamenii nu iartă.
Oamenii nu taie viţelul cel gras nu se bucură de ceea ce au.
Oamenii se hrănesc se leagă singuri la şireturi îşi încropesc adăposturi. Cînd se face ziuă dau vina unii pe alţii cînd se face noapte se adună în jurul neoanelor ca nişte coaste în jurul inimii.

Mi-am găsit liniştea. În lucruri simple mi-am găsit liniştea.
Ca de exemplu să duci pe cineva la gară şi să iubeşti trupul depărtîndu-se.
Să stai pe bancă şi să-ţi tremure mîinile de emoţie.
Să nu ştii cum să începi o conversaţie.
Să aştepţi pe cineva să-şi termine ziua ştiind că îţi va aparţine.
Nu-ţi trebuie lucruri măreţe. Îţi trebuie zece minute o clipire sau o tăcere şi ştii că cel de lîngă tine a fost atît de al tău încît o veşnicie lîngă el nu şi-ar mai avea sensul.
Poftiţi lucruri simple. Aburinde.
Să mergi prin rouă să-ţi simţi şosetele umede.
Să nu ştii ce să faci la prima întîlnire.
Să nu-ţi propui nimic de dimineaţa şi pînă seara să-ţi iasă toate.
Să remarci cu uimire că în faţa blocului s-a mai făcut o parcare.
Să-ţi placă de cineva enorm dar să nu ai curaj să inventezi un prieten care ar vrea o întîlnire şi în cele din urmă roşu pînă în vîrful urechilor să-i spui că e vorba de tine.

Nu există apocalipsă. Există şase miliarde de apocalipse. Fiecare se trezeşte judecînd şi lumea altuia a luat sfîrşit.
Se spune că timpul vindecă. Eu nu cred. Timpul e cel mai prost chirurg. El ciopîrţeşte. De fiecare dată cînd se închide o rană apare alta. Mai lucioasă.
Aşa am ajuns să merg de nebun prin scările blocului să caut chiştoace în speranţa că pe vreun filtru mai stă agăţată o bacterie sau o boală incurabilă care mă face să spun adevărul.

Cînd nu mai sunt oameni lîngă tine rămîne liniştea.
Ca o mirişte arsă ce miroase a porumb copt.