Nichita, Dimov, Brumaru, Mazilescu, Baltag, Mircea Ivănescu (unii dintre ei acum uitaţi) şi nu, ȋn ultimul rȃnd, Cezar Ivănescu (dispărut fizic, de curȃnd, definitiv, dar nu şi din sacralitatea poeziei), mi-au „bȃntuit” frumos nu adolescenţa, ci maturitatea.

Comparaţi, vă rog, finalurile cu „reptiţie” – proprii melosului nostru autohton - din următoarele două poezii ale volumul „Doina” (pentru care, pe timpuri, pe care le cred pe veci apuse, Poetul a făcut greva foamei pentru că cenzura ȋi blocase apariţia), ȋn opoziţie cu unele „finaluri”, chipurile „surprinzătoare” (dar, de multe ori, de-a dreptul absurde – ci că ar constitui un fel de „koan”-uri !) practicate acum ȋntr-o goană besmetică după o „noutate” subculturală, pub (de import):

«Ø

cȋt mai ţine cu mătasa
carnea mea, sărmanul strai,
ȋţi sunt vieţii tale casa,
Moartea mea frumosă-mi pai,

şi-al meu trup şi ţie pae-ţi
ca al Verginei trupşor,
cu evlavie opaeţ,
sfȋnt ca sfȋnta sfintelor,
cu evlavie opaeţ,
sfȋnt ca sfȋnta sfintelor,»

şi

«Ø
! şapte drumuri am ȋn faţă
şapte cupe cu otra-,
mă ȋmbie şi răsfaţă
Moarteamănăstareţa,
mă ȋmbie şi răsfaţă
Moarteamănăstareţa !

! de te-ai face-o mănăstire
Moarte, după-atȋta chin,
„să-mi dai buze de cetire
şi la sȋnu-ţi să mă-nchin”,
„să-mi dai buze de cetire
şi la sȋnu-ţi să mă-nchin” !»

Şi, ȋncă ceva. Opriţi-vă cu atenţie la versurile:

«! şapte drumuri am ȋn faţă
şapte cupe cu otra-,
mă ȋmbie şi răsfaţă
Moarteamănăstareţa,»

Nu simţi „ruperea de ritm” şi contratimpul din „Dansul Fetelor de la Căpȃlna”?